Foto: Guliver Getty Images
„Nu mă pot relaxa! Mi-e frig! Am o stare de neliniște! Ce se întâmplă? Ce am pățit?”
Simt ca o avalanșă, am un sentiment de apocalipsă care mă cuprinde. Ceva e profund în neregulă.
Văd lume care se agită în jurul meu, aud strigăte: „Fetelor! Fetelor! Pacienta cu AB4!”
Urlu din răsputeri: „Am zero, nu AB4!!!”
Aici se rupe filmul. Știu că am intrat într-o nouă operație, fiindcă cineva cerea acordul unei doctorițe, să îmi taie cămașa de noapte. Tocmai ieșisem de o oră și jumătate din operația majoră de histerectomie si evidare ganglionară, în urma diagnosticului de cancer de col uterin.
În vara lui 2016 tot ce voiam era să fac ce trebuie pentru vindecare, după diagnosticul de neoplasm de col uterin. Era gradul unu, complet vindecabil. Aveam încredere deplină în medicul ginecolog de la CF2 și în chirurgul oncolog care a venit special pentru operația mea la același spital. Eram convinsă că sunt pe mâini bune, știam ce presupune această intervenție. 2-3 zile de spitalizare, apoi refacere acasă, ca după o cezariană. Mi-am făcut planuri că voi fi pe picioare atunci când fiul meu se întorcea din vacanța la munte, alături de bunici. Aș fi fost într-un proces de recuperare, copilul m-ar fi văzut pe picioare, așa cum m-a lăsat la plecare.
Chiar dacă lucrurile nu au decurs așa cum am stabilit, tocmai acest plan cred că m-a ținut în viață: întoarcerea la băiatul meu, în vârstă de opt ani! Dorința mea fierbinte a fost auzită undeva, în Cer.
Atunci când am strigat eu însămi că am grupa zero, nu AB4, am zărit punga de dren și sonda urinară, pline de sânge. Era reacția cea mai dură pe care o făceam în urma transfuziei greșite de sânge: CID (sindromul coagulării intravasculare diseminate), suferință care provoacă hemoragii masive. Nu se cunosc oameni care au scăpat din așa ceva. Medicii de la ATI care m-au auzit urlând cel mai probabil nu mă bagă, inițial, în seamă. Îmi curge prin vene o pungă întreagă de sânge greșit. Ulterior, se dovedește că am dreptate, refac analizele și intră în panică. Ascund greșeala de chirurgi și mă lasă să intru din nou în operție, procedură total contraindicată în cazul meu. Chirurgii se tem că sângerez din cauza unei greșeli intraopertorii. Mă deschid și nu găsesc nimic în neregulă. Totuși, sângeram din toate organele. „Pacienta sângera difuz din toate structurile anatomice: piele, grăsime,.. ceea ce sugera un proces acut de hemoliză".
Încearcă să oprească hemoragia, pun meșe peste tot, mi se dau medicamente foarte probabil contraindicate în cazul unei transfuzii greșite de sânge. Starea mea se degrada continuu. În tot acest timp, familia NU este anunțată că se întâmplă ceva neprevăzut. A fost anunțată doar că am ieșit cu bine, dimineață, din operația inițială. Atunci am și fost vizitată. Nu i se spune nimic soțului o oră și jumătate mai târziu, când începe sângerarea. Nu i se spune nimic nici după a doua operație, de la prânz. Situația pare că iese de sub control și medicii mă deschid a treia oară în aceeași zi, pe la 7 seara. Abia acum este anunțat soțul că nu sunt bine. De ce? „Cauze necunoscute!” Nimeni din spital nu își asumă greșeala. Se tem pentru poziția lor socială. Ce dacă mai moare un pacient? O mamă, o tânără? Aș fi fost trecută la și altele… De acum, când situația se înrăutățea, medicii de aici transmit inclusiv că… „sunt bine”. Fac depresie pulmonară. Plămânii încep să cedeze. Intru în comă și, ulterior, în comă indusă.
Tot ce îmi amintesc din CF2, în timpul acestor operații, intervenții disperate, ca pe front, este că sunt legată de pat, se țipă la mine, sau în jurul meu, sunt împunsă cu tuburi și complet neajutorată. Aș vrea să știu ce mi se întâmplă.
Chirurgii au crezut că mă pierd în prima noapte. Sunt ținută, cumva, în viață, dar nu există nicio garanție că îmi revin. Colegii mei din presă dau sute de telefoane la spitale din țară și din străinătate. Medici din Europa pun pe listă posibile cauze ale sângerării din toate organele: vorbesc de patologii anterioare operației inițiale (dar nu era cazul meu) și, atenție, de transfuzie greșită de sânge. „Exclus!” i se transmite, din CF2, familiei.
Trei zile mai târziu, medicii de la CF2 priveau cum situația devenea din ce în ce mai inconfortabilă pentru ei. S-a aflat! Cineva din interior (cadru medical) cedează psihic și spune adevărul: „A fost transfuzie greșită de sânge! Am aflat de la pacientă că are grupa zero, nu AB4!” Sunt încolțiți de presă, de controale de la DSP, de reprezentantul ministrului Sănătății de atunci (n.r. Vlad Voiculescu), de Raed Arafat, șeful DSU. Relatările acestora sunt publice, au apărut în media în acele zile. Eu sunt în comă, organele cedează rând pe rând. Am nevoie de o dializă specială, de mare risc. CF2 nu are aparatura necesară, dar conducerea spitalului se opune transferului la alt spital. Familia cere transferul la Spitalul Universitar, conducerea CF2 insistă că sunt stabilă. Era o chestiune de ore până muream. Sub presiunea mediatică și a familiei sunt lăsată să plec. Nu înainte de încă o intervenție chirurgicală de mare risc, în care îmi sunt scoase meșele menite să oprească sângerările. (a patra intervenție chirurgicală in cele 4 zile de la operația inițială).
Este vineri, 29 iulie 2016, iar ambulanța SMURD este lăsată să aștepte mai bine de o oră în curtea CF2. În acest timp, se aduc argumente presante, se bate, la propriu, cu pumnul în masă, în biroul managerului de la CF2, pentru a fi lăsată să plec din „spitalul groazei”! Spitalul Universitar este șansa mea. În cele din urmă, plec mai mult moartă decât vie din CF2, cu diagnosticul de insuficiență multiplă de organe. Salvarea mea trece prin infern. Simt că sunt transportată undeva și nu știu unde. Este din ce în ce mai frig și mai întuneric... Îmi imaginez că navighez pe o apă înghețată.
Cum am fost salvată la Spitalul Universitar din București și ce se întâmplă în hățișurile minții persoanelor aflate în comă, vă spun într-un articol viitor, care sper să îi ajute pe medici și pe pacienții și familiile acestora, aflați în situații similare. Cert este că liniștea, puterea și vindecarea au venit mai întâi în sufletul meu. O pace greu de descris și de înțeles în mijlocul furtunii. Dacă înlăuntrul meu Dumnezeu a adus lumină și a pus speranță și viață, în justiție lucrurile nu merg așa. Un caz limpede de transfuzie greșită de sânge este, după aproape trei ani, în faza de cercetare. Spitalul CF2 a primit doar o amendă, fiindcă Centrul de Transfuzii de acolo nu avea autorizație. Am fost audiată, eu, victima, abia la un an și câteva luni de la evenimente și asta, la cererea mea. Tot așa am ajuns la INML. După 6 luni, la cererea mea. Pentru ca, ulterior, să se ceară refacerea expertizei INML, care nici până azi nu a ajuns la dosar. Astfel că nu am încă șansa ca justiția să se pronunțe în acest caz, fiindcă dosarul nu a ajuns în instanță.
Sper ca experiența mea să aibă ecou si o soluționare, deoarece îmi doresc să nu mai treacă nimeni prin așa orori, în niciun spital din România.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Gasesc cateva similaritati tragice cu ceea ce a patit si mama mea si mi-au ramas atatea intrebari fara raspuns...
Pe un prieten l-am ingropat acum 3 saptamani, dupa aproape 3 luni de spitalizare si nenumarate interventii.
Pe scurt- de Craciun s-a dus la Urgenta pentur ca ii era rau ( era suferind de Crohn si a spus asta la controlul din Urgenta- pentru a nu i se administra medicamente care sa -i puna viat ain primejdie);
Nu am inteles nici pana acum daca el a solicitat sau "asa s-a decis" ca sa revina dupa sarbatori pentru investigatii suplimentare;
In noaptea de Revelion era operat de urgenta la ATI Elias sub dignosticul "peritonita"...
La momentul operarii unul dintre medici i-a spus sotiei lui ca e in stadiu foarte avansat, ca- dupa cum se prezinta- peritonita asta este de cel putin 5 zile ( faceti calculul)- si la stadiul in care se prezinta are sanse destul de rezervate;
Pe rand organele cedau; Nu va povestesc tot firul... cert e ca- dupa aproape 3 luni de agonie- si inca cateva operatii..s-a dus; Avea prea multe metastaze
Totul de la un dignostic gresit, de la "durerea-n spate" a celui care l-a evaluat prima data.
Sotia lui a depus toate eforturile posibile sa-i asigure cea mai buna echipa de medici, echipamente care erau plimbate la cateva ore de la un pacient la altul ( de ex cel de dializa) i-au asigurat supravietuierea...insa a fost prea tarziu;
Culmea! Sotia lui spune ca nu vrea sa-i dea in judecata pe cei direct raspunzatori, pentru ca stie cum "merg lucrurile" si ca toate fisele alea se vor acoperi cu documente facute "dupa" care sa justifice fiecare decizie si evaluare pe care a facut-o medicul/ medicii de la Urgenta;
Nu cunosc toate amanuntele, le-am pus cap-la-cap din ceea ce mi s-a transmis in decursul celor 3 luni, nu am studii de medicina ( nici macar nu ma intereseaza medicina) insa - daca eu gresesc- platesc, incepand cu sanctiuni administrative si pana la cele economice, ma astept ca toti cei care lucreaza cu viata sa aiba responsabilitatea faptelor.
Asta-i Romania!
zic totuși ceva nou. doamnă, închideți tot. anulați tot. simplul fapt de-a spune e tot. câștigul e atât de mare încât veți vrea, atunci, în viitor, să-mi pupați mânurile. fiți precum negustorul ce vinde tot pentru cel mai frumos diamant. sper să fiu înțeles.
„... de lame și dă clești mierlești ori te ferești și taci.” )
Nimeni sa nu vrea sa isi indeplineasca datoria...?!
Comentariile ..... ca la noi. La una din extreme. Tot doctori romani erau si cei care au salvat-o la Universitar. Cei care au asteptat cu salvarea in curtea spitalului erau tot ambulantieri ca cei care au gresit initial.
Eu zic ca problema noastra a romanilor este ca nu ascultam. Ca "jump to conclusion" pana sa se termine ce are de spus interlocutorul. Un fel de suficienta care se manifesta de la instalator, care strica si ce era bun, pana la profesor care stie el mai bine de ce nu-i intra in cap studentului. Cea mai mare problema in sistemul de sanatate romanesc este ca toti pacientii sunt considerati din start idioti. De la asistenta la Profesor, nu pierde nimeni timp sa-i explice unui pacient ce se intampla cu el. Pleci acasa cu o hartie de pe care nu intelegi nimic, care nu te avertizeaza sau indruma in niciun fel.
Nu mai ne pupam singuri contorsionati dorsal de ce medici buni avem si ce minunati sunt ei?
Recunoastem in ceasul al 12lea ca tigania aia de colegiu al medicilor e o facatura menita sa isi acopere unii altora malpraxisul si sa mulga de la toti niste bani pe niste cursuri complet aiurea?