Foto: Guliver Getty Images
Prima dată când am auzit-o eram încă la grădiniță și mi s-a părut foarte caraghioasă, cu atât mai mult cu cât persoana care mi-o adresase era serioasă și părea că aștepta un răspuns detaliat și bine pus la punct. Îmi amintesc cum am încercat cu mintea mea de atunci să mă imaginez la vârsta adultă, având răspunsul și punându-l în practică în viața mea de zi de zi, dar nu am putut.
Așa că zâmbit și am spus: „Nu știu, da’ mie îmi plac oamenii, îmi place muzica, natura, fotografia...”
Am primit ca răspuns o expresie îngăduitoare a feței care voia să sugereze: „ești mică, mai ai timp să te dai pe brazdă!”
Au trecut anii și întrebarea s-a tot repetat.
În școala primară, văzând ce mutre acre primise răspunsul meu ca reacție până atunci, l-am adaptat în așa fel încât să implice aceste slujbe și meserii pe care toată lumea voia să le audă. Am păstrat totuși ceva din prima variantă și anume ideea ca ce îmi place mie să fie la baza a ceea ce voi face, astfel că răspunsul a devenit: „vreau să devin învățătoare, dansatoare, cântăreață, doctor, cercetător al naturii, fotograf...etc*
Pentru început, reacțiile au fost blânde, însă cu cât mă apropiam de finalul clasei a VIII-a, începusem să fiu acuzată de naivitate, indecizie și imaturitate, așa că m-am pus din nou pe a ajusta răspunsul. Asta presupunea să aleg o singură meserie pe care să o îmbrățișez fericită odată devenită adult și cam ăsta să fie drumul. Dar nu îmi reușea.
Cel mai obositor devenise la final de liceu, când pare-se din nou ar fi trebuit să știu răspunsul și din nou era treabă serioasă. Presiunea era cu atât mai mare cu cât oricine altcineva din jurul meu știa clar și răspicat cum va arăta viitorul său, iar ceea ce știam eu era că nici măcar nu aveam habar cine sunt darămite unde mă îndrept.
Ajunsesem să cred că e ceva în neregulă cu mine. Cum de alții știu ce vor fi iar eu nu? Care e problema cu mine?
Din nou au trecut anii și, deși nu mi-am răspuns niciodată la întrebarea asta cu care e problema mea, în mine au rămas mici firimituri ale ideii că ceva nu e la locul lui în ceea ce mă privește. Pe lângă asta, încă de pe la final de generală începusem să plec urechea la gura lumii și să îmi zic mie că va trebui să am doar o meserie, ca tot omul. Una și bună.
Și pentru că asta nu a specificat nimeni, când a fost vorba de angajare pe piața muncii mi-am găsit scăparea în a îmbrățișa pe rând câte una: mi-am luat atestat de fotograf și o perioadă am activat ca fotograf profesionist, apoi m-am angajat ca desenator, apoi am pornit-o pe cont propriu ca artist independent fără să simt vreodată că mi-am găsit împlinirea. Și ce de comentarii am auzit în tot acest timp, din partea apropiaților chiar: „dar de ce nu te hotărăști și tu odată?”, „de ce nu faci și tu ca toată lumea și să îți găsești locul?” etc. Ei vorbeau despre ce trebuie, eu despre împlinire.
Deși vocea fetiței de la grădiniță nu s-a pierdut, cea care știa că întrebarea e caraghioasă și important e ceea ce-ți place, adunate de-a lungul anilor, toate vocile astea critice din jurul meu ușor-ușor mi s-au infiltrat în gânduri și de acolo în viață lăsându-mă la mai bine de 30 de ani dezorientată, neștiind încotro să o apuc.
A început o luptă interioară între cine ar fi trebuit să fiu și cine sunt de fapt. Ceilalți se țineau tare, susțineau că sunt egoistă visând la împlinire, să fiu mai modestă, să ai o slujbă este foarte bine. Ce e cu atâtea pasiuni? Cu atâta idealism? Ceva din mine zicea nu și nu.
Finalul a venit când mi-am spus pentru prima oară că sunt în regulă, că toate pasiunile mele fac parte din mine și renunțând la una, nu aș fi fost împlinită.
Oamenii sunt mai mult de niște simpli ocupatori de slujbe, împlinirea personală nu vine doar din meseria pe care o ai, visele prin definiție se raportează la ceva ce nu există, slujbele pot fi schimbate, iar la o întrebare prost formulată ai dreptul să nu răspunzi.
Atunci vocile au fost reduse la tăcere iar eu m-am hotărât să găsesc locul unde toate pasiunile mele puteau prinde viață. O fetiță de grădiniță a zâmbit împăcată.
De atunci, foarte rapid s-au derulat lucrurile și locul căutat l-am găsit în educație, aici unde nu numai că nu renunț la nici o parte din ceea ce sunt, dar simt că aduc valoare, că ceea ce fac contează, că îi implic pe alții în bine.
Și dacă nu a fost nimic în neregulă cu mine în tot acest timp, ci pur și simplu întrebarea mi-a fost adresată greșit?
Formularea „ce vrei să devii” și așteptarea ca răspunsul să fie o meserie mi-au sugerat:
1. Că adulții se identifică cu meseria lor.
2. Că o meserie este maximul la care pot visa.
3. Că trebuie să vrei ceva predefinit deja.
4. Că meseria e doar una, alegerea e pe viață.
5. Că dacă nu poți răspunde, e o problemă cu tine.
Iar dacă privim în jur, realitatea este diferită: oamenii sunt mai mult de niște simpli ocupatori de slujbe, împlinirea personală nu vine doar din meseria pe care o ai, visele prin definiție se raportează la ceva ce nu există, slujbele pot fi schimbate, iar la o întrebare prost formulată ai dreptul să nu răspunzi.
De unde să fi știut eu că vreau să fiu președinte de fundație când aveam 5 ani? La vremea aceea nici nu existau ong-uri, eram chiar încă sub regim comunist. Iar eu, fără să știu, răspundeam corect de fapt, pentru că de acolo ar trebui să plece primii pași pe care îi facem în viață, de la ce ne place, ce ne pasionează. Ceea ce vom face într-un viitor se poate numi într-un fel sau altul, important este ca acel lucru să aibă la bază ceea ce suntem noi, ce ne reprezintă.
Drumul acesta tot la educație mă aduce pentru că doar pe calea ei, putem schimba mentalități cum este aceea care face ca adulți serioși să întrebe copii de 5 ani: „ce vrei să te faci?” și așteaptă ca răspuns o meserie.
Haideți să întrebăm copiii: „cine ești?”, „ce îți place să faci?”.
Haideți să îi ajutăm să descopere aceste lucruri iar apoi să le fim alături, arătându-le că nu pentru un examen, sau o meserie trebuie să se pregătească, ci pentru viață, că nu trebuie să devină ceva definit de altcineva pe o scară socială, ci ei înșiși și mai ales că viitorul nu este scris încă iar ei sunt cei ce îl vor scrie.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Să rămâi copilul de odinioară și să fii fericită cu tine însăți, cu spiritul tău liber în zbor!
Cu drag, Marian Vasiliu
Da, și eu mi-am schimbat cariera până acum de căteva ori, chiar radical. Dar în fiecare etapă făceam ce îmi doream, eram canalizat pe asta și imi aducea mulțumire.
Sigur, e prematur să ai așteptări de la un copil de gradiniță, dar spre sfarșitul liceului ar fi util să conștientizezi ce îți place să faci și incotro vrei să te indrepți... îmi amintesc cum pe final de clasa a XII-a am avut un moment de aproape panică: am realizat că educația de până atunci nu-mi lasa ca opțiune decăt Politehnica și o carieră complet neinteresantă (am absolvit Politehnica dar nu am lucrat nici un minut în domeniul studiat).