Mulți ani la rând, am ales să îmi petrec primele zile de vară acasă, la Tulcea, locul unde începe Delta Dunării, cu plaja de la Sulina sau cea de la Sf. Gheorghe, destinații de defulare în natură si mai ales liniște. De patru ani, de când a început războiul din Ucraina, am ajuns din ce în ce mai rar pentru relaxare și din ce în ce mai des pentru muncă: Delta Dunării a devenit un loc de interes pentru jurnaliștii străini, mai ales în contextul războiului.
Așa am ajuns încă o dată pe brațele Deltei Dunării, de data asta la Chilia Veche, una dintre cele mai apropiate zone de conflictul din Ucraina, pentru că vizavi poți vedea cu ochiul liber orașul-port ucrainean Chilia Nouă (Kiliya) - o țintă frecventă în războiul Rusiei, dată fiind așezarea sa strategică. Atacurile rusești cu drone au vizat adesea infrastructura portuară și civilă, generând explozii vizibile și audibile de pe malul românesc. Explozii pe care locuitorii din Chilia le-au simțit pe pielea lor și care încă nu le dau pace, în nopțile când tânguitul alarmei sparge înfiorător liniștea.
La Chilia Veche, ajungi cu barca de la Tulcea. Ar mai fi un drum pe uscat care leagă comuna de orașul Tulcea, drum în reparații de ani întregi și care, așa cum spun localnicii, „îți rupe mașina în două”. Singura legătură a Deltei cu uscatul, care ar ușura mult viața oamenilor din Deltă, e uitată de autorități, care nu își asumă nicio responsabilitate de ani întregi.
Odată ajunși în Chilia Veche, barca ne lasă la un ponton mic și ușor instabil, unde câțiva oameni asteaptă să se îmbarce. Coborâm alene și privim în jur: suntem șase turiști cu totul, dintre care 3 jurnaliști. Privim în jur, dezorientați, pentru că nimic nu indică nici locuri de cazare, nicio altă activitate. Pe străzile din Chilia e pustiu. Mai vezi câte un om din când în când, de cele mai multe ori prea bătrân sau prea turmentat.
Avem întâlnire cu primarul din Chilia, care ne așteaptă la biroul lui din primărie și ne asigură: „Chilia este una dintre cel mai sigure zone din Romania.” O spune cu încredere, însă nu poate să descrie cum se concretizează această siguranță, pentru că ar fi împotriva intereselor de securitate ale statului. Edilul comunei vrea să transforme localitatea într-un punct de atracție turistică. Zice că numai aici se pescuiește cu adevărat și că, dacă vrei experiențe autentice în Deltă, Chilia este locul unde ar trebui să ajungi. Are planuri mari să modernizeze sediul primăriei și mai vrea să facă și o terasă hub, unde lumea să petreacă în voie pe malul Dunării.
La pensiunea unde suntem cazați, proprietarul se laudă că are turiști non-stop și că nu duce grijă din cauza războiului. La cazare, sunt prezente două grupuri mari de turiști care pun monopol pe muzică și atmosfera din jur. Suntem avertizați că sunt oameni importanți, care vin de la Bucuresti sau Cluj și merită ce-i mai bun. Așa că grătarele sfârâie la pensiune și lăutarii urlă de sar broaștele pe mal.
Departe de atmosfera festivalieră de la cazare, stau oamenii ale căror case datează de la 1900 si care încă aleg să trăiască la Chilia, unde prețurile la mâncare au adaosuri de 100% din cauza costurilor de transport. Câteva bătrâne stau în fața porții și se uită curioase la noi. Le salutăm, că așa e frumos la țară, și mergem mai departe. Străzile sunt lungi si pustii, nu e niciun picior de copil în maidan. E liniște. O liniște apăsătoare. Oamenii locului ne povestesc de Chilia de altădată: pe vremea lui Ceaușescu, zeci de hectare din Deltă au fost desecate, ca să facă loc culturilor agricole. Chilia era pe atunci un punct de maxim interes pentru al nostru dictator, care a construit drumul pe uscat de la Tulcea si zeci de complexe agricole, pentru a susține agricultura din Deltă.
Urmele industrializării comuniste se văd și astăzi în ruinele fostelor depozite agricole, care stau de pază aproape de penitenciarul din Chilia. Lor li se adaugă zecile de vaci care se plimbă nonșalante pe câmpurile pline de ciulini. Sunt vacile oamenilor din sat, care nu mai au cu ce să le hrănească. „Știți, pe vremea lui Ceaușeascu, oamenii în Chilia erau fie pescari, fie fermieri. Astăzi, puțini mai reușesc să își hrănească animalele, așă că le lasă libere să mănânce pe unde apucă. Știu ele, seara, unde să se întoarcă!”, ne povestește un localnic. Fenomen valabil și pentru așa zișii cai sălbatici din Deltă, care de fapt sunt cai domestici pe care oamenii i-au abandonat, care s-au înmulțit în neștire și cutreieră acum împrejurimile.
Despre temutul penitenciar de maximă siguranță din Chilia, astăzi, numai de bine. Zice-se că acum, acolo, stau cei care execută ultimii ani de sentință sau cei care au condamnări ușoare. Unele guri zic că la penitenciarul din Chilia ar sta și câteva figuri sus puse, în regim de maxim confort.
Despre securitatea din zonă, sunt puține de spus sau de comentat. Primarul binevoiește să ne ducă într-unul dintre punctele militarizate ce asigură protecția în zonă, însa păstrează distanța de cel puțin 1 km și ne interzice să facem poze. „Suntem apărați, vedeți, dar nu putem vorbi despre asta, pentru că nu ține de noi și nu avem voie în zonă“, se scuză el.
După patru ani de război la graniță, multi oameni au ales să își vândă casa din Chilia și să plece. Majoritatea caselor din sat sunt marcate cu semnul „De vânzare”. Tinerii în special sunt cei care decid să nu se mai întoarcă. „Pleacă la liceu și rămân la oraș”, ne povestește o bătrână din sat. „Și ce să facă aici?”, se întreabă tot ea.
La Chilia, școala locală oferă până la 8 clase de studii obligatorii. Pentru continuare, tinerii trebuie să ajungă la Tulcea, cel mai apropiat oraș care oferă studii liceale. De la Tulcea, puțini mai știu drumul înapoi la Chilia. În școala din sat, au rămas 30 de copii pe toate nivelurile școlare. Localnicii se plâng că natalitatea a scăzut și că satul e din ce în ce mai pustiit.
Izolarea nu le e străină chilienilor, însă războiul da. Toți își aduc aminte cu groază de exploziile de la Chilia Nouă, mai ales cele de la început. „Eram ca niște copii proști”, zice primarul din Chilia. „Când s-a dat alarma de război și au început exploziile, oamenii care stăteau la malul Dunării fugeau către centrul satului, iar cei din centru alergau către mal, să vadă ce se întâmplă. Te apucă și râsul când te gândești. Nici noi nu știam ce să facem!”, zice el. O altă localnică, născută și crescută la Chilia, își amintește cu lacrimi în ochi noaptea atacului de la Chilia Nouă, când s-a trezit cu sunetul alarmelor si al exploziilor de pe malul vecin: „Am iesit în curte, unde era să mergem? Am așteptat să se termine, dar a fost îngrozitor. Și acum, când îmi aduc aminte, mă apucă groaza”.
Astăzi, la Chilia, alertele de război urlă sonor printre ritmuri de manele, iar oamenii locului s-au obișnuit cu gândul că, la nici 20 de km de ei, e (încă) război. Oricum nu au ce face. Unde să se ducă sau se adăpostească? Ro Alert-ul zice să găsești adăpost și să stai departe de zidurile exterioare. O variantă ar fi te bagi în beci sau să găsești adăpost subteran, spune un localnic. Dar, ghici ce? La Chilia nicio casă nu are beci, pentru că nivelul apei e prea sus și e imposibil de săpat sau de construit ceva în subteran, după cum o zic chiar localnicii. Locuri de adăpost în caz de război nu există la Chilia. Primarul zice că s-a opus vehement construirii unui adăpost anti război, pentru că ar fi pus viața locuitorilor în pericol. Cum? „Păi, drumul de acasă până la adăpost ar fi fost mult prea lung pentru unii și i-ar expune unor riscuri prea mari în caz de atac”, explică acesta.
Așa că au ales să nu îl construiască deloc.
Nu e de mirare că mulți oameni din Chilia si din zona Deltei au dezactivat sistemul de alertă RO Alert, pentru că nu face decât să provoace panică, fără să ofere soluții reale.
Am plecat din Chilia cu barca primarului, până la Periprava. În momentul în care am pus piciorul în barcă, a început alarma de război pe malul vecin. Motorul bărcii a acoperit zgomotul și zâmbetul localnicilor din barcă mi-a mai domolit golul din stomac. Am ajuns până la Periprava – unul dintre cele mai izolate sate din Deltă și un punct terminus al navigației în nordul Deltei Dunării, situat pe Brațul Chilia. Deși este adesea asociat cu ideea de insulă din cauza izolării sale, este de fapt o localitate pe Grindul Letea, renumită pentru cultura rușilor lipoveni, proximitatea faţă de Pădurea Letea și istoria fostului lagăr de muncă forțată din perioada comunistă.
Astăzi, Periprava se află în prima linie a conflictului din Ucraina, din cauza poziționării sale în apropiere de orașului ucrainean Vâlcov. Media națională a semnalizat de fiecare dată când fragmente de drone rusești au fost descoperite - de prea multe ori - în Periprava și proximitatea ei, fiind necesare acțiuni de căutare și expertiză ale Ministerului Apărării Naționale. Dar, doar atât. Poveștile oamenilor de acolo au rămas nespuse. Frica si izolarea celor care aleg (încă) să rămână în Periprava nu interesează pe nimeni, se pare.
În timpul atacurilor rusești asupra porturilor și infrastructurii ucrainene, localnicii din Periprava au resimțit puternic exploziile, care uneori au zguduit casele precum un seism. C.B., localnică din Periprava, a înregistrat într-o noapte sunetul atacului care a avut loc la doar câteva case de locuința sa. Scoate repede telefonul să ne arate și nouă cum s-a auzit. E greu de descris, sună ca într-un film de acțiune, doar că e pe bune! Pielea mi se face de găină și mă uit îngrozită la ea: cum poate să fie atât de relaxată?! Pentru că, în ciuda groazei, C.B, și-a găsit liniștea aici, în Deltă. Aici se simte cel mai bine și refuză să plece, oricât de periculos ar fi.
Tot în Periprava am găsit-o și pe Laura, manager al pensiunii La ultima frontieră – pescuit în Periprava, un loc de o frumusețe rară, în care natura se îmbină firesc cu confortul vieții moderne. Plină de vervă și zvâc, Laura e sătulă de animalele domestice care umblă libere prin Deltă și consumă resursele de vegetație, dar mai ales de delăsarea autorităților cu privire la drumul pe uscat de la Chilia la Tulcea. Dar încă e acolo și ea, care - ca și alții - s-au obișnuit cu războiul care nu e al lor. Până când? Nici ea nu e sigură.
Deloc încurajați sau protejați de autoritățile române, oamenii din localitățile limitrofe din Delta Dunării sunt cantități neglijabile. O zonă unică din România – Delta Dunării - este lăsată la voia întâmplării și nimeni dintre cei care au putere de decizie nu pare să dea doi bani pe ce se întâmplă acolo.
Despre ecosistemul din Delta Dunării și efectele războiului asupra florei și faunei am încercat să vorbim cu cei de la ARBDD din Tulcea – Administrația Rezervației Biosferei Deltei Dunării, însă nimic concret. Politicianismul specific a pus monopol pe cei care ar trebui să apere unicitatea Deltei. Ei nu știu nimic, pentru că nu au reușit în cei patru ani de război să facă studii sau să investigheze zonele protejate, fiind prea periculos de ajuns în zonă. Ni se spune că s-a observat o mărire a numărul de delfini din Marea Neagră de când a început conflictul, dar cam atât. Insula Păsărilor din Deltă, unică pentru diversitatea speciilor de păsări care aleg să poposească acolo, se află la doar câțiva km de Insula Șerpilor – greu bombardată de dronele rusești. E posibil oare ca ecosistemul din Deltă să rămână imun la zecile de tone de explozibil care s-au stins în apele Dunării? Sunt întrebări la care nu am primit răspuns, ci doar scuze.
Periplul nostru se încheie la Sulina, acolo unde avem întâlnire cu Garda de Coastă - Poliția de Frontieră din Sulina, formată dintr-o echipă de oameni tineri, puși pe treabă, ce ne explică, în măsura în care le permite legea, cum funcționează programele de monitorizare și securitate pe Dunăre și Marea Neagră, pentru care s-au făcut investiții de peste la 40 de milioane de lei. Multe dintre informațiile pe care le cerem sunt puse pe seama securității și protecției naționale și nu pot fi împărtășite. Pentru o mai bună înțelegere a activității pe linia de frontieră Sulina, am făcut o plimbare până la gura de vărsare în mare. Odată ieșiți în Marea Neagră, am dat de o navă ucraineană cargo, care transporta gaz butan și care aștepta în radă permisiunea de a intra în port. Echipajul Poliției de Frontieră urmează protocolul de verificare a navei și ne asigură că totul e în regulă. Nu a fost înregistrat nici un incident până acum.
Pe plaja din Sulina e liniște, câțiva turiști curajoși stau leneși la soare. Pe drumul spre plajă, RO Alert-ul sună frenetic în telefon și avertizează că urmează un nou atac. De departe, aud câțiva turiști: „Bine că nu e cod de ploaie. Avem vreme de plajă. Cu războiul ne-am obișnuit!”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.