Sari la continut

De șase ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Colectiv – filmul demonstrează că încă ne sfiim, nu știm sau nu putem să vorbim despre Colectiv în artă

colectiv - film - Foto Facebook/colectiv film

 Foto Facebook/colectiv film

Este foarte greu să vorbești despre Colectiv. Este foarte greu, tocmai de aceea, să vorbești și despre ce se vorbește sau se face (producții de orice fel – carte, film, reportaj, mărturii) despre Colectiv. Dacă în legătură cu tragedia în sine păstrăm mereu reculegerea în suflet și minți și menținem un ton sobru, tocmai în același semn de respect mi se pare că, în privința producțiilor culturale, ar trebui să nu ne sfiim să le discutăm fără perdeaua reverențioasă și sacrosanctă care învăluie subiectul. Cred că este un gest cumsecade și, mai mult, o datorie să vorbim deschis despre ele și să le aducem critici, când e cazul. E un lucru cinstit atât pentru cultură, cât și pentru memoria colectivă să le tratăm astfel.

Documentarul Colectiv al lui Alexander Nanau nu este deloc un film prost, să ne înțelegem. Problema cu el este că nu este despre Colectiv. Mai bine zis, problema este că demonstrează că (încă) nu putem vorbi așa cum ar trebui să o facem despre dezastru. La fel cum o face, după părerea mea, și piesa de teatru 153 de secunde, însă din cu totul alte motive. Tocmai de aceea, mi se pare util să le tratăm comparativ. Voi reveni la asta mai târziu.

Dacă un documentarist dintre cei mai buni – cum demonstrează lumpen-monografia Toto și surorile lui sau la povestea funky-boemă a recuperării artistului decăzut Ion Bârlădeanu (Lumea văzută prin ochii lui Ion B.) – se încumetă să abordeze subiectul tragediei din 2015, aștepți, înainte de orice altceva, o expunere impecabilă și completă a poveștii. Una care să aducă lumină, măcar la câțiva ani după, în toate aspectele incidentului, de la prima scânteie și până la recuperarea încă în desfășurare a victimelor și familiilor lor. Un fel de closure.

În loc de asta, documentarul furnizează, pe o structură narativă nu de puține ori articulată pe coordonatele de basm bine/rău, povestea altui scandal care s-a abătut asupra națiunii în ecoul tragediei enunțate în titlu, anume celebrul caz Hexi Pharma. Da, este puternic legată de aftermath-ul Colectiv, este aceeași fațetă a incompetenței, corupției și ignoranței sistemice care afectează structurile statale românești până la o erodare ireversibilă, aproapte apocaliptică, în orice caz demnă de un failed state. În cel mai bun caz, titlul este o sinecdocă pentru asta. Cum declară statement-ul filmului, #nepriveștepetoți. E adevărat. Dar eu cred că atunci când vorbești despre Colectiv, trebuie să vorbești despre Colectiv. Cel puțin pentru moment. Dacă ar exista deja o variantă oficial recunoscută și completă a întregii povești, consacrată într-o producție culturală de referință, atunci ai fi liber să te axezi pe aspecte secundare, fie dintr-o perspectivă critic-societală, emoțional-artistică sau chiar documentar-reconstitutivă alternativă. Numai că deocamdată, deși au trecut cinci ani de atunci, tot ceea ce facem încă este să gravităm prudent pe marginea subiectului, ferindu-ne să îl pătrundem și să tragem cearșaful pentru o autopsie. Precum o sondă spațială care dă târcoale soarelui pentru a preleva probe, documentarul lui Nanau conține material legat direct de tragedia de la Colectiv cam în proporție de zece - cincisprezece la sută. Ca să nu fie atras de gravitație și topit de puterea evenimentului.

Ce îți oferă din plin, însă, documentarul, este evoluția epică a două personaje supra-eroicizate care se luptă, donquijotic, cu sistemul: titanul sacerdotal al jurnalismului investigativ Cătălin Tolontan, Atlas-ul pe umerii căruia se sprijină datoria sincerității anchetei și în ochii scrutători ai căruia privești foamea de adevăr a poporului mințit. În prima jumătate. După aceea, atenția se mută pe outsider-ul încă necălit, aflat la primul contact cu politica dură, dar ingenuu și debordând de energie reparatorie, Vlad Voiculescu, țap ispășitor al huiduielilor hienelor mediatice și politice care, în modestia lui, acceptă să intre în arena guvernamentală ca să schimbe lucrurile. 

Disclaimer: atât domnul Tolontan, cât și Vlad Voiculescu sunt, în realitate, profesioniști care își fac treaba cu integritate, devotament și pricepere. Personal, îi admir pe amândoi. Sarcasmul din descrierile de mai sus este doar reacția față de cvasi-osanaua duală în a cărei cheie poate fi privit filmul, care nu omite să contureze și o relație simpatică de love-hate între cei doi, recunosc, măiestrit concepută.

De altfel, din punct de vedere al meșteșugului cinematografic, filmul este ireproșabil. Scenele de o uluitoare intimitate cu activitatea celor doi protagoniști (dintre care, de altfel, niciunul nu avea, la acel moment, obiceiul să se expună, fiind mai apropiați genului care, cum s-ar spune, tace și face) sunt selectate și montate cu obișnuita sensibilitate pentru sincronii expresive a regizorului, din care nu lipsesc scene ale savurosului cotidian românesc. O alegere de neînțeles este absența oricărei adnotări explicative, precum nume ale personajelor și rolului lor pe măsură ce apar, sau a oricărui indice de timp exact, în lipsa celor care reies implicit din desfășurare (deranjant de lacunari, mi se pare). De ce? Din respect? Nu văd cum includerea unor burtiere ar fi disrespectful. Din cauza notorietății personajelor? Greu de bănuit, dat fiind că documentarul se adresează și străinilor, și tinerilor, și celor mai puțin la curent, și mai ales generațiilor viitoare. E o pretenție absurdă să mai știm cine erau toți cei ce se succedă pe ecran și mi se pare nescuzabil. Dar prea puțin contează comentariile legate de realizare, atunci când filmul în sine este pe lângă subiect.

Paranteză: câteva cuvinte despre piesa de teatru „153 de secunde”

  • Atunci când nu ne temem să intrăm în subiect în cultura contemporană română, avem de-a face cu producții de genul piesei de teatru 153 de secunde, scrisă de Svetlana Cârstean și regizată de Ioana Păun, jucată inițial la CNDB, iar pe urmă la Apollo și în diverse locuri din țară. Iarăși trebuie să precizez: am un mare respect pentru activitatea celor două doamne, însă nu e de natură să mă împiedice să consider reprezentația o dizgrație. Stilistic vorbind, piesa este foarte slabă. Atenție! Textul este, în mare măsură, o compilație de mărturii, poeme și postări ale victimelor reale, așa încât este off-limits să comentăm despre calitatea lor. Și firește că nu aș comenta sub niciun chip spusele victimelor, dar mi se pare că altfel stă situația când le incluzi într-o piesă de teatru. 
  • Pentru că producția are grijă să le includă pe cele mai pătrunzătoare și emfatice dintre mărturii (nu îndrăznesc să merg până la a le numi prefăcute, ar fi lipsit de orice considerație; dar cuvântul îți vine în minte atunci când sunt recitate patetic de o trupă de actori adolescenți care simt că fac ceva bun dând 110% pe scenă). Prima mărturie și cea mai sfâșietoare (deși în realitate demnă de un curs de creative writing de clasa a 10-a) este cea din perspectiva containerului de la intrare. În sfârșit, dincolo de calitatea în sine delăsătoare a piesei, elefantul din cameră, pe care nu îl voi ocoli, este că, în încercarea de a te transpune în drama cu adevărat de nedescris din perspectiva tinerelor victime, 153 de secunde nu izbutește decât să articuleze niște deplângeri supra-histrionice, de un scandalos prost gust și răsunătoare necuviință, care, după părerea mea, în loc să onoreze memoria tragediei, îi fac un deserviciu prin scene care întrec bunul-simț și sunt revoltător de jignitoare, precum aceea în care, pe fondul bătăii de joc al unei asistente din străinătate, una dintre victimele cu mâinile arse se târăște în genunchi până la o ușă pe care încearcă să o deschidă cu gura. Sau deznodământul, în care copiii, strânși în jurul unui tricolor cu gaură, sunt proiectați în pielea părinților lor revoluționari care pun întrebări ce se vor introspectiv-naționale de genul ,,cine dă șpagă ca să poată parca pe locul pentru persoane cu dizabilități?” și insinuând că purtăm în noi această vină atavică pentru neregulile Sistemului așa cum e el acum. Este nedemn. Este ridicol și jignitor. 

Colectiv – filmul demonstrează că încă ne sfiim, nu știm sau nu putem să vorbim despre Colectiv în artă. 153 de secunde ne arată de ce, poate, e bine să nu o facem încă. Singurul câștig pe care admit că aceste producții și altele de genul lor îl pot aduce societății românești este acela că, arătând noilor generații filme peste filme și producții peste producții despre cât de rău a fost atunci, vor trage încet, încet concluzia necesității unei responsabilizări civice. Vrei să te faci pompier? Nu închide ochii la nereguli. Vrei să fii doctor? Nu uita ce înseamnă să fii om. Vrei în politică? Nu lua șpagă... și așa mai departe. Și cred, într-adevăr, că vor prinde mesajul. Până atunci, ar trebui spus și dacă vrei să faci film, nu te feri de subiect.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Poate autorul a vrut să spună ca nu ne sfiim să fim proști. Cînd faci o boacănă nu bați tobele să te știe tot cartierul, stai retras și eventual înveți.

    Colectiv este eminamente despre ratarea românească. Acuma să vină Brâncuși!
    • Like 0


Îți recomandăm

UNStudio 1

UNStudio este unul dintre cele mai cunoscute și apreciate birouri de arhitectură din lume, cu filiale în Amsterdam, Frankfurt, Shanghai, Hong Kong, Dubai și Melbourne. are în portofoliu peste 120 de proiecte internaționale, precum clădiri de birouri, rezidențiale, muzee, poduri, dar și masterplanuri urbane. Printre cele mai cunoscute lucrări - Podul Erasmus din Rotterdam, Mercedes-Benz Museum din Stuttgart, Arnhem Central Station, Designul Doha Metro Station.

Citește mai mult

Marius Sava

„La mine pacienții nu vin niciodată singuri, vin cu partenerul”, spune medicul specialist pneumolog Marius Sava, cu competențe în somnologie, de la Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, despre cei care ajung la ușa cabinetului cu simptome de apnee în somn.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult