Foto: Guliver Getty Images
Citesc cum fostul ministru Daniel Funeriu atacă virulent o ordonanță a guvernului ce va permite ocuparea posturilor academice prin examen și nu numai prin concurs. Îmi pare rău că nu am găsit documentul, dar nu mă îndoiesc că acesta există iar reacția fostului ministru al educației are o un fundament solid.
Pentru a înțelege mai bine, diferența dintre examinare și concurs este dată modul în care se face oferta de angajare. Examinare înseamnă că universitatea (prin oamenii săi) îl cheamă pe acel dorit în rândurile sale. Această invitație se face de regulă în mod privat. Concurs înseamnă că universitatea anunță în mod public pe toți cei interesați că are un post liber și dorește să selecteze cel mai bun candidat. În teorie, procedura prin concurs oferă universității posibilitatea de a selecta cea mai bună persoană pentru că un anunț public ar atrage mai mulți doritori. În teorie. În practică, însuși fostul ministru recunoaște că circa 90% din concursurile de angajare (sau promovare) se fac cu un singur candidat. Acest candidat unic neavând cu cine să concureze, va fi în final... examinat. Și foarte probabil angajat. Cu alte cuvinte, 90% dintre angajări, deși sunt denumite concursuri, sunt în fapt examinări. Ceea ce face ca mitul unei selecții mai bune dintr-un grup mai mare de competitori să fie doar un mit.
Nu voi discuta acum despre cât de bună sau rea este fiecare metodă (te chem eu să te angajez sau scot postul la concurs și cine-o fi… o fi). Nici concursul și nici examinarea (sau cu alte cuvinte – angajarea prin invitarea celui dorit pe acel post) nu sunt total perfecte sau total greșite. Ca un bun contraargument la poziția domnului Funeriu, îmi este suficientă discuția pe care am avut-o cu un prieten, profesor la Princeton (o universitate despre care nu cred că ne putem pune problema dacă își selectează angajații bine sau rău). El și mulți dintre colegii săi au fost angajați pe baza invitației: într-o zi, la o discuție prietenească la un congres de medicină, viitorul lui șef l-a întrebat dacă nu ar dori să vină să lucreze împreună. Fără anunț în Monitorul Oficial, fără comisie, fără cinci dosare cu șină în care să se depună următoarele documente, fără avizul departamentului juridic, fără... fără... La Princeton.
Dar în ambele cazuri, finalitatea concursului este ceea ce trebuie să ne intereseze. Și anume: va fi universitatea mai performantă odată cu noua angajare făcută? Aici cred eu că avem o problemă ceva mai mare. Pentru că a ști modul în care se măsoară performanța unei universități îți aduce și răspunsul la întrebarea: cum trebuie să fie făcute angajările în acea universitate pentru a atinge performanța cerută.
Nu trebuie să inventăm roata sau să ne aducem aminte că suntem un popor multimilenar, o insulă de latinitate in această parte a Europei și probabil țara ce a suferit de cea mai aspră dictatură în perioada comunismului est-european pentru a înțelege că modul în care se măsoară performanța universitară la București, Cluj, Iași și Oxford trebuie să fie identic. Cu cât aplicăm mai mult în practică acest adevăr, cu atât putem spune că facem parte din Europa educată. Pentru că, în termeni simpli, universitățile produc două lucruri: cunoaștere și oameni care stăpânesc această cunoaștere. Dacă vorbim despre cunoaștere, o universitate este cu atât mai performantă, cu cât cunoașterea produsă de ea este de folos unui număr mai mare de indivizi. Pentru că dacă universitatea A înregistrează un patent pentru călătoria în timp și universitatea B unul pentru un nou model de chibrit se cheamă că ambele universități au câte un patent – dar ce diferență! Din păcate, sistemul actual de judecare a performanței universitare pune accent la noi pe cantitate (numărul de patente) și nu pe calitate. Dacă scoatem capul din nisip vedem că la nivel internațional (acolo unde ne trimitem firmele și angajații lor să concureze) există numeroase sisteme performante de calculare a producției științifice universitare și de ierarhizare a universităților. Cel mai cunoscut clasament este ARWU (sau Clasamentul Academic Shanghai) condus copios de universitățile americane. În acest clasament, liga de onoare este reprezentată de primele 500 de locuri: România, ca și majoritatea țărilor africane, nu are nici o universitate în top 500 (dar sunt țări africane care au universități în top 500!). Clasamentul are la bază numărul de lucrări științifice produse de fiecare universitate, felul în care aceste lucrări au fost apreciate de comunitatea academică și, nu în ultimul rând, numărul de premii Nobel primite de angajații respectivei universități. Poate ar fi util să înțelegem mai clar de ce nici o universitate românească nu este acolo? Poate o analiză punct cu punct a cauzelor și o soluție adecvată fiecărui punct ar ajuta? (evident asta dacă nu ne e mai simplu să spunem că ceilalți și-au dorit mai mult victoria...).
Dacă vorbim de al doilea produs al universităților (oameni pregătiți să folosească cunoașterea universitară), avem și aici instrumente foarte precise de măsurare a performanței universitare din această perspectivă. Există mai multe tipuri de analize care au în centrul lor probabilitatea de a fi angajat după ce termini studiile la universitatea respectivă. Analizele sunt uneori mai detaliate având informații despre venitul mediu al absolvenților la 5 ani de la terminarea facultății, procentajul studenților care intră într-o relație de muncă cu viitorul angajator încă de pe băncile facultății etc. Nici aici România nu are vreo universitate în top 500. Sunt curios dacă există pe undeva o analiză a felului în care sunt angajați absolvenții universităților din România. Si dacă finanțarea universităților are vreo șansă să urmărească (mai mult) acest indicator. Si poate că atunci tinerii liceeni vor selecta cu mai multă atenție universitatea la care își depun dosarul știind ce șansă au să-și plătească rata la o casă la 10 ani de la terminarea facultății. Și poate că atunci vom vorbi mai puțin despre mediul de afaceri care nu primește ceea ce are nevoie de la învățământul românesc.
Dar să ne întoarcem la discuția inițială. Cum e mai bine ca o universitate să-și angajeze personalul: prin competiție sau prin invitație directă? Nu vă grăbiți cu răspunsul. Am dat mai sus exemplul prietenului meu de la Princeton angajat prin invitație.
Există apoi poziția intransigentă a fostului ministru care apără cu îndârjire obiectivitatea concursului în fața examinării (și a invitației directe). Dar mai pot da un exemplu. Un lider al lumii științifice europene. Profesor al unei renumite universități din Olanda. Respectat președinte de asociație științifică națională. Invitat de onoare în nenumărate conferințe internaționale de nivel foarte înalt. A fost dat afară de conducerea universității sale pentru că departamentul în care el făcuse angajările pe bază de invitație nu reușise să facă performanță. Nu publicase suficient și nu câștigase suficienți bani din proiectele de cercetare. Si mai mult, i s-a reproșat că unul dintre angajații lui a plecat la o altă universitate unde a făcut performanță.
Așa încât cred că focusul discuției trebuie mutat. Nu pe metoda angajării sau a avansării în universitate. Ci pe responsabilitatea care vine odată cu decizia de angajare. S-a spus de curând ca modul în care se fac angajările la universitățile din România nu permite unui premiant Nobel sa aibă acces la un post academic. Oare de ce? Și oare, prin această nouă regulă a angajărilor impusă de Ministerul Educației, s-a rezolvat această problemă? Sau este numai o altă pamblică tăiată la inaugurarea unui drum ce nu duce nicăieri?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Scrieţi în articol despre profesorul olandez (sau din Olanda) care a fost dat afară din universitate pentru că: „Nu publicase suficient şi nu câştigase suficienţi bani din proiectele de cercetare. Şi mai mult, i s-a reproşat că unul dintre angajaţii lui a plecat la o altă universitate unde a făcut performanţă”. Puneţi modul olandez de evaluare faţă în faţă cu cel din universităţile noastre, unde toţi pofesorii au „Foarte bine” pe linie, unde toată lumea ia aceeaşi primă de Paşte şi de Crăciun (cât şi pe unde se mai dau) „ca să nu se supere nimeni”, unde se inventează tot felul de cursuri pentru ca nişte profesori să nu-şi piardă catedra.
Aceasta fiind situaţia, nu cred că se mai poate pune problema performanţei în universităţile noastre. Şi, de fapt, nicăieri în institiţiile de stat.
Cât despre tinerii angajaţi... vârfurile se cam duc la multinaţionale, prea puţini la stat şi aproape deloc în învăţământ. Amintiţi-vă de vremea studenţiei dumneavoastră: era o onoare pentru vârfurile promoţiei să rămână asistenţi în facultate. Acum... modulul pedagogic se face doar ca backup pentru cazul în care nu poţi profesa în meserie. Zilele trecute am văzut la TV un rector de la o facultate din Timişoara care se plângea că nu găseşte profesori buni (tineri) pentru catedra de informatică. Deci este o realitate ce scriam mai sus, nu o invenţie.
Vă mulţumesc pentru dialog. Din câte am citit prin "Republica", pot spune că, până acum, sunteţi singurul autor care răspunde comentariilor. Tot respectul!
- Concurs vs Examinare : oricare din ele poate fi potrivit, daca actualii universitari ar fi apti sa examineze din punct de vedere profesional si moral.
- Aptitudinile ( mai degraba lipsa lor) se oglindesc in rezultatele universitatii si echipele de profesori ,unde potit gasi toate rudele , prietenii si eventual angajatii de alte susanele private ( asta in cel mai bun caz...).
Ca sa scapi de "famigliile" din universitati nu ajuta nici concursul si nici examinarea ci un set de criterii obiective, fara de care nu poti sa fii titularizat pe un post.
As incepe cu doctoratul intr-o universitate decenta din occident, insotit bineinteles de citeva articole in publicatii serioase .
Asa se va produce asanarea clicilor din universitatile romanesti sau in cel mai bun caz ridicarea stachetei pentru aspiranti fie ei rubedenii sau alte lighioane.
Tehnica profesorilor invitati si in special implicarea vechilor absolventi de succes in viata universitatii. Invitarea lor pentru diferite cursuri si conferinte ar fi benefica.
De ce nu se intimpla toate astea ? Pentru un motiv simplu , orgoliul , mediocritatea si prostia in care se complace corpul profesoral unversitar .
Sunt si exceptii dar mediul universitar romanesc este o copie fidela a societatii : Fudulie , mediocritate si mercantilism , vezi exemple de succes : Tudorel Toader.
De asemenea nivelul tezelor doctorale ( vorbesc de alea facute serios) ar trebui ridicat prin impunerea publicarii in reviste prestigioase. Cunosc universitati unde aceste reguli sunt foarte simple si creeaza un filtru decent. Cunosc si doctoranzi cu care am lucrat pe diferite proiecte , care au trebuit sa piarda multa vreme pina au reusit sa publice intr-una din revistele impuse de baremul doctoral. Ca si partener din industrie pot spune ca rezultatele au fost f bune unde acest criteriu a fost prezent. Am vazut si reversul medaliei unde doctorandul a scris 2 vorbe si 3 prostii dar a gasit niste publicatii obscure sa-i publice timpeniile. Dupa aia de proiect s-a ales praful.
Deci domnii mei nu trebuie sa facem folozofie , reguli foarte simple ne pot ridica in 5-10 ani nivelul invatamintului universitar , dar trebuie sa fie si vointa politica ... ca parca asta este deviza cotidiana , ca doar de aia politizam tot.
Reforma sistemului universitar romanesc nu o sa se intimple din doua motive:
a) Lipsa de vointa politica : PSD ne vrea prosti , doar no sa-si distruga singuri masa electorala
b) Lipsa de motivatie ; Universitarii nostri sunt instalati comod in sistem si orice schimbare dramatica va fi sabotata
Noi suntem tara care ne putim mindri doar cu numarul de oportunitati ratate. Oportunitatea sa facem lucrurile cum trebuie a trecut , a fost in anii 90' cind practic se putea pune pe picioare orice proiect.
Acum vorba lautarului : " A trecut si trenul vietii in care am fost si eu "
Ca sa nu uit si in 2015-2016 Romania a mai avut un tren numit: " Pasul hotarit in Occident" , in care se putea urca ,dar poporul a votat PSD -ALDE 60% cu marele ajutor al lu' Sebi si Dan Voiculescu care sunt un fapt fauritorii Romaniei de azi , cu care ne "mindrim" toti .
Caci ce ar fi fost Hitler fara Goebbels ?
Cum o casa nu se poate construi fara fundatie direct in noroi , asa nici invatamintul romanesc nu se poate reforma inaintea societatii.
Daca vorbim despre calitatea invatamintului si efortul de a ridica singure nivelul aici va dau dreptate partial. Din pacate schema de finantare a universitatilor, asa cum spuneam, nu stimuleaza (destul?) calitatea.
a) Atragerea de parteneriate si participarea masiva la proiecte europene
b) Atragerea fostilor studenti acum specialisti de succes intr-un proiect de reforma
c) Incercarea de a imbunatati corpul didactic cu specialisti , nu cu rude.
Astea sunt proiecte care nu necesita reforme in educatie ,ci pur si simplu bune practici in exercitiul managerial.
Nu am auzit de o initiativa a CNR sa stringa cei mai buni 20 de romani profesori la facultati prestigioase din lume si sa incerce sa creeze un for consultativ pentru reforma invatamintului universitar.
Dar o alta nota a dumneavoastra mi-a atras atentia: directionarea discutiei inspre politic si votul popular. Radacina raului. Nu prea sunt de acord aici. E clar ca universitatile (fie de stat sau particulare) nu pot pretinde ca traiesc intr-un turn de fildes, departe de vocea politicului. Dar nu este politicul principalul vinovat ca lucrurile nu merg cum trebuie. Si nici nu cred ca toate relele se rezolva prin vot. Asa cum cred ca putem produce schimbarea si de jos in sus. Desigur, e mai greu asa, ar fi infinit mai usor daca am avea o administratie si un ministru pe potriva. Dar nu e cazul sa asteptam patru sau opt ani pina ce apare ministrul potrivit pentru a incepe "in sfarsit" schimbarea. Schimbarea o putem gandi si putem incepe sa o propunem chiar acum. Oricat de nefavorabile ar fi vremurile.
Si NU, nu politicul formeaza gandirea democratica. Ci universitatile sunt cele in care se dezbate si se naste gandirea democratica. Ele aduna mintile cele mai educate ale societatii pe care le pun alaturi cu mintile cu cel mai amre potential de invatare. De ce toti politicienii si in special presedintii americani pastreaza o asa de mare legatura cu universitatile? De ce ii vedeti si dumneavoastra in dezbateri acolo? Si nu simple discursuri - dezbateri uneori foarte aprige. Strigatele democratice din ultimul an din Romania au plecat de la oameni cu educatie ridicata, de la intelectuali, filozofi...
Cand ma uit la SUA si vad mai ales asta, mai ales cum are loc educatia (dar nu pentru oricine) imi dau seama cat de mult mai avem pana ajungem acolo si ma inspaimant. Pentru ca noi ne indreptam in directia exact opusa. Am 2 copii studenti acum si stiu exact ce vorbesc. Si au luat note foarte mari ( fara baze reale ) la admiteri in liceu si facultate ,la cel mai bun liceu din oras si la facultati tari. Eu carte nu am vazut si nu vad sa se faca niciunde! Bineinteles, fac greseala sa fac comparatie cu scolile prin care am trecut eu! Asta e cu comparatiile...
P.s. Ma bucur ca dvs. ati auzit acele strigate , eu inca nu. Am auzit doar niste soapte slabe si asta pentru ca m-am uitat pe postul tv. castigator! Dar daca ma uitam in alta parte auzeam cele mai tari urlete antidemocratice tot de la oameni care au patalama la mana de intelectuali , filozofi...
Dar sa nu trec peste adevaratele chemari la lupta ale dlui Sora ! Fenomenal om ! Format in vremuri demult apuse!
Ce ne facem cand obiceiul a devenit acela ca anuntul public sa fie formulat astfel "angajez. relatii la tel 072245........." Angajatorul: incognito, Informatii despre cerintele postului : zero barat. Se regaseste practica si la multinationale, si la institutiide stat(mai ales) si la firme particulare. Ma rog, suni la nr tel si ti se spune din start" Postul a fost ocupat", fara alte informatii despre ce presupunea postul respectiv .
Inclusiv site-urile de job-uri dau perle: tu dat CV complet(date biografice , varsta , sex ,obligatii familiale , studii, perfectionari,experienta, abilitati suplimentare, performante dovedite... Si primesti: dansatoare exotica(inginer constructii de masini si utilaje, 50 ani) , sofer de tir( femeie , sotie si mama, idem studii universitare performante)
O discutie interesanta se poate deschide legat de motivele pentru care nu se prezinta candidati la concursurile de angajare in universitatile romanesti. Si nu as arunca totul in spinarea "salariului mic". Pentru ca nici in cazul universitatilor din Top 500 salariul universitaruluil nu este la nivelul oferit de companiile private. Dar exista si alte motivatii ale celor ce doresc sa fie profesori la MIT si nu angajati la multinationala X pe un salariu cu 50% mai mare. Putem sa ne gandim impreuna la aceste "alte motivatii".