Conversia creditelor în franci elvețieni pe înțelesul tuturor

Am tot citit cu ușor amuzament, dar cu tristețe cum diverse persoane exprimă poziții pro sau contra conversiei creditelor în franci elvețieni la cursul istoric, fără să înțeleagă cum s-au întâmplat lucrurile în realitate, la momentul acordării acestor credite. 

Este evidentă dorința de „a-și da cu părerea”, fie ținând cu una dintre părți, fie pur și simplu în încercarea de a fi publicați într-o formă sau alta – o problemă care a apărut cu putere odată cu rețelele de socializare... 

Același comportament i-a animat și pe politicieni – în cazul lor, pe lângă lipsa de cunoaștere a fenomenului și mai ales la implicațiile sale practice, de acum obișnuită dacă ne uităm la majoritatea legilor - acționează și dorința oarecum firească de a câștiga voturi prin poziționări populiste, indiferent de costurile economice sau sociale ale deciziilor asumate. 

Înainte de a ne da cu părerea cât de corectă este legea conversiei la cursul istoric și dacă nu discriminează între cei care au luat credite în franci elveției, yeni japonezi, euro și lei, să înțelegem ce s-a întâmplat în realitate.

În perioada 2005-2008, creditele ipotecare pentru populație erau abia la început, iar nevoia de locuințe mare. În plus, datorită optimismului dat de așteptatul acces în cadrul UE, românii nu își făceau griji pentru veniturile lor. Mai mult, erau cu toții convinși că salariile lor se află pe o pantă ascendentă, că locul de muncă le este asigurat - șomajul era în scădere puternică și pe fondul emigrației care începuse timid, dar a luat avânt odată cu deschiderea granițelor pe piața muncii din UE pentru muncitorii români - și că prețul apartamentelor și terenurilor va crește pe termen scurt. Lipsă de cultură economică? Optimism exagerat? Răspunsul este da, pentru ambele întrebări. Dar întotdeauna este mai ușor să judecăm o situație la 10 ani după ce s-a întâmplat... Și câteva cifre relevante: dobânzile la creditele noi acordate între 2005 și 2008, pe perioade de peste 5 ani - adică cele relevante pentru creditele ipotecare și imobiliare - erau respectiv de 13,9 – 11,5% la lei, de 8 – 7,7% în euro și așa cum bine știm, de 5,5 – 4,5% la franci elvețieni. 

Pentru cei cărora nu le spun multe aceste cifre, iată interpretarea simplă: pentru un credit luat de o familie de români obișnuiți la termen de 20 – 25 de ani (în funcție de vârsta împrumutaților), având salariul mediu pe economie în acea perioadă și cu cheltuieli absolut normale - adică fără rate de plată la alte credite anterioare, pensii alimentare, boli cronice care să necesite cheltuieli lunare speciale, sau alte deduceri din salariu, și cu un trai modest-normal, așa ca în România...-, diferența de 4% între creditul în lei față de cel în euro și respectiv cel în franci elvețieni însemna pur și simplu cumpărarea unei garsoniere - în cazul creditului în lei -, a unui apartament de 2 camere - în cazul creditului în euro -, respectiv a unui apartament cu 3 camere - la accesarea creditului în CHF. Atât de simplu! 

Și o problemă practică – evident lăsată „în aer” de legiuitor, căci politicienii nu se încurcă cu astfel de lucruri „banale”... Care va fi rata dobânzii pe care trebuie să o „negocieze” cel care dorește conversia creditului, cu banca? Normal ar fi, în opinia mea, dobânda în lei de la data acordării creditului... Ceea ce ar însemna că împrumutații s-ar trezi că de fapt, prin efectul legii, vor avea de plătit mai mulți bani decât dacă nu convertesc creditul. Și dacă cele două părți, împrumutat și bancă nu se înțeleg, ce se întâmplă? Dacă se ajunge în justiție, legea devine – mai multe altele – inoperantă și în consecință, aberantă în spiritul ei.

Toate celelalte discuții, filozofii sau comentarii pe această temă sunt de prisos! Evident, suma maximă a împrumutului implica faptul că împrumutatul va plăti lunar o rată -cuprinzând dobândă și principal - de 60% din venitul lunar. Atunci când ofițerul bancar vorbea cu potențialul împrumutat, orice altă considerație decât cea referitoare la „câți bani pot să iau cu salariul meu (și al soției sau părintelui, dacă vorbim de credit cu co-debitor)” era trecută foarte repede cu vederea!  

Am văzut comentarii că băncile nu au precizat riscurile împrumutării în valută! Pentru cine a vrut să citească sau să înțeleagă, ele au fost expuse în multe rânduri de BNR, chiar prin vocea guvernatorului Isărescu. Dar din nou: diferența era pur și simplu de 1-2 camere în plus, în care tu și familia ta să locuiți imediat, pus în balanță cu posibila depreciere a leului față de valutele respective – puțin probabilă la momentul respectiv, în condițiile accesului României la UE – sau modificarea politicii Băncii Centrale a Elveției (sau Japoniei, dacă doriți), privind cursul de schimb... 

Este exact ca atunci când ești răcit: cumperi o folie de ibuprofen și iei o pastilă că să îți scadă febră și disconfortul. Desigur, dacă citești prospectul medicamentului, vezi că există acolo și posibile efecte adverse: greață, vărsături, diaree, amețeli etc. Ba chiar, în „unele cazuri, foarte rare”, posibilitatea unor afecțiuni care să îți pună viața în pericol. Totuși, câți dintre noi pun deoparte pastila respectivă și apelează la clasicele ceaiuri sau alte tratamente alternative, de frica efectelor adverse? Cu atât mai mult în cazul unui credit, unde vorbim doar de bani, nu de un pericol asupra vieții persoanei. 

Nu vreau să țin partea băncilor, evident că un efort de informare a clienților asupra riscurilor ar fi fost de dorit, atât etic cât și legal. Da, comisioanele managerilor băncilor au fost mai mari pentru că au putut vinde mai multe credite și au depășit bugetele alocate. Totuși, să spunem că băncile trebuie să plătească acum este o ipocrizie. Cu atât mai mult, cu cât băncile nu vor plăti.

Cei care vor plăti efectele legii conversiei la cursul istoric vor fi clienții actuali și viitori ai băncilor, prin dobânzi și comisioane mai mari decât ar fi cazul, și prin accesibilitatea mai redusă a creditelor. Băncile au început deja să „sufle în iaurt” și să întocmească contractele de credit astfel încât să elimine orice riscuri reale, potențiale dar și imaginare, care pot fi transformate în realitate de un Parlament discreționar – iar asta se traduce în credite mai puține, mai scumpe și eficiență mai mică a finanțării mediului privat. Plus sentimentul pe care îl vor avea cei care au luat credite în lei - și parțial în euro - că au „picat de proști” și locuiesc într-un apartament mai mic pentru că l-au ascultat pe Isărescu, ori au învățat prea mult economie cât să înțeleagă riscurile oricărei investiții...

Și o problemă practică – evident lăsată „în aer” de legiuitor, căci politicienii nu se încurcă cu astfel de lucruri „banale”... Care va fi rata dobânzii pe care trebuie să o „negocieze” cel care dorește conversia creditului, cu banca? Normal ar fi, în opinia mea, dobânda în lei de la data acordării creditului... Ceea ce ar însemna că împrumutații s-ar trezi că de fapt, prin efectul legii, vor avea de plătit mai mulți bani decât dacă nu convertesc creditul. Și dacă cele două părți, împrumutat și bancă nu se înțeleg, ce se întâmplă? Dacă se ajunge în justiție, legea devine – mai multe altele – inoperantă și în consecință, aberantă în spiritul ei.

Prea multe întrebări pentru o lege care ar vrea să rezolve niște probleme. Așadar, o lege proastă propusă și aprobată de oameni care nu doar că nu știau despe ce vorbesc, dar nici nu și-au dorit să înțeleagă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp