Sari la continut

Revoluția online

România digitală este cea care ne face să mergem înainte. Un proiect Republica, susținut de eMAG.

Cred că premierea publică ar trebui eliminată, la fel cum ar trebui eliminată și evaluarea copilului în fața clasei

scoala - elevi - Foto: Inquam Photos / Sabin Cirstoveanu

Foto: Inquam Photos

Cu siguranță în ultimele zile v-ați întâlnit cu subiectul legat de premierea elevilor sau despre acea petiție inițiată de o doamna profesoară din Bacău prin care se solicită eliminarea premierii publice a elevilor la finalul anului școlar, fără acordul părinților.

Surprinzător(cel puțin pentru mine), această petiție a creat mai multe controverse în mediu online, începând de la ,,influenceri”(deși unii n-au niciun background academic) până la persoane publice din diferite instituții(atât de stat, cât și private). O să încerc să punctez în articol părerea mea personală despre acest subiect, cât și despre efectele pe care le putem observa în perioada adultă ca urmare a experienței noastre cu acest sistem de învățământ.

Începând cu subiectul dezbătut zilele acestea, eu sunt de părere că da, premierea publică ar trebui eliminată, la fel cum ar trebui eliminată și evaluarea copilului în fața clasei. Probabil va întrebați care este legătura dintre aceste două situații care, totuși, par opuse. Mulți dintre noi am experimentat fie sistemul de învățământ comunist, fie sistemul de învățământ post-comunist. Studiile din domeniul psihologiei ne spun că de când ne naștem, noi avem o “poftă naturală” de a fi curioși, de a descoperi, de a experimenta, de a ne exprima emoțiile și trăirile(lucruri care se pot observa cu ochiul liber la bebeluși în primii ani de viață). 

Ajunși la o anumită vârstă, suntem nevoiți să ne integrăm într-un sistem de învățământ, cât și unul social, alături de alți copilași, unde deja nu o mai am pe mama sau nu îl mai am pe tata care să-mi satisfacă toate nevoile iar părinții ne transmit că trebuie să ne comportăm exemplar, că altfel “o să râdă oamenii de noi”. Aici, cred eu, că este primul contact cu realitatea tristă a societății pentru copilașul sănătos, curios, dornic de a încerca lucruri. Probabil va amintiți ce bucuroși eram să începem pentru prima dată școală, să facem parte dintr-o clasa, să cunoaștem copilași de vârstă noastră. Oare de ce câțiva ani mai târziu abia așteptăm vacanțele, abia așteptăm să se termine fiecare semestru, fiecare zi, că să “evadăm”? Poate sună dur însă acest sistem ne omoară naturalețea noastră că și oameni, încearcă să ne taie rădăcina. Da, știu, niciun sistem nu este perfect, putem povesti și lăudă sistemele nordice sau cele vestice la infinit însă nu asta este ideea.

Eu vreau să mă refer la particularitățile din societatea noastră, acele disfuncționalități care se transmit de la o generație la altă în urmă experienței comuniste a poporului nostru. Nu este vină părinților/bunicilor noștri că așa “au prins vremurile”, însă este responsabilitatea noastră să schimbăm ceva. “Peștele se împute de la cap” e o vorba în societatea românească, iar eu consider că se aplică inclusiv în cazul asta. Schimbarea trebuie să plece de la persoanele cu putere de decizie însă asta nu înseamnă că profesorii și părinții nu pot susține/încuraja o astfel de inițiativă. Va amintiți cum v-ați simțit când v-a ridicat profesoară în fața clasei să vă asculte, iar dacă nu ați știut răspunsul corect începeau criticile și comparațiile de genul “Normal că n-ai învățat, nu e nimic nou. Vasile, ia hai spune tu răspunsul și salvează-ți colegii, că ei nu sunt în stare de nimic”. 

Probabil v-ați simțit umiliți, că voi nu contați, că nu sunteți buni, că dacă n-ați învățat o dată lecția asta înseamnă că nu sunteți suficient de bun niciodată, că eu într-un context social cu alți oameni nu trebuie să mă fac de rușine, că îmi e frică să spun ceva de față cu toți pentru că vor rade etc.. Pot spune, pe scurt, că o posibilă explicație pentru dificultățile oamenilor din România legate de vorbitul în public (public speaking-ul) se datorează tot sistemului nostru de învățământ unde trebuia să fii în centrul atenției, fie că într-o situație favorabilă, fie că într-o situație nefavorabilă. De perfecționism nici nu cred că mai are rost să discutăm că deja ne-ar trebui vreo 3-4 articole.

Revenind la subiectul inițial, aceste premieri publice ne învață că noi suntem valoroși doar dacă primim un calificativ, fie el „premiul 1”, fie „cel mai performant angajat”. O situație ipotetică în care să zicem că avem o clasa de 10 elevi, dintre care 8 au media 10, 1 are media 9 iar celălalt media 8. Desigur, cei cu 10 primesc premiul întâi, cei cu notă 9 primesc premiul doi și ceilalți primesc premiul trei. Acum, sincer să fiu, nu mai știu dacă e de actualitate coronița. Ce învățăm noi în momentele respective e că nu voi primi apreciere, încurajare sau validare decât dacă obțin calificativul maxim. O altă frază foarte des întâlnită în societatea noastră e când copilașul se întoarce de la școală și părinții îl întreabă „Ce notă ai luat astăzi?”, iar acesta spune „9”. Următoarele întrebări, în 80% din cazuri(garantez), sunt: „Dar ce nu ai știut că să iei 10?”, „Dar prietenul tău Ion cât a luat?”, „Păi dacă el a putut să ia 10, tu de ce nu poți?”. Și așa noi învățăm, contra firii noastre naturale, că performanță înseamnă doar perfect. Învățăm că e mai bine să fim competitivi, într-o permanentă luptă, inclusiv cu colegii/prietenii noștri, decât să fim cooperanți, cum ne este firea.

Trecând de această perioada minunată de școlarizare(care promovează analfabeți funcțional pe bandă rulantă iar asta ar trebui să fie problema numărul 1, după părerea mea), copilul crește și devine adult, vrea un loc de muncă bine plătit, cu statut social, cu împlinire iar pentru asta știe că trebuie să fie perfect, să performeze, să fie cel mai bun, n-are voie să greșească, să stea cu capul în jos pentru că dacă are curaj să-și exprime convingerile față de oameni mai competenți decât el(din punct de vedere al statutului profesional) e o șansă mare să fie exclus social și lista poate continua.

În concluzie, consider că e timpul pentru o schimbare și în sensul asta. Conform studiilor la nivel mondial, suntem în cea mai prosperă perioadă din toate timpurile. Informațiile sunt peste tot, avem acces la diferite programe, avem acces să călătorim, să experimentăm și să facem lumea din jurul nostru un loc mai bun. Copiii n-ar trebui să învețe pentru note că să obțină acel premiu, ci să învețe (inclusiv de la părinți) cum să-ți crești șansele să ai o viață mai fericită, împlinită și liniștită, să faci lucrurile aliniate cu valorile și pasiunile tale. Validarea/premierea sigur că trebuie să existe, însă trebuie promovată sub altă formă.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Domnule Ursan...
    V-ați chinuit mult până să finalizați aceste propuneri aberante?
    • Like 1
  • "Parearea mea personala" este ca e o tampenie sa modifici, brusc (si pe ce temeiuri?), o traditie veche de veacuri (competitia nu e de ieri, de alaltaieri) doar pentru ca asa o fi politically corect (sper ca ma insel si n-are legatura cu ineptia asta)? Ii vrem pe toti egali, ca robotii sau vrem sa stim si noi cu cine votam?
    Da, sunt cadru didactic si am nenumarate exemple in care vin parintii la clasa a V-a si ne trantesc intre ochi: "nu stiu cum de aici (adica la noi, prostii de profesori) nu stie copilul, ca dincolo (adica la invatatori, care le dau FB la toti, ca sa nu se supere nimeni) era premiant!" Si da, dupa mintea scurta a parintelui de azi, a avea o diploma de absolvire cu clasa (cum, mai nou, se da la Primar) inseamna automat ca e "premiant", a primit doar diploma, al fel ca toti ceilalti...
    • Like 2
  • Si eu am nemultumiri din perioada scolii comuniste....dar nu cred ca e necesara eliminarea premierii...sau examinarii in fata clasei...Daca dorim sa stimulam performanta...trebuie sa continuam a-i premia pe cei mai buni....Oamenii nu sunt egali...unii muncesc mai mult...altii mai putin si altii de loc...De ce ar trebui sa ii egalizam pe cei seriosi cu cei neseriosi...? E o atitudine aberanta ...ceea ce se sugereaza in acest articol...
    • Like 3
  • “Părerea mea personală” este că autorul are oarece nemulțumiri (ca să fiu blând în exprimare) din perioada școlii.
    În rest, perfect de acord cu Rucs.
    P.S. În sprijinul celor spuse de Rucs, vezi https://www.youtube.com/watch?v=CUKH3WwaNac. Cu precădere min. 13:24. Fără (alte) cuvinte.
    • Like 4
  • Rucs Rucs check icon
    Cate greseli de scriere si ce stil… Si vorbim de analfabetism functional! Cand apare “cat si”, obligatoriu inainte trebuia sa fi fost “atat”. Daca nu, punem “ca si”. De diacritice, ce sa mai vorbim (apar si cand nu e cazul). De repetatele “eu cred, ca” si “parerea mea”… De “naturaletea ca si oameni” (“ca si” apare doar cand ai cacofonie de evitat si nici atunci nu e recomandat). Parerea mea personala - daca e “a mea”, nu e clar ca e “personala”? Expresia “parerea mea personala” e tocmai o gluma, asa cum zicem “asadar si prin urmare”, e o ironie continand un pleonasm intentionat, ca atunci cand facem un dezacord intentionat.
    Uite cum stau lucrurile: scoala trebuie sa te invete, chiar cu riscul de a te simti jenat pe alocuri, chiar cu riscul de face mental comparatii cu ceilalti, care nu iti sunt favorabile. Daca scoala nu te invata, te invata viata, in mod mult mai dur. E mai bine sa te corecteze un profesor, decat sa o faca, de ex, un angajator. Scoala corecteaza mult mai putin umilitor decat viata, pentru ca elevul are notiunea profesorului cu rolul acesta (de corector), dat prin conventie sociala. Cand te corecteaza un prof (in scris sau la evaluare orala), stii ca o face pentru ca asa trebuie, nu din rautate sau din parti-pris. E o relatie veche de secole. Cand te corecteaza in viata adulta cineva, atunci poate sa doara sau sa fie consecinte mai grele.
    Si tocmai aici apare “malpraxisul” in invatamant. Malpraxisul ala pt care profesorul ar trebui tras la raspundere ca si un medic: cand nu reuseste sa transmita cunostinte unui elev, altfel inzestrat. Cand nu are exigente, cand e doar “de gasca” si nu ii pasa realmente cu ce a plecat din clasa un copil. Cand nu il corecteaza. Rolul profesorului nu e sa fie timorat in permanenta de emotiile elevului pe care sa il menajeze de parca ar fi un ou fragil. (Generatie snow flake). Nu, relatiile in scoala trebuie sa fie naturale. Cu respect, dar fara precautii excesive. Comparatiile oricum apar. Ele apar si in viata adulta. Bullyingul intre colegi si el apare in viata adulta. Etc etc.
    • Like 11
    • @ Rucs
      Doamna Rucs, sper că nu mă adresez greșit, Rucs vine cred de la Ruxandra, apreciez părerea dumneavoastră. Cu adevărat ați avut curajul să vă spuneți părerea. Mi-a plăcut modul delicat dar ferm de a trata subiectul, incisiv dar fără a jigni pe nimeni, și aș vrea să mai văd și alte comentarii ale dvs. De la mine oricum like.
      • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult