Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Ciocnirea celor două Românii, democrația de vitrină și compromisul pe care trebuie să-l facă Guvernul tehnocrat

Democrația modernă liberală reprezintă un concept politic relativ nou la scara istoriei și a fost facilitat de evoluții imprevizibile de-a lungul ultimelor două secole pentru a deveni în prezent forma de organizare politică considerată ca cea mai aproape de ideal. În 1970, democrația era încă limitată la statele vestice, cu foarte puține excepții notabile. Spania, Portugalia și Grecia erau în 1970 dictaturi, iar până în 1971 femeile nu aveau drept de vot în Elveția. 

Dar după căderea zidului Berlinului și câștigarea competiției cu comunismul, lucrurile au început să se schimbe radical. A urmat al treilea val de democratizare (concept popularizat de Samuel Huntington), care a impus acest model în multe țări din Asia, Africa, America Latină, dar și în estul continetului european și care venea după democrația jacksoniană din secolul 19 și valul de democratizare care a urmat victoriei Aliaților în cel de-al Doilea Război Mondial. 

România face parte din acest al treilea val după revoluția din 1989, chiar dacă traseul ei ulterior de elev chiulangiu și delăsător a contrastat cu multe din vecinele fostului bloc comunist.

Există trei piloni fundamentali ai democrației din care derivă instituții puternice: un stat puternic, domnia legii și răspunderea guvernului în fața cetățenilor. Este un mix esențial, dar foarte rar. Foarte puține țări se pot lăuda că se bucură de efectele acestui tip de democrație și de multe ori este un echilibru instabil. Să luăm ca exemplu Rusia, care are un stat puternic, dar care din păcate nu se supune domniei legii, sau India, cu o democrație venerabilă și răspunzătoare în fața cetățenilor, dar cu un stat slab, măcinat de corupție.

În cazul României, nu avem un stat puternic încă, domnia legii este încă contestată, atât la nivel microsocial, cât și ca discurs politic la mulți dintre aleși, iar răspunderea guvernului a fost mult timp o iluzie, deși votul popular nu a fost niciodată contestat în mod real. Doar lucrând la cei trei piloni vom putea să avem o democrație puternică în stare să ofere stabilitate pentru inovațiile economice, investiții și creștere economică sustenabilă. Democrația nu este un regim facil nici de implementat și nici de susținut. Este un regim exigent și cere o implicare suficientă din partea cetățenilor, se bazează pe responsabilitatea lor. Cu atât mai important este acest lucru în România, unde puterea instituțiilor democratice curente de a înlocui cumetria și rețeaua de relații informale se bazează pe o masă critică de cetățeni educați și conștienți de locul lor în regiune și de puterea pe care o are fiecare de a schimba ceva.

Ceea ce definește o democrație modernă nu este doar simpla organizare a votului democratic. Acesta este un mecanism necesar, dar nici pe departe suficient, lucru demonstrat în acele state unde cultura tradițională nu a permis ca exprimarea votului popular să ducă la o reală democrație, ci de multe ori la republici autoritariste sau dictaturi de facto. Ceea ce definește o democrație coerentă este un set de instituții democratice care organizează viața socială, politică și economică într-un întreg funcțional și care produce rezultate vizibile pentru majoritatea cetățenilor. Nu sunt ușor de creat aceste instituții, nu există o rețetă globală și chiar statele occidentale unde aceste instituții există nu dețin o rețetă viabilă despre cum ele se pot reproduce în alte părți ale globului. Ca dovadă că multe încercări de inoculare artificială a acestor instituții au dat greș și au fost urmate de pierderi militare și diplomatice semnificative.

Pe de altă parte, faptul că aceste instituții există pe hârtie, la modul declamativ, nu înseamnă că ele și funcționează. Existența lor nu trebuie să fie une birocratică, de cancelarie, ci în esență una practică, care să se reflecte în modul de viață și relaționare a cetățenilor unui stat, în oportunitățile de succes și în așteptările de creștere a nivelului de trai, a siguranței și a încrederii cetățenilor că aparțin unei comunități statale unde drepturile le sunt respectate, munca pe care o depun produce fructele pe care le așteaptă și perspectivele de viitor sunt suficient de predictibile. Este și cazul României, care a adoptat formal instituțiile democratice ale vestului imediat după căderea regimului totalitar comunist, fără să aibă un plan coerent de funcționare a acestora, fără cultura necesară cetățenilor de a forța funcționarea reală a acestor instituții, lucru de înțeles după 50 de ani de regim dictatorial comunist în care mentalul cetățenilor a fost construit în relația cu un stat opresiv, intolerant și opac.

Aceste vechi instituții sunt mult mai subtile și subiective și sunt un fel de secret al lui Polichinelle cu care ne luptăm de 26 de ani: cumetria, clientelismul, relațiile informale interstițiale care au reușit să pătrundă întreg mecanismul democratic. Această rețea de relații informale a fost construită atât ca răspuns la opacitatea statului comunist cât și ca o trusă de navigație pentru apele tulburi și subterane ale comunismului pentru a păcăli cenzura, frica, interdicțiile și foamea.

Revenind la instituții și de ce este foarte greu ca un set noi de instituții să le înlocuiască pe cele totalitare, trebuie să acceptăm că România s-a lovit de un decalaj cultural imens de natură politică, îmbrăcând niște haine noi care încă nu i se potriveau. Poate că este incomod de acceptat, dar revolta împotriva comunismului nu a fost neapărat una ideologică, ci mai ales una de privațiune a nevoilor de bază umane. Astfel că acest voal de instituții democratice nu a reușit să modifice sedimentul factual al vechilor instituții comuniste, mult mai puternic și mai bine impregnat în mentalul colectiv. Aceste vechi instituții sunt mult mai subtile și subiective și sunt un fel de secret al lui Polichinelle cu care ne luptăm de 26 de ani: cumetria, clientelismul, relațiile informale interstițiale care au reușit să pătrundă întreg mecanismul democratic. Această rețea de relații informale a fost construită atât ca răspuns la opacitatea statului comunist cât și ca o trusă de navigație pentru apele tulburi și subterane ale comunismului pentru a păcăli cenzura, frica, interdicțiile și foamea. Cine a crezut că această stare fluidă de supraviețuire poate fi schimbată atât de ușor doar prin adoptarea democratică a unor noi instituții a avut surpriza să cunoască Marea Tranziție, în labirintul căreia alergăm și în prezent. Doar că nu este în totalitatea vina noastră. Așa cum vom vedea în continuare, nu suntem neapărat predispuși la o tranziție lungă și nedemnă, ba chiar pe scara mondială a reformei politice ne aflăm într-o poziție care poate fi invidiată și de unde putem progresa către o reală democrație liberală.

Acest decalaj e cu atât mai vizibil cu cât abia acum în anul 2016 se fac primele eforturi reale de renunțare la birocrația înghețată în anii 80, cu dosare cu șine și cereri de mână și înlocuirea acestora cu modelele noi, mai rapide de comunicare. Decalajul acesta informațional a dus din păcate și la o formă de fractură socială,

Schimbarea instituțiilor a fost atât de dificilă pentru că marea majoritate a cetățenilor au continuat să navigheze cu aceleași mentalități învățate și repetate în anii de comunism: șpaga, nepotismul, luatul și datul pe sub mână. În esență, dacă adimitem că instituțiile unui stat sunt până la urmă formate din oameni și mentalitățile acestora, singura schimbare reală a fost cea de suprafață, a înlocuirii regimului comunist cu un regim constituțional democratic, însă totul s-a făcut pe scheletul vechilor instituții și mentalități comuniste. Schimbarea reală către veritabilele instituții democratice a fost atât de lentă, încât a fost depășită de mersul alert al tehnologiei globale. Am trecut de la epoca telefonului cu fir până la cea a smartphone-ului cu Facebook, fără ca să reușim o cimentare a instituțiilor democratice. 

Guvernul tehnocrat trebuie să facă compromisul de a vinde ideile bune unui public mult larg decât cel de Facebook

Acest decalaj e cu atât mai vizibil, cu cât abia acum în anul 2016 se fac primele eforturi reale de renunțare la birocrația înghețată în anii 80, cu dosare cu șină și cereri de mână și înlocuirea acestora cu modelele noi, mai rapide de comunicare. Decalajul acesta informațional a dus din păcate și la o formă de fractură socială, între România conectată la rețeaua de comunicare globală și care își dorește un loc în primele rânduri ale vieții contemporane și cea profundă, uitată și rămasă în urmă, fără cooptarea căreia nu vom putea construi instituțiile pe care le dorim. E o lecție din păcate ignorată chiar de elita intelectuală a acestei țări, dar și de politicienii tineri și care pot schimba ceva. Instituțiile nu se construiesc și nu se vor construi pe facebook, care este o unealtă foarte bună, dar care servește la cu totul altceva. Instituțiile se schimbă și se înlocuiesc prin cooptarea mentalului colectiv și prin forțarea unui consens național, care să integreze toți cetățenii, cu interesele, nevoile și caracteristicile acestora. Nimeni nu poate guverna doar pe facebook și aici e o lecție importantă pentru noul guvern tehnocrat care trebuie să facă compromisul de a vinde ideile bune unui public mult larg. E un proces greu, care trebuia făcut demult, un dialog istoric între forțele politice reformatoare și cetățenii care s-au descurcat până acum cu mentalitățile și instituțiile volatile ale comunismului.

Vorbeam mai sus despre democrația ca expresie a dreptului la vot și al faptul că acest drept de a vot nu este suficient pentru o democrație puternică. În definitiv este mecanismul cel mai ușor de pus în practică, dar care nu-și dovedește întotdeauna eficiența. Și Rusia, și Ucraina, și Turcia și multe dictaturi africane sau sud americane au drept de vot și își aleg liderii prin acest mecanism, dar nu putem vorbi despre adevărate democrații liberale în aceste cazuri tocmai pentru că dreptul la vot nu garantează funcționarea instituțiilor democratice, ci are că scop doar validarea exterioară a unui autoritarism intern autosuficient. În plus votul democratic și dreptul la vot nu sunt uniforme și nu au mereu aceleași caracteristici. Am putea vorbi despre votul activ și votul pasiv, unde votul activ are în spate o rațiune, un calcul pe care îl face fiecare votant, bine situat în relația sine-societate. În schimb votul pasiv este un instrument sec de alegere care poate fi manipulat ușor și care nu este bazat pe un calcul economic sau de alt fel, ci pe mimetism social. Este cazul României, unde acest tip de vot mimetic a permis unei majorități provenite din vechile structuri totalitare să câștige alegerile democratice cu 80% în primii ani după revoluție și să strivească firavele convulsii sociale ale unei minorități moderne și reformiste. O primă manifestare a votului activ a fost în 1996 când, deși în afara Uniunii Europene și NATO, cetățenii acestei țări au reușit să fie convinși să schimbe liderii de inspirație socialisto-comunistă, însă frustrarea creată de coaliția de dreapta de atunci și imposibilitatea acesteia de a se detașa de practicile corupte și de a impune o reală reformă a făcut ca votul să redevină unul pasiv în majoritate, atât prin absenteism, cât și prin coagularea unui mimetism de tip refractar, anume votul tribal, un instrument descoperit și folosit de Traian Băsescu și mai nou de noul PSD.

E important de remarcat decalajul între planurile futuristice ale lui Mark Zuckerberg și realitatea multor colțuri ale lumii unde vrea să le impună. Ultimul dintre ele este transmiterea internetului gratuit prin drone deasupra unor zone sărace ale lumii (internet.org), pentru a face posibil accesul la informație al acelor oameni. Este un demers corect în esență, dar forțat în practică pentru

Revenind la tehnologia informației și rolul ei transfrontalier, e important de remarcat decalajul între planurile futuristice ale lui Mark Zuckerberg și realitatea multor colțuri ale lumii unde vrea să le impună. Ultimul dintre ele este transmiterea internetului gratuit prin drone deasupra unor zone sărace ale lumii (internet.org), pentru a face posibil accesul la informație al acelor oameni. Este un demers corect în esență, dar forțat în practică pentru că nu poți aduce schimbări majore la nivelul instituțiilor democratice fără ca populația să aibă o bază educațională și culturală potrivită. Poți să creezi rapid consumatori, dar nu poți crea atât de ușor caractere libere și gândire critică. Iar acest lucru se aplică și României, unde comunicarea de masă și accesul la informație oferit de internet nu este folosită așa cum ar trebui pentru că oamenii încă nu au bazele educaționale să profite de aceste resurse extraordinare. De aceea asistăm la paradoxul unei informații disponibile la costurile unei conexiuni medii la internet (și uneori chiar gratis) așa cum nu a mai existat niciodată în istoria acestei țări, dar avem un procent de utilizare și folosire a acesteia extrem de scăzut, dovedit de subiectele de interes ale internetului românesc cât și de accesul redus și interesul scăzut pentru cărți, biblioteci, librării (iarăși, disponibile atât online, cât și offline oricui ar avea un cât de mic interes să le folosească)

Și aici apare un prim cerc vicios pentru că lipsa unui stat puternic și a unor instituții democraticie viabile după 1989 a însemnat că o mare parte din populație a fost uitată într-un spațiu gri educațional. Generații întregi au rămas în urmă și nimeni nu și-a pus problemă că asta înseamnă o lovitură pentru viitor, pentru că liderii politici nu au avut altă viziune decât termenul scurt și propriile interese. Știm cu toții care sunt problemele curente și cum arată o sală de clasă nu doar în satele României, ci și în multe zone urbane. Acest efect poate fi însă întors prin ceea ce am putea numi ”free floating education”, educația disponibilă prin noile mijloace de comunicare la care mă refeream mai sus și la care putem avea cu toții acces în mod gratuit sau cu costuri extrem de mici, pentru că « plutește » în jurul nostru și putem profită de asta. Și nu mă refer doar la copii sau tineri, dar și la adulți. ”Lifelong education” este un concept important care ne spune că avem de învățat pe tot parcursul vieții, în primul rând pentru noi și apoi pentru societatea în care trăim care va beneficia de mai multă gândire critică, de mai puțină pasivitate și manipulare și în final de instituții mai bune pentru că cetățenii cărora li se adresează devin mai exigenți și intoleranți cu lucrul prost făcut și corupția.

Conceptul de ”life-long learning” are originea în Danemarca în 1971 și a însemnat că educația nu se termină când ai terminat ciclul educațional formal, ci continuă toată viață. E un concept de o masivă importanță pentru un stat și poate unul din motivele pentru care în științele politice Danemarca este văzută ca un model greu de atins, melanjul perfect de domnie a legii și un sistem legal foarte bun, o democrație parlamentara credibilă și o bunăstare economică la care participă toți cetățenii.

Trebuie să înțelegem că toate castigurile democratice de până acum nu sunt ireversibile. Ele se pot schimba și ne putem întoarce în timp. Și trebuie să avem acest sentiment când privim în față. În Ucraina în 2004, odată cu revoluția portocalie, lucrurile păreau că evoluează spre un destin occidental, pentru ca noii lideri să nu fie capabili să răspundă exigențelor populare 

Prima problemă care a împiedicat saltul educațional de la noi a fost că peisajul politic a fost și este încă foarte tradiționalist și patrimonial și ăsta pare un lucru foarte greu de schimbat pentru că a derivat așa cum am spus dintr-un comunism de substanță, nu de ideologie. Vreau să spun prin asta că modelul de politică inspirat din comunism și trecut în democrație a văzut omul politic ca un demnitar, ca un stăpân și mai puțin ca un servitor al intereselor publice, așa cum este văzut în democrațiile liberale unde serviciul public este o responsabilitate enormă și nu doar un cuvânt frumos. Or, asta este o distincție esențială. Partidele politice au favorizat astfel gestul tribal, clientelismul și afacerile de familie în detrimentul actului solidar de guvernare pentru cetățeni. Și asta din cauză că democrația a fost prost înțeleasă și aplicată, sau a fost aplicată doar în a parte, ca o democrație de vitrină. Acesta este motivul pentru care nu s-au putut construi autostrăzi, școli și spitale, pentru că banul public a fost în esență văzut ca o sursă de rente private, și nu ca un efort public, al fiecărui cetățean, de a construi bunurile comune de care să ne bucurăm toți. Simbioza între un stat puternic și solidar și cetățenii țării care prin propriile eforturi microsociale pot contribui la o comunitate funcțională a fost un concept neînțeles în România, și nu doar de oamenii politici, ci din păcate de o masă critică de alegători pierduți într-un no man’s land social.

Marea tranziție este deci o realitate românească, dar nu doar românescă și vina pentru unde ne aflăm acum nu ne aparține în totalitate și nu este chiar o tragedie profundă locul în care ne aflăm acum. Suntem o tânără democrație și mersul instituțiilor democratice continuă, deși încă nu în totalitate funcționale. Cu toate defectele noastre și ale tranziției, sentimentul este că urmăm un drum stabil de democratizare reală, un drum greu și sinuos, dar care în alte părți ale globului este încă un vis. E adevărat că sportivii noștri s-au plimbat prin satul olimpic în echipamente de contrabandă (ca un omagiu nedorit ai primilor ani de după revoluție și capitalismului sălbatic care inundase o nouă piață cu marfă dubioasă din toate porturile lumii), dar această situație este „preferabilă” muncii în minele de sare la care sunt supuși sportivii nord coreeni și familiile acestora în urma rezultatelor slabe. În plus, una din instituțiile esențiale ale democrației, vocea puternică a societății civile, începe să se facă auzită din ce în ce mai puternic și cazuri mai grave decât cel de la Rio sunt expuse public și cei vinovați se află din ce în ce mai mult în situația de a da socoteală. Sunt mici progrese pe care trebuie să le recunoaștem, unele ne aparțin direct, altele ne-au fost forțate de alianțele în care suntem integrați, dar ele există.

Am făcut aceste precizări pentru că trebuie să înțelegem că toate câțtigurile democratice de până acum nu sunt ireversibile. Ele se pot schimba și ne putem întoarce în timp. Și trebuie să avem acest sentiment când privim în față. În Ucraina în 2004, odată cu revoluția portocalie, lucrurile păreau că evoluează spre un destin occidental, pentru ca noii lideri să nu fie capabili să răspundă exigențelor populare și alți lideri, mai tradiționaliști să le ia locul și Ucraina să cadă pradă unui nou proxy război cu consecințele pe care le știm sau pe care încă nu le cunoaștem. Ungaria, Polonia, Grecia și în general țările cele mai noi care au intrat în Uniunea Europeană sunt exemple de reversibilitate a democrației, cunoscând în ultrimii ani și chiar în prezent ample crize politice și defulări autoritariene și exacerbări naționaliste. 

De aceea este important ca instituțiile democratice să fie puternice și să funcționeze în echilibru, pentru a reduce la minimum tensiuni sociale care apoi pot fi folosite, prin sistemul votului popular de fațadă pentru instaureare unor regimuri care să reducă impactul real al instituțiilor democratice reale. De un astfel de destin din păcate România încă nu este la adăpost, dar avem atuurile noastre, în primul rând constitiuționale. 

Dacă comparăm construcția instituțiilor democratice românești cu cele ale Ungariei de exemplu, acestea din urmă, mai simple și mai directe (putere totală în mâna parlamentului, președinte cu rol decorativ) au permis instaurarea unui regim considerat de liderii europeni ca virând spre autoritarism. În România, un sistem bicameral, semiprezidențial, cu schimbări consituționale necesare a fi validate prin referendum a făcut greu posibilă o întoarcere la autoritarism. 

E o construcție care în prezent ne avantajează, dar care, dacă va continua să fie subminată de corupție, ne poate arunca în crize de tip Ungaria, Polonia sau Cehia. Iar principalele eforturi ale fiecăruia dintre noi, dar și ale liderilor de bună-credința (pe care merită să-i promovăm) trebuie să se concentreze pe vidul educațional și popularea lui cu proiecte clare pentru toți cetățenii României, chiar și (sau mai ales pentru) cei care par pierduți sau care sunt priviți cu dispreț arogant de multe elite intelectuale, responsabile și ele, măcar în parte, de dezinteresul pentru educația de masă. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Plin de greseli gramaticale, dar un articol extraordinar.
    • Like 0
  • check icon
    „România face parte din acest al treilea val după revoluția din 1989, chiar dacă traseul ei ulterior de elev chiulangiu și delăsător a contrastat cu multe din vecinele fostului bloc comunist.” Complet greșit. Evoluția României a fost, în linii mari, ca a altor state „foste”, diferența (mare) a fost de „punct de start”. Ungaria ori Cehoslovacia (atunci) nu au fost nevoite să aducă la nivel suportabil o țară cu cetățeni înnebuniți de sărăcie, de întuneric, de o dictatură imbecilă (deși cu realizările ei notabile, nu intru în detalii). Tentativa României din timpul guvernului Roman de a adera la Grupul de la Visegrád a fost elegant, dar ferm respinsă. Mesajul este evident: nu faceți parte din cultura noastră. Nu ne place acest adevăr, din păcate așa este. Nu ne-a plăcut atunci când am aderat la U.E. alături de Bulgaria, deși acesta este nivelul nostru REAL, nu cel visat și mistificat. Da, luat global, România marchează câteva plusuri față de Bulgaria, dar și ei marchează, chiar dacă cifrele statistice nu o arată totdeauna, bunăoară infrastructura și modelul urban adoptat de ei. România este mult în urma Bulgariei, inclusiv prin evoluțiile post 1989. Comparația cu Ungaria din penultimul paragraf este așa, să ne aflăm în treabă, să dăm bine cu una mică șmecherie anti-maghiară, că tot vine 1 decembrie. Modelul cultural maghiar este cel al Cehiei, Slovaciei și Poloniei, nu vă faceți iluzii că spațiul carpato-balcanic amărât, din care facem parte, îi va ajunge așa ușor din urmă. Și aici nu e vorba numai de statistici, este vorba, mai ales, de mentalități, de filosofia lucrului bine făcut, de model german. Nu este suficient să ai un președinte sas, trebuie – pe bune – să te comporți social și mental ca cei din Europa Centrală. E o poveste lungă, începe la 1054, continuă cu al doilea țarat bulgar și încă nu s-a terminat.
    • Like 2
  • articol excelent, chiar sublim daca nu ar fi existat finalul comparativ ! deci, am totusi 3 mici, marunte, insignifiante observatii la ac excelent articol : 1. "Dacă comparăm construcția instituțiilor democratice românești cu cele ale Ungariei de exemplu, acestea din urmă, mai simple și mai directe (putere totală în mâna parlamentului, președinte cu rol decorativ) au permis instaurarea unui regim considerat de liderii europeni ca virând spre autoritarism" as dori sa atentionez asupra salariilor, pensiilor, nivelului actului medical si in general asupra saltului nivelului de trai al maghiarului de rand in ultimii 25 de ani. altfel romania este un stat "Unitary semi-presidential republic" in timp ce ungaria este un stat "Unitary parliamentary constitutional republic" 2. in final omul de rand are cerinte minore si dorinte comune, deci nu intereseaza marea politica si valorile democratiei, ci doar mecanismele care confera puterea institutiilor statului si un trai comun decent. mizeria, foamea si saracia scoate acest popor roman sa vocifereze contra ungurilor sau chiar contra lui insusi. deci propozitia "E o construcție care în prezent ne avantajează, dar care, dacă va continua să fie subminată de corupție, ne poate arunca în crize de tip Ungaria, Polonia sau Cehia." este falsa in masura in care pretul alimentelor de baza este cu 15-25% mai scazut in ac tari decat in romania, in timp ce veniturile sunt mai mari de 3 ori decat in romania. si nu ma refer la "coruptie" ci la " crize de tip Ungaria, Polonia sau Cehia". 3. poate ar fi bine domnule Cătălin Bizdadea sa va rezumati la romania si problemele poporului roman si sa lasati pe daci si al lor vlad tepes (fiul lui vlad dracu onorat de nemti cu ordinul dragonului :) ) sa-i injure pe vecinii care nu sunt slavi 100% (ca nu vad in articol nici o comparatie cu bulgaria, serbia sau slovacia) :). repet, articol excelent, chiar sublim daca ... raul nu avea mal :)
    • Like 1


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Speranța Farcă

„Părinții sunt foarte angoasați, aud peste tot că copilul lui cutare face așa, copilul lui cutare face așa. Și se gândesc că ei nu oferă același start copilului lor, care va intra în competiție cu acei copii care au făcut toate acele cursuri. Gândim educația și viața ca pe o competiție”, spune Speranța Farca.

Citește mai mult

Șezlonguri în apă la Marea Neagră

Este o adevărată luptă între turişti pentru a prinde cel mai apropiat pat de plajă lângă apă deşi nu stau prea mult pe sezlong şi apoi tot ei se plâng că nu au soare pentru a se bronza din cauza umbrelelor extrem de apropiate.

Citește mai mult

Foto pentru textul Arinei Angelescu

Plec în oraș. Nu apuc să conduc prea mult când aud telefonul. E mama, care rămăsese cu cel mic. Inima îmi bate deja mai tare. Îmi trec tot felul de scenarii prin cap. Niciunul prea fericit. Răspund. Nu e mama. E băiețelul meu. Plânge în hohote și lasă puțin spațiu ca eu să înțeleg ceva. Nu-știu-ce grisine pe care le-am uitat acasă?!

Citește mai mult

Andrei Ene

AntiFragile, un startup care dezvoltă un sistem de etichete inteligente, care permit monitorizarea de la distanță a coletelor pe parcursul procesului de transport, a fost desemnat vineri seara câștigătorul competiției UPGRADE 100 Floors Elevator Pitch. Pe scurt, eticheta își schimbă culoarea dacă pachetul a fost scăpat de curieri.

Citește mai mult