Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Criticul cultural, între Gore Pirgu și Ion Iliescu

Ca orice locuitor al Capitalei de condiție mijlocie și cu ceva timp liber, mă duc din când în când la film la cinematograf, la teatru sau la vreun concert. Odată cu vârsta, am devenit destul de selectivă cu produsele culturale la care îmi petrec o seară sau alta. Țin să nu-mi pierd timpul. Mă uit înainte să văd dacă merită efortul, citesc ce găsesc colo și colo despre noul film al lui Mungiu, cel mai recent film al lui Puiu, ultima piesă pusă în scenă de Lia Bugnar sau vreo carte tradusă recent de... Elif Shafak, să zicem.

Noi știm deja că nu mai avem presă culturală. Cele 3 ziare de gen (Observatorul cultural, România literară, Dilema veche) au o distribuție foarte redusă și probleme financiare mari. Cele câteva site-uri care spun că se ocupă de viața culturală au un conținut aglomerat, cu de toate pentru toți, cu destul de puține semnături credibile care să dea autoritate ideilor de acolo.

Îți recomandăm

În general, cam tot ce numim „cultură“ a căzut în desuet, în marginal, aproape în irelevanță. Cauzele sunt multe, de la recuperarea lentă după criza financiară, care a afectat și acest sector al vieții și economiei (nu că la noi ar fi fost vreodată unul foarte bine aspectat, finanțat suficient sau promovat acătări) până la lipsa de know how a profesioniștilor din domeniul culturii. Aceștia nu prea s-au adaptat concurenței economice și de mesaj din ziua de azi. Trăiesc cu impresia că li se datorează respect pentru că lucrează cu chestii fine, cu idei, cu intelectuali. Editurile, pentru o carte nou apărută, încă fac binecunoscutele „lansări“, unde trei critici vorbesc pentru trei oameni, într-un limbaj sibilinic, și care au un impact de popularizare și marketing insignifiant. Marketingul de carte este la noi pe la nivelul anilor 80 și dacă avem un consum de carte jenant, printre cele mai mici din Europa, este și pentru că nu știm să le marketăm și să le vindem. Cartea nu e doar un bun simbolic, un tezaur de idei prețioase, ci și un obiect de vândut ca să poți plăti salariile celor care o leagă, o dactilografiază, îi fac „piar“. Am întâlnit directori de edituri care, după ani pe piața aceasta, încă veneau cu bani de acasă. Dar erau fericiți că lucrează într-un domeniu atât de frumos...

Nu mai spuneți cine era criminalul!

La impresia generală de derizoriu lăsată de activitatea culturală de pe aici contribuie și degenerarea instituției criticului, deprofesionalizarea acestuia. Dar să fim drepți, nu e doar de la noi, ci peste tot. E un fenomen postmodern, cel în care nu prea mai există nicăieri câteva instanțe de autoritate credibile, care să dea tonul și să stabilească valoarea, să spună ce merită păstrat și ce nu, ce merită banii și ce nu. Azi, multitudinea de voci, de platforme de expresie (un blog sau o pagina de Facebook) face să existe tot atâtea „autorități“. E valabil în toate subdomeniile culturale, de la modă la literatură, de la gastronomie la critica de film. Nu ai ce face, toate subdomeniile astea vând niște produse, și e firesc să fie curtați cei care își fac un nume în „nișele“ respective (cum se spune acum), chiar dacă „autoritățile“ sunt bloggeri cu vârsta sub 20 de ani (cum se întâmplă în domeniul modei frecvent). Pentru că o recenzie bună de-a lor contează la vânzări.

Chiar dacă înțeleg fenomenul, nu pot să nu regret deprofesionalizarea. Am crescut citind tot ce s-a scris în materie de critică literară despre o carte sau un scriitor care mă interesau, ca să pot să înțeleg contextul cultural, constelația de idei, influențele altora. Așa cred că trebuie și azi, atunci când te exprimi pe o temă sau alta, fie e că teatru, film sau artă abstractă. Nu vreau să fiu modestă, citeam tot ce găseam de respectivul ori despre el, înainte să scriu o recenzie la România Literară la începutul carierei mele în presă.

Azi mă uit cu dezolare la unii dintre cei care scriu despre un film recent. Mi se pare că profunzimea analizei variază între litota prietenoasă de tip Gore Pirgu („e drăguţ, are părţile lui“) și metafora infinită iliesciană („ancorat în realitate şi raportat la sinergia faptelor, recursul la universalitate nu eludează meandrele concretului“). Adică nu știi dacă să cumperi bilete la film, pentru că nu pricepi nimic din recenzia unui tip cu pretenții, dar nici dacă ai căuta vreo referință mai umană nu te dumirești. „Pelicanul sau babița“. Sau găsești vreo blogăriță drăguță care îți povestește de-a fir a păr filmul, stricându-ți surpriza. Mă întreb dacă, pe alte meleaguri, cei care recenzează romane polițiste nu-s înjurați de cititori, pentru că spun cine era criminalul.

„E mult mai similar decât crezi procesul de marketing prin care încerci să vinzi o pictură prețioasă de Degas cu cel prin care încerci să vinzi o bere“

La modul ideal, ar trebui să scrie despre produse culturale cei cu școală serioasă în acele domenii. Criticii de film ar fi absolvenți de ATF, criticii literari de Litere, criticii de artă ar fi studiat Istoria Artei. Pentru că, așa cum spunea Pierre Bourdieu, sociolog al culturii, valoarea trebuie stabilită de către specialiști (o practică ce azi supraviețuiește în lumea academică drept „peer reviews“). Așa ar trebui să fie, repet, la modul ideal. În realitate, lucrurile stau complet aiurea. Vezi jurnaliști care se exprimă și despre fotbal, și despre gastronomie, și despre politică. Părerismul e în floare în cultură (că doar nu are ce să strice) și criteriile de analiză sunt vremea de afară sau prețul cartofilor. Ca un adevărat analist media ce era (noi nu avem așa ceva), sociologul Bourdieu vorbea și despre „efectul de real“ pe care îl are asupra publicului mesajul acestor oameni. Publicul ia de bun, crede fără a cerceta ce spun ei. Și asta mi se pare trist.

Dacă scrii despre film, ideal e să știi niște chestii mai detaliate de istorie a filmului, de tehnică. La fel, dacă scrii despre literatură, teatru sau artă, să știi niște treburi despre teoria literaturii, ceva lingvistică ori teatrologie). Dar sigur, în lumea noastră plină de chestii „drăguțe“, expertiza poate trece drept elitistă și obositoare. Calea de mijloc, expertiza solidă și discursul accesibil, prietenos și pe înțelesul tuturor, sunt cele mai bune. O paranteză: niște psihologi care studiază comunicarea au aplicat niște teste de percepție. Au pus niște oameni să se exprime în fața unui grup în termeni specializați și sibilinici. Alții s-au exprimat clar și concis. Publicul a considerat că cei ce se exprimau cu fumuri erau mai puțin inteligenți decât cei care vorbeau clar.

În multe culturi și la multe niveluri, criticii puri și duri pierd teren. Robert Hugues, critic de artă, scria undeva că „lumea e plictisită de rolul pe care criticii ar trebui să-l aibă; azi, criticul e precum pianistul dintr-un bordel: cântă la parter și nu prea controlează ce se întâmplă la etaj“... La etaj se întâmplă nevoia de a vinde un produs (o carte, un film un tablou). „E mult mai similar decât crezi procesul de marketing prin care încerci să vinzi o pictură prețioasă de Degas cu cel prin care încerci să vinzi o bere “, spunea nimeni altul decât Alfred Taubman, fost acționar la casa de licitații de artă Sotheby‘s. Cu alte cuvinte, lăsați mofturile, banii contează, estetica și valoarea mai puțin.

Nu spun că trebuie resuscitat discursul greoi al criticilor care pe vremuri aveau o poziție de putere necontestată, tăiau și spânzurau, croiau canoanele culturale pentru deceniile următoare. Dar nici derizoriul, lipsa de expertiză și de criterii a lumii de azi nu mă încântă. Experiența și știința de carte ar trebui valorizate, scoase la suprafață din oceanul de voci mediocre, mai mult sau mai puțin influente pe piață. Banii contează, da. Însă valoarea ar trebui să fie mereu în atenție, altfel copiii noștri vor ajunge să creadă că Mozart e egal cu André Rieu. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Valentin check icon
    Ideea că a pentru a îndrăgi o operă literară, plastică sau muzicală e nevoie de critică e total greşită. Am un amic la Arte Plastice, care a studiat pictura. Catedra de critică şi teoria artei e separata, şi artiştii n-au o dragoste deosebită pentru critici. "Ăştia se hrănesc cu ce facem noi", îmi zicea amicul. "Noi transipirăm aici, plini de vopsele, şi ei ne judecă. Mai bine ar pune mâna şi ar picta! Nu înţelegi un lucru decât dacă îl FACI". Nu întâmplător, în sistemele normale de învăţământ, se predă SCRIERE CREATIVĂ, unde noţiunile elementare de text literar sunt oferite succint, iar tangenţa cu scriitorii e mai mult funcţională decât analitică. Da, a înţelege mecanismul unui text literar e necesar - şi se face şi în afară - însă istoria literaturii, cu disecarea tuturor curentelor literare, e opţională. Din fericire pictura se face aşa cum trebuie, sumar şi practic. Nu-mi amintesc de ore de critică plastică şi istoria artei în generală şi liceu (exceptând liceele de specialitate). Desigur, cine doreşte, poate audia un curs de specialitate. Valabil şi pentru orele de muzică, unde se cântă, se fac audiţii şi se predă teorie muzicală sumară, însă nu şi critică sau istorie a muzicii.
    • Like 0
  • Din ce stiu eu, pe scriitorii importanti i-a legitimat mai totdeauna posteritatea sau "acea posteritate contemporana care este strainatatea". Criticii literari au reprezentat o instanta injusta in ciuda careia trebuia sa reusesti. De cand "nu mai exista centre ci doar periferii", publicul a primit sansa de a valoriza ceea ce e pe gustul sau. Evul criticului "oficial", care uniformiza gusturile dupa al sau, a trecut. Locul i-a fost luat de Ban. Banul decide ce se publica si ce nu. Din fericire, internetul ne salveaza. In ciuda nostalgiei pt cartea tiparita, cartea online e fereastra catre libertatea alegerii.
    • Like 0


Îți recomandăm

Speranța Farcă

„Părinții sunt foarte angoasați, aud peste tot că copilul lui cutare face așa, copilul lui cutare face așa. Și se gândesc că ei nu oferă același start copilului lor, care va intra în competiție cu acei copii care au făcut toate acele cursuri. Gândim educația și viața ca pe o competiție”, spune Speranța Farca.

Citește mai mult

Șezlonguri în apă la Marea Neagră

Este o adevărată luptă între turişti pentru a prinde cel mai apropiat pat de plajă lângă apă deşi nu stau prea mult pe sezlong şi apoi tot ei se plâng că nu au soare pentru a se bronza din cauza umbrelelor extrem de apropiate.

Citește mai mult

Foto pentru textul Arinei Angelescu

Plec în oraș. Nu apuc să conduc prea mult când aud telefonul. E mama, care rămăsese cu cel mic. Inima îmi bate deja mai tare. Îmi trec tot felul de scenarii prin cap. Niciunul prea fericit. Răspund. Nu e mama. E băiețelul meu. Plânge în hohote și lasă puțin spațiu ca eu să înțeleg ceva. Nu-știu-ce grisine pe care le-am uitat acasă?!

Citește mai mult

Andrei Ene

AntiFragile, un startup care dezvoltă un sistem de etichete inteligente, care permit monitorizarea de la distanță a coletelor pe parcursul procesului de transport, a fost desemnat vineri seara câștigătorul competiției UPGRADE 100 Floors Elevator Pitch. Pe scurt, eticheta își schimbă culoarea dacă pachetul a fost scăpat de curieri.

Citește mai mult