Foto: Inquam Photos
Cu siguranță în ultimele zile v-ați întâlnit cu subiectul legat de premierea elevilor sau despre acea petiție inițiată de o doamna profesoară din Bacău prin care se solicită eliminarea premierii publice a elevilor la finalul anului școlar, fără acordul părinților.
Surprinzător(cel puțin pentru mine), această petiție a creat mai multe controverse în mediu online, începând de la ,,influenceri”(deși unii n-au niciun background academic) până la persoane publice din diferite instituții(atât de stat, cât și private). O să încerc să punctez în articol părerea mea personală despre acest subiect, cât și despre efectele pe care le putem observa în perioada adultă ca urmare a experienței noastre cu acest sistem de învățământ.
Începând cu subiectul dezbătut zilele acestea, eu sunt de părere că da, premierea publică ar trebui eliminată, la fel cum ar trebui eliminată și evaluarea copilului în fața clasei. Probabil va întrebați care este legătura dintre aceste două situații care, totuși, par opuse. Mulți dintre noi am experimentat fie sistemul de învățământ comunist, fie sistemul de învățământ post-comunist. Studiile din domeniul psihologiei ne spun că de când ne naștem, noi avem o “poftă naturală” de a fi curioși, de a descoperi, de a experimenta, de a ne exprima emoțiile și trăirile(lucruri care se pot observa cu ochiul liber la bebeluși în primii ani de viață).
Ajunși la o anumită vârstă, suntem nevoiți să ne integrăm într-un sistem de învățământ, cât și unul social, alături de alți copilași, unde deja nu o mai am pe mama sau nu îl mai am pe tata care să-mi satisfacă toate nevoile iar părinții ne transmit că trebuie să ne comportăm exemplar, că altfel “o să râdă oamenii de noi”. Aici, cred eu, că este primul contact cu realitatea tristă a societății pentru copilașul sănătos, curios, dornic de a încerca lucruri. Probabil va amintiți ce bucuroși eram să începem pentru prima dată școală, să facem parte dintr-o clasa, să cunoaștem copilași de vârstă noastră. Oare de ce câțiva ani mai târziu abia așteptăm vacanțele, abia așteptăm să se termine fiecare semestru, fiecare zi, că să “evadăm”? Poate sună dur însă acest sistem ne omoară naturalețea noastră că și oameni, încearcă să ne taie rădăcina. Da, știu, niciun sistem nu este perfect, putem povesti și lăudă sistemele nordice sau cele vestice la infinit însă nu asta este ideea.
Eu vreau să mă refer la particularitățile din societatea noastră, acele disfuncționalități care se transmit de la o generație la altă în urmă experienței comuniste a poporului nostru. Nu este vină părinților/bunicilor noștri că așa “au prins vremurile”, însă este responsabilitatea noastră să schimbăm ceva. “Peștele se împute de la cap” e o vorba în societatea românească, iar eu consider că se aplică inclusiv în cazul asta. Schimbarea trebuie să plece de la persoanele cu putere de decizie însă asta nu înseamnă că profesorii și părinții nu pot susține/încuraja o astfel de inițiativă. Va amintiți cum v-ați simțit când v-a ridicat profesoară în fața clasei să vă asculte, iar dacă nu ați știut răspunsul corect începeau criticile și comparațiile de genul “Normal că n-ai învățat, nu e nimic nou. Vasile, ia hai spune tu răspunsul și salvează-ți colegii, că ei nu sunt în stare de nimic”.
Probabil v-ați simțit umiliți, că voi nu contați, că nu sunteți buni, că dacă n-ați învățat o dată lecția asta înseamnă că nu sunteți suficient de bun niciodată, că eu într-un context social cu alți oameni nu trebuie să mă fac de rușine, că îmi e frică să spun ceva de față cu toți pentru că vor rade etc.. Pot spune, pe scurt, că o posibilă explicație pentru dificultățile oamenilor din România legate de vorbitul în public (public speaking-ul) se datorează tot sistemului nostru de învățământ unde trebuia să fii în centrul atenției, fie că într-o situație favorabilă, fie că într-o situație nefavorabilă. De perfecționism nici nu cred că mai are rost să discutăm că deja ne-ar trebui vreo 3-4 articole.
Revenind la subiectul inițial, aceste premieri publice ne învață că noi suntem valoroși doar dacă primim un calificativ, fie el „premiul 1”, fie „cel mai performant angajat”. O situație ipotetică în care să zicem că avem o clasa de 10 elevi, dintre care 8 au media 10, 1 are media 9 iar celălalt media 8. Desigur, cei cu 10 primesc premiul întâi, cei cu notă 9 primesc premiul doi și ceilalți primesc premiul trei. Acum, sincer să fiu, nu mai știu dacă e de actualitate coronița. Ce învățăm noi în momentele respective e că nu voi primi apreciere, încurajare sau validare decât dacă obțin calificativul maxim. O altă frază foarte des întâlnită în societatea noastră e când copilașul se întoarce de la școală și părinții îl întreabă „Ce notă ai luat astăzi?”, iar acesta spune „9”. Următoarele întrebări, în 80% din cazuri(garantez), sunt: „Dar ce nu ai știut că să iei 10?”, „Dar prietenul tău Ion cât a luat?”, „Păi dacă el a putut să ia 10, tu de ce nu poți?”. Și așa noi învățăm, contra firii noastre naturale, că performanță înseamnă doar perfect. Învățăm că e mai bine să fim competitivi, într-o permanentă luptă, inclusiv cu colegii/prietenii noștri, decât să fim cooperanți, cum ne este firea.
Trecând de această perioada minunată de școlarizare(care promovează analfabeți funcțional pe bandă rulantă iar asta ar trebui să fie problema numărul 1, după părerea mea), copilul crește și devine adult, vrea un loc de muncă bine plătit, cu statut social, cu împlinire iar pentru asta știe că trebuie să fie perfect, să performeze, să fie cel mai bun, n-are voie să greșească, să stea cu capul în jos pentru că dacă are curaj să-și exprime convingerile față de oameni mai competenți decât el(din punct de vedere al statutului profesional) e o șansă mare să fie exclus social și lista poate continua.
În concluzie, consider că e timpul pentru o schimbare și în sensul asta. Conform studiilor la nivel mondial, suntem în cea mai prosperă perioadă din toate timpurile. Informațiile sunt peste tot, avem acces la diferite programe, avem acces să călătorim, să experimentăm și să facem lumea din jurul nostru un loc mai bun. Copiii n-ar trebui să învețe pentru note că să obțină acel premiu, ci să învețe (inclusiv de la părinți) cum să-ți crești șansele să ai o viață mai fericită, împlinită și liniștită, să faci lucrurile aliniate cu valorile și pasiunile tale. Validarea/premierea sigur că trebuie să existe, însă trebuie promovată sub altă formă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
V-ați chinuit mult până să finalizați aceste propuneri aberante?
Greșeala nu e competiția în sine ci:
1. Începerea ei prea devreme
2. Admonestări de genul : " de nimic nu ești în stare ", ori mai rău.
De ce e necesară competiția? Fiindcă vrem mai târziu calitate. Iar elevii, viitorii adulți care pot genera calitate trebuie să promoveze un învățământ care îi va duce unde le este locul. Pare dur să dai examen la 10 ani pentru un loc într-o școală mai bună dar dacă acei copii foarte buni ar rămâne în clasă cu cei slabi nu faci nici unora nici un favor: unii se plictisesc în timp ce ăilalți abia o târâie.
Școala românească are multe probleme dar nu asta. Una din ele e că funcționează ca un pat al lui Procust când elevii ar trebui devreme departajați în funcție de capacități. E perfect normal nici să nu dai bacul ci să faci 9-10 clase ca apoi să te pregătești temeinic pentru o meserie. Bacalaureatul e pentru cei care și pot și vor să studieze mai departe. Dimpotrivă, acest mers cu turma la bacalaureat e o fabrică de eșecuri cu diplomă, complexe și frustrări.
Anulând competiția anulezi performanța de mai târziu. Fiindcă progresul are doar 2 motoare mari și late: recompensa, deseori în bani și concurența. Din egalitatea greșit înțeleasă nu poate ieși decât Sfârșitul competenței.
În plus, în școală trebuie să înveți să comunici. În viața obișnuită, comunicăm preponderent oral.
Cum propune domnul Ursan examinarea la o limbă străină?
Înțeleg că ar vrea o examinare tête-à-tête, sau una scrisă, cu rezultatele anonimizate.
Ce-i drept, asta era marea bubă a învățământului românesc, jena copiilor când se văd depășiți de colegi... Am remarcat că eticheta de "tocilar" se aplică actualmente celor care învață, pur și simplu. Par mai jenați cei cu note mari decât ceilalți.
Da, sunt cadru didactic si am nenumarate exemple in care vin parintii la clasa a V-a si ne trantesc intre ochi: "nu stiu cum de aici (adica la noi, prostii de profesori) nu stie copilul, ca dincolo (adica la invatatori, care le dau FB la toti, ca sa nu se supere nimeni) era premiant!" Si da, dupa mintea scurta a parintelui de azi, a avea o diploma de absolvire cu clasa (cum, mai nou, se da la Primar) inseamna automat ca e "premiant", a primit doar diploma, al fel ca toti ceilalti...
În rest, perfect de acord cu Rucs.
P.S. În sprijinul celor spuse de Rucs, vezi https://www.youtube.com/watch?v=CUKH3WwaNac. Cu precădere min. 13:24. Fără (alte) cuvinte.
Uite cum stau lucrurile: scoala trebuie sa te invete, chiar cu riscul de a te simti jenat pe alocuri, chiar cu riscul de face mental comparatii cu ceilalti, care nu iti sunt favorabile. Daca scoala nu te invata, te invata viata, in mod mult mai dur. E mai bine sa te corecteze un profesor, decat sa o faca, de ex, un angajator. Scoala corecteaza mult mai putin umilitor decat viata, pentru ca elevul are notiunea profesorului cu rolul acesta (de corector), dat prin conventie sociala. Cand te corecteaza un prof (in scris sau la evaluare orala), stii ca o face pentru ca asa trebuie, nu din rautate sau din parti-pris. E o relatie veche de secole. Cand te corecteaza in viata adulta cineva, atunci poate sa doara sau sa fie consecinte mai grele.
Si tocmai aici apare “malpraxisul” in invatamant. Malpraxisul ala pt care profesorul ar trebui tras la raspundere ca si un medic: cand nu reuseste sa transmita cunostinte unui elev, altfel inzestrat. Cand nu are exigente, cand e doar “de gasca” si nu ii pasa realmente cu ce a plecat din clasa un copil. Cand nu il corecteaza. Rolul profesorului nu e sa fie timorat in permanenta de emotiile elevului pe care sa il menajeze de parca ar fi un ou fragil. (Generatie snow flake). Nu, relatiile in scoala trebuie sa fie naturale. Cu respect, dar fara precautii excesive. Comparatiile oricum apar. Ele apar si in viata adulta. Bullyingul intre colegi si el apare in viata adulta. Etc etc.
Multumim ca ne inveti "cum stau lucrurile". Eu mi-am exprimat propria opinie, la care ai si tu dreptul. Deja mi se pare ca tu incerci sa iti impui punctul de vedere, fapt pentru care nici nu o sa continui sa scriu continuarea acestui comentariu.
Rolul articolului nu este despre a impune o parere/convingere (asa cum expui tu mai sus prin “hai sa iti zic eu cum stau lucrurile”). Apreciez spiritul tau critic si ca ai tinut sa ne faci o analiza de text. Apropo, unele greseli(c ar fi la diacritice) apar in momentul cand formatezi textul dintr-un software in platforma Republica. Mult succes in tot ce iti propui zi de zi:)