Copiii au dreptul să le spună politicienilor că nu le place de ei: să citim unul dintre cele mai frumoase documente pe care le-a creat omenirea

Foto: Ovidiu Dumitru Matiu/Inquam Photos

Acum 8 ani, Turcia se afla în plină campanie electorală, iar domnul Erdogan, şeful partidului Justiţie şi Dezvoltare (AKP), se afla în vizită într-un orăşel din sud-vestul ţării. La una dintre manifestaţii un copil de 13 ani, supărat că tatăl său era în faliment, i-a strigat candidatului: „Să te bată Dumnezeu!” („God damn you!”, - povestea pe larg, din perspectiva drepturilor acestui copil, poate fi citită aici). Gărzile de corp ale lui Erdogan au luat copilului şi l-au dus în faţa acestuia. Întrebat de către Erdogan de ce i-a strigat un astfel de lucru, copilul a răspuns: „Nu îmi place de tine!”. Se spune că, supărat, Erdogan şi-a pus mâinile în jurul gâtului copilului şi a început să îl zgâlţie. 

După care l-a dat în judecată pentru ofensă adusă unui funcţionar public. Copilul a scăpat ca prin urechile acului, pentru că judecătorul a observat că Erdogan nu se afla în vizită în oraşul copilului în calitate de funcţionar public, ci în calitate de candidat la o funcţie publică. Lucruri total diferite, dar per ansamblu, soluţia propusă de judecător poate fi inclusă tot la categoria „chichiţe avocăţeşti”.

Mai mult sau mai puţin metaforic, în România de azi ne aflăm într-o situaţie similară. În diferite oraşe ale ţării mai mulţi sau mai puţini copii au ieşit în piaţă, mulţi de mână cu părinţii lor, pentru a striga în gura mai mult sau mai puţin mare, nişte lucruri despre nişte oameni care le plac mai mult sau mai puţin. 

La ora la care scriu acest articol, taberele sunt gata împărţite. Unii spun că părinţii care au dus copiii la proteste au pus în pericol viaţa copiilor şi deci trebuie să răspundă în faţa legii. E citată cel mai adesea legea 272/ 2004, cu privire la promovarea drepturilor copilului. Alţii, în baza aceleiaşi legi, spun că greşeala e inexistentă şi că aceasta e o falsă problemă, având în vedere situaţia dezastruoasă a copiilor din România. Iar apoi urmează enumerarea statisticilor dezastrului: unul din opt copii merge la culcare flămând, sute de mii de copii care abandonează şcoala, 50% dintre copii care trăiesc în săracie şi/ sau risc de excluziune socială etc.

• Pe o notă personală, care va întrerupe un pic logica articolului, îmi amintesc de revoluţia din 1989. Aveam 12 ani. Părinţii mei, la fel ca părinţii tuturor prietenilor mei, au ieşit în stradă. Era o zi însorită, pe la prânz, când tatăl meu a venit acasă cam palid. Ne-a povestit cum lângă el, la un metru mai în faţă, o femeie a fost împuşcată în cap, iar apoi gloanţele au început să şuiere şi să ia şi alte vieţi. Acela a fost momentul în care a decis să plece, deşi s-a întors la manifestaţii şi în zilele următoare. 
  
• Dar a vrut mai întâi să vină acasă, să se asigure că suntem bine, să ia o decizie cu privire la viitor şi apoi să îşi asume decizia respectivă în cunoştinţă de cauză şi cu acordul familiei. Nu i-a trecut nici o secundă prin cap idea de a ne îndemna, pe mine şi pe fratele meu mai mic, să ieşim la manifestaţii. Ba nici chiar pe mama nu a încurajat-o să mai iasă. În acel moment simţea că ce se întâmplă afară era treabă de bărbaţi. Şi gata. 
  

Au copiii dreptul să le spună politicienilor că nu le place de ei? Copilul din Turcia a încălcat cu siguranţă câteva reguli de politeţe, dar în sine: avea el dreptul să îi spună domnului Erdogan că nu îi place de el?

Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului conţine câteva articole care răspund afirmativ la această întrebare. Înainte de a intra în detalii cu privire la aceste articole, e important de spus că această convenţie a fost creată cu mulţi ani în urmă, în 1989, cam la vremea când în România nici un copil nu ar fi fost îndemnat să iasă în stradă la un protest. Din punctul meu de vedere acest tratat, cel mai ratificat tratat internaţional, e unul din cele mai frumoase documente pe care le-a creat omenirea: cuprinde înăuntrul său toate acele drepturi pe care omenirea consideră că un copil trebuie să le aibă: de la dreptul la viaţă, la dreptul la identitate, la dreptul la sănătate, la dreptul la educaţie.

La dreptul de a participa (articolul 12) şi dreptul la libertatea de expresie (articolul 13). Dreptul la libertatea de expresie se referă la dreptul de a avea şi de a exprima o opinie şi de a primi informaţii pertinente. Prin semnarea Convenţiei Statele Membre (iar România face parte dintre acestea) îşi asumă obligaţia de a nu restricţiona opiniile exprimate de copii, oricare ar fi acelea (mai multe elucidări tehnice aici). Mai mult, prin articolul 15, Convenţia stabileşte faptul că minorii au dreptul la libertatea de asociere şi întrunire paşnică, ceea ce înseamnă că ei au dreptul de a participa la marşuri şi la manifestări publice şi politice de orice fel atâta timp cât nu devin violenţi. 

Articolul 12 al Convenţiei arată că minorii au dreptul de a participa la luarea tuturor deciziilor care îi privesc, la nivel familial, educaţional sau comunitar. Respectarea dreptului copilului de a participa nu înseamnă că opiniile copilului trebuie să fie adoptate automat. Exprimarea unei opinii nu e acelaşi lucru cu luarea unei decizii, dar implică posibilitatea ca acea decizie să fie influenţată şi de ceea ce spune copilul. Un proces de dialog trebuie să fie încurajat, astfel încât copiii să îşi poată asuma tot mai multă responsabilitate, pe măsură ce înaintează în vârstă şi în maturizare. Conform Convenţiei, copiii nu ar trebui să fie constrânşi să îşi exprime opiniile, după cum nu ar trebui nici să fie împiedicaţi să facă acest lucru. Convenţia nu sugerează o vârstă minimă de la care copiii îşi pot exprima opiniile şi nici nu limitează contextele în care acest lucru se poate realiza.

Participarea copilului şi dreptul său la exprimare nu sunt uşor de gestionat de către adulţi, iar acest lucru se observă bine în contextul dezbaterilor actuale cu privire la participarea lor la proteste. Asigurarea dreptului copilului de a participa şi de a-şi exprima punctele de vedere implică o schimbare de mentalitate a adulţilor, care vor trebui să recunoască în cele din urmă că dialogul, şi nu bătaia (sau orice forma de coerciţie) e rupt din rai, că trebuie să recunoască drepturile egale ale minorilor, departe de logica lui „eu te-am făcut, eu te omor”, că adulţii trebuie să renunţe la o parte din puterile absolute pe care le au asupra copiilor, că aceştia nu sunt o „proprietate” a adulţilor, ci membri egali ai societăţii. Mai pe scurt, ei trebuie priviţi ca fiind cetăţeni al căror drept de a se exprima e la fel de important ca şi cel al adulţilor şi, la fel ca adulţii, într-un stat democratic copiii nu au a se teme că dacă îşi exprimă un punct de vedere vor suferi consecinţe negative.

Cu cele mai bune intenţii şi în numele protejării copiilor se pot lua decizii bune sau rele. În multe ţări libertatea presei a fost îngrădită pentru a nu afecta sensibilitatea copiilor. În alte ţări, drepturile unor minorităţi (cel mai faimos e cazul minorităţilor sexuale) este de asemenea îngrădit pentru ca minorii să nu ia exemple negative. În numele valorilor familiei tradiţionale, în Rusia tocmai s-a dezincriminat violenţa domestică (inclusiv violenţa asupra copiilor), cu argumentul că e mai bine pentru femei şi copii să ia două palme în familie, decât ca familia să se destrame dacă intervin autorităţile.

Mulţi dintre noi observă că nu e corect să folosim minorii în bătăliile noastre politice. Aceştia vor susţine acţiunea autorităţilor de a îngrădi dreptul copiilor de a participa, în numele dreptului lor de a fi în siguranţă, când o cale de mijloc ar putea fi cea de a milita pentru ca toate contextele sociale şi politice în care ne întâlnim ca naţiune să fie lipsite de spectrul violenţei.

Azi e vorba despre copii. Acum câteva luni a fost vorba despre schimbarea Constituţiei pentru a îngrădi drepturile unei minorităţi sexuale. Se vorbeşte adesea despre nevoia de a limita acţiunile ONG-urile pentru că acestea ar fi „soroșiste”. Pas cu pas, libertatea noastră de a fi şi de a spune ce gândim este pusă sub semnul întrebării, într-un context geopolitic în care se dă un război informaţional: cei mai atenţi dintre noi ştiu că tema Soros şi tema „familiei tradiţionale” sunt promovate de la Răsărit. Daca e Est contra Vest, tratate ale ONU bazate pe anumite valori, contra limitări ale libertăţilor bazate pe aceleaşi valori, noi ce alegem? Şi mai mult: ne dăm seama că e un moment al alegerii?

Un pastor protestant, care a luptat împotriva nazismului a scris acest poem: „La început naziştii au venit să-i ridice pe comunişti. Și eu nu am strigat în apărarea lor pentru că nu sunt comunist. Apoi au venit după evrei. Și eu nu am strigat pentru ca nu sunt evreu. Au venit apoi pentru sindicalişti şi catolici. Și nici atunci nu am strigat pentru că nu sunt nici sindicalist și nici catolic. Când au venit după mine, nu mai era nimeni în jurul meu să se ridice în apărarea mea.”

Cum facem să nu rămânem singuri?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp