Foto Emma Grimberg / Alamy / Alamy / Profimedia
Trec pe lângă zambilele proaspăt plantate, „de 8 martie”. Sun la interfon apăsând butoanele 4 și 8 cu articulațiile degetelor, încercând să ating o suprafață cât mai restrânsă. Mi se deschide și urc scările cu același gând: „Nu atinge nimic!” Blocul bunicii este unul în care majoritatea locatarilor trec de 65 de ani. Poți ghici media vârstelor din grădina meticulos aranjată, din mirosul de clor din casa scării și din diferitele miresme de plăcinte de la parter, de supă de burtă de la etajul unu, de ciorbă de varză a bunicii - sau, cum e cunoscută în casă, lucskos (care se pronunță lușcoș).
O găsesc pe bunica urcată pe un scaun ștergând țevile de gaz, pe care le observase cât sunt de murdare. Mă roagă să o ajut și se întoarce la oala cu supă, în timp ce fredonează ceva cântec de pe Duna. Oricine vrea să experimenteze gastronomia ungurească, să vadă o imagine limpede a felului în care trăiesc maghiarii, poate foarte bine să vină la bunica acasă. E o experiență veritabilă. Eu sunt un intrus în atmosfera aceea, fiindcă singurele cuvinte pe care le folosesc în limba bunicii sunt csókolom, care poate fi tradus cu sărut-mâna, și Momo, Toto, pe care le foloseam în locul apelativelor Buni/Bunu.
Bunica trăiește într-o atmosferă în care orice profesor de limbi străine ar vrea să-și introducă elevul: televizorul e pornit mereu pe canalele ungurești și toate prietenele buncii sunt unguroaice. Întotdeauna au fost dese momentele când bunica voia să îmi spună ceva și nu găsea cuvântul în română. Se uita la mine amuzată repetând cuvântul în maghiară, așteptându-se să înțeleg. Eu mereu am înțeles foarte puțin, am vocabularul unui copil care a fost la grădinița maghiară timp de 3 ani. Același lucru se întâmplă și azi, bunica îmi indică o anumită porțiune a peretelui și strigă iritată fiindcă nu găsesc ce îmi arată cu degetul ei subțire.
– Uite, acolo! Nu vezi? E pókháló. Dă cu cârpa!
Mă uit de pe scaun nedumerită în jos, încercând să-mi dau seama despre ce e vorba. Scurta listă de de cuvinte pe care le înțeleg nu include acest termen.
– Mai la dreapta. Exact acolo! Pókháló. Atârnă pânza de păianjen și eu nici nu o văd.
Eu venisem cu un alt scop la ea. Adusesem două telefoane mai vechi, smartphones, cu dorința de a verifica dacă cartela veche, de dimensiuni enorme, poate fi folosită într-unul dintre cele două telefoane inteligente. Voiam să îi fac cunoștință cu una dintre minunile internetului – WhatsApp-ul. Fiindcă nu putea veni nimeni să îi aducă un modem acasă, am decis să îi cumpăr un abonament cu internet, ca să putem vorbi prin Video Calls. Încercasem să găsesc cea mai bună metodă de a explica unui copil al războiului cum funcționează Internetul și cum ne putem vedea prin ecrane cu ajutorul unui mic dreptunghi – cartela. În timp ce semnam declarația, mă gândeam amuzată că acum era momentul cel mai bun să îmi demonstrez răbdarea de fier, era aproape o misiune imposibilă.
Bunica are 76 de ani, iar singura tangență cu tehnologia este cu o tabletă luată cam de un an, cumpărată datorită dimensiunilor. Mai pe scurt, tableta nu era mai mult decât un Sony de 10 inchi. M-am dus la ea fără să o anunț că își va schimba telefonul în acea zi, mă așteptam la reacția ei: refuzase complet și mă implora să nu îi stric vechiul telefon cu butoane, eu între timp mă chinuiam să deschid carcasa telefonului, care probabil fusese atinsă ultima dată de cei de la compania de telefonie mobilă. Foloseam tacticile pe care le credeam cele mai potrivite, surprinzând-o, nu avea timp de găsit motive pentru care ar putea să nu fie de acord cu noul telefon, singurele lucruri pe care le auzea de la mine erau beneficii. Însă lipsa de cooperare m-a făcut să mă îndoiesc de planurile mele mărețe de a o învăța într-o singură zi ceea ce eu făceam de la vârsta de 11 ani.
În cele din urmă reușesc să deschid carcasa, să scot bateria și cartela, să le pun în vechiul meu telefon – un Huawei din a treia generație, nu cu mult mai mare decât telefonul ei cu butoane. Ea continuă să-mi spună că nu vrea să învețe cum să folosească telefonul, fiindcă tableta îi era de ajuns, nici pe aceea nu o stăpânea. Ignor nemulțumirile și îi prezint posibilitatea unei carantine totale, e nevoie de telefonul ăla ca să ne putem vedea. Mă gândisem să folosesc puterea exemplului și o apelasem pe mama de pe telefonul meu, pe WhatsApp, pentru a-i arăta cât e de ușor, în timp ce căutam poziția potrivită a cartelei. După câteva secunde în care vorbise cu mama, care era la serviciu, nu mai avea certitudinea aceea în voce, era interesată. Eram foarte aproape să o câștig.
Următorul pas e să o familiarizez, să îi explic la un nivel foarte elementar cum funcționează și de ce nu e mai simplu să vină cineva și să îi aduca cutia neagră – care e modemul.
– Nu riscă nimeni să instaleze modemuri acum, lumea lucrează de acasă. Așa e mult mai rapid. Ce am făcut eu acum a fost să iau cartela din telefonul vechi și să o pun în telefonul nou. Fără dreptunghiul ăsta nu poți contacta pe nimeni.
– Nu mai pot folosi atunci telefonul cu butoane? Nu mai pot vorbi de pe el? mă întreabă încercând să înțeleagă.
– Nu, fiindcă fără cartelă, nu mai are semnal. Cartela are acum date pe ea, Internet. Imaginează-ți că trec pe lângă noi niște unde care fac posibilă comunicarea la distanțe mari.
Se încruntă, deci e nevoie de un exemplu mai plastic ca să îi fie clar care era treaba cu undele de care vorbeam. În tot acest timp, pornesc telefonul și primesc mesaje de „Bun venit!”
– A, știu! exclam. E ca pânza de păianjen, doar că e invizibilă, conectează doi oameni care vor în același timp să comunice. Iar dacă peretele e planeta noastra, atunci sunt miliarde de firicele de pókháló agățate de perete.
Exemplul banal își face treaba, se uită curioasă la telefonul din mână și vrea să afle cum poate țese pânza. Apare dorința de a afla, e curioasă cum e cu firele alea, de acum e floare la ureche, fiind vorba doar de repetări și de memorarea funcțiilor butoanelor.
În timp ce scriu toate aceste rânduri, am o presimțire cum că ar exista în jurnale vechi sau în amintirea celor mai bătrâni dintre noi variante ale textului meu: „Cum am instruit-o pe bătrâna să folosească telegraful” sau „Cum am deprins-o pe mamaie să trimită scrisori”. Poate singurul lucru în comun între toate aceste variante ar fi dorința de a păstra o legătură cât mai strânsă între generații, mai ales în momentele dificile ca acestea. Cu puțină răbdare, „Internetul meu" - așa cum mi-l reproșa de multe ori bunica - a devenit „Internetul nostru”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
2-- lucskos e folosit destul de larg în Ardeal dar nu se pronunță ”lușcoș”
ci ”lucicoș”. Succesiunea ”cs” din lucskos se pronunță ”ci” cu un i scurt.
(ca ”ci” de la raci).
3-- autoarea are suficientă îndemânare de a scrie și ... o mai așteptăm. Totodată, deoarece (pe baza titlului) mă așteptam la mai mult, consider că ..... ”ne-a tras clapa” !