(Foto credit: Grand Adriana)
Salieri se ceartă cu Dumnezeu. Din ochi, îi curg lacrimi și din suflet, vorbe cumplite pentru un catolic cumpătat și pudibond. A cerut faimă și har și Dumnezeu i l-a dat pe Mozart. Mozart, flautul Lui fermecat, pe care Salieri îl ascultă cu sufletul sfâșiat de invidie, în timp ce își descoperă dintr-o dată limitele și mediocritatea. Dumnezeu devine inamicul lui și-l va pedepsi distrugându-l pe Amadeus, omul care compune muzica Lui divină.
Nu respirăm, nu clipim, încremeniți în Viena lui 1782, prizonierii lui Salieri care-și strigă disperarea cu vocea înăbușită în ură și neputință. Suntem doar noi și cu el, suspendanți în timp, într-o liniște sacră, în catedrala Marelui Talent. Actorul s-a transfigurat în personaj și prin actul său de sacrificu și dăruire totală ne-a scos pentru o clipă privilegiată din cercul nostru strâmt și efemer. Ne rugăm clipei să nu treacă, să dăinuim în emoția ei când... sună un telefon. Prelung, insistent, sfâșietor. Ne rugăm să fie scos cât mai repede din geantă și aruncat în infern. Ruga ne este ascultată în timp ce Salieri, imperturbabil, își continuă lupta sa inegală cu Dio cel crud și rău.
Este punctul culminant al spectacolului... și momentul „perfect” în care să sune din nou un telefon. Culmea, cel sunat răspunde, cu o oarecare enervare. Revoltați că am fost scoși din hipnoză, ne întoarcem cu toții capetele, în timp ce Salieri ne imploră cu lacrimi în ochi să-l ascultăm doar pe el. În întuneric, cel mai apelat spectator dintre pământeni se ridică în picioare și, de la mijlocul rândului, vrea să iasă din sală. Foială, icnete, pe fondul unui țâțâit general.
Mă uit în ochii lui Salieri, întrupat magistral de actorul George Costin. Întristare și calm.
- Așa nu putem continua. Așteptăm să iasă doamna din sală și voi relua acest moment. Nu că aș fi eu foarte bun, dar e scris prea bine textul! Îmi doresc să-l ascultați fără a fi întrerupți.
Această replică spontană, spusă cu umilință, răbdare și cumpătare de actorul George Costin este întâmpinată, evident, cu aplauze.
Stingheriți, așteptăm cu toții să iasă doamna căruntă din sală. În sufletul meu, se instaurează o frică teribilă: cum va reuși într-o fărâmă de secundă să intre iarăși în rol?! Să ne ducă iar în tânguiala lui sfâșietoare, în tenebrele umanității unde ne-a coborât prin forța magnetică a talentului său?!
Metamorfoza se întâmplă sub ochii mei – știu că sunt în fața celui mai mare mister din lumea teatrului: prefacerea actorului într-un personaj viu, credibil, real.
În timp ce noi încă ne foim ca să ne regăsim locul în scaune, George Costin inspiră o dată profund și redevine Antonio Salieri. Trăiesc epifania teatrului: iau și gust momentul ca pe o pogorâre de liniște și de har! Timpul se dilată, formele se estompează și suntem iar în Viena, confesorii unui compozitor care interpretează simfonia despărțirii de Dumnezeu.
Pe altarul scenei, George Costin a devenit din personaj – om și din om - iar personaj, ca și cum ar fi scos și pus o jiletcă de pe un cuier imaginar. Pe holul profan, doamna vorbește cu glas tare la telefon.
O sală de teatru ca o Românie în miniatură: câțiva nesimțiți strică spectacolul tuturor. Și-au dat soneriile la maximum și acum vor să ne pună pe toți „pe mute”. Nu știu când în devenirea noastră am pierdut fiorul respectului, pentru noi înșine și pentru ceilalți, dar știu sigur că libertate înseamnă mai mult decât dreptul la nesimțire și la impertinență.
„Mediocrități de pretutindeni, cele care sunteti și cele care veți veni, vă acord iertarea mea!", spune Salieri pe final, transfigurat în Sfântul Protector al Mediocrităților. Dar noi, admiratorii lui Mozart care a murit în geniu și mizerie, ar trebui să găsim mai greu iertare pentru actanții care se joacă de-a țara noastră cu pretenții și tupeu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
(departe de realitate)
interesant cum oamenii pot filtra atat de mult
chiar si prestatiile modeste pot parea in ochii unui copil ditamai performantele actoricesti
cat despre tanti cu telefon: la oi.
Nu suport nici eu genul acesta de întreruperi și sunt ferm împortiva lor, dar de ce ne sufocăm în atâta sarcasm și atâta ură? Citesc destul de mult în mai multe limbi dar parcă niciunde nu găsesc atâta răutate ca acasă. Actorul a procedat corect, nu a insultat, dar ce citesc aici este suprarealist de rău.
LE: nu inseamna ca doamna a procedat corect, ci ca ar putea avea, teoretic, o scuza. Doar teoretic! In USA au murit cateva zeci de oameni pe scaunul electric pentru ca apoi sa isi ceara cineva scuze ca a fost o eroare judiciara.
In astfel de situații, când trebuie să fii reperabil, dai telefonul pe vibrație, accepți apelul, ca să înțeleagă cine e la capătul celălalt și apoi ieși afară să vorbești, nu te dai în spectacol făcând concurență celor de pe scenă.
1) Am trait 30 de ani fara telefon mobil si nu am suferit din cauza asta. Oare inainte de "epoca GSM" oamenii mureau pe capete fiindca nu puteau vorbi la telefon oriunde si oricand?
2) Toate telefoanele au modul "silent". Cand simti (!) ca iti vibreaza telefonul in buzunar poti verifica discret cine te cauta si daca este intr-adevar o urgenta n-ai decat sa iesi din sala si sa comunici cat vrei. Dar daca telefonul suna tare in sala iar apoi raspunzi din fotoliul tau, asta se cheama nesimtire. Parerea mea!
Dar daca vrei sa fii omul orchestra ca sa faci mai multi bani, sau pur si simplu pentru ca esti nesimtit - ca in cazul de fata - asta e alta poveste, dar nu e normalitatea.
Daca chiar trebuia sa raspunda? Daca o fi uitat, indiferent de cat de educata ar fi fost?
Pe FB mai sunt si alte comentarii si ast am-a revoltat mai tare. In plus, genul acesta de postari si de raspunsuri au un istoric foarte sangeros, ca sa zic asa, (citesc Republica de la inceput) si cred ca nu este ok sa lovim in oameni asa de repede.
Poate ca sunt eu un inadaptat si de aceea am ales sa plec...