Când eram copil, aveam aspirații de electronist. Printre altele, bricolam antene Yagi de diverse dimensiuni și complexități, după scheme din revista Tehnium. Într-o zi cu condiții atmosferice speciale, pe televizor a apărut o miră de reglaj superbă: un cerc, gradienți de gri și în mijloc un titlu: Amman TV.
Am privit-o îndelung și apoi m-am așezat în fața televizorului și am privit-o din nou ca pe un miracol. Imaginația mi-a explodat cărtărescian. Auzeam muezinul, vedeam minarete și derviși famelici care glisau silențios așezați turcește pe covoare zburătoare. Vedeam bazare ca niște furnicare, munți de halva și de marțipan.
Curând, contururile mirei s-au estompat și în câteva zeci de minute a pierit devorată de batalioane de purici televizați. A fost cel mai bun show tv pe care l-am văzut vreodată. Ulterior, mi-am luat doza postrevoluționară de televiziune, dar nicio altă imagine tv nu mi s-a întipărit cu atâta forță ca mira de la Amman.
O observație: puricii televiziunii nu mai sunt ce erau odată. Pe vremea antenelor Yagi, puricii aveau un rost, o filosofie, un model. Din spatele lor se iveau, treptat, siluete, imagini. Dacă aveai imaginație puteai construi filme întregi, scenarii fantastice. Imaginea se dădea peste cap, sunetul era doar un vâjâit, trebuia să ghicesc, să aproximez, să-mi folosec imaginația. Azi, puricii nu mai fâșâie și basculează abrupt și nesatisfăcător în imagine HD și sonor stereo, fără nicio tranziție sau preaviz.
În dezbaterile televizate, se întâmplă să fie invitat și câte un specialist veritabil al problemei discutate. Invariabil, el murmură ca un lampion japonez aprins, îmbujorat și răpus de prime time. El e mereu întrecut în decibeli și vehemență de invitații-panaceu, care dau cu morgă verdicte definitive.
În 2010 am renunțat la cablul tv. Mi-ar fi plăcut să fie un gest dramatic, să smulg cablul din perete, să lovesc televizorul cu un baros. Dar nu. Totul a fost mult mai prozaic și s-a petrecut într-o cutie din tablă de pe holul blocului. Am fost deconectat pentru că nu mai făceam plăți lunare companiei de cablu. Uneori, mă mai uit la emisiuni tv în casele altora. Sentimentul e de fiecare dată același: de zădărnicie. Aceiași crainici și aceleași „vedete”, pe care îi găsesc an după an mai ridați, dar egali cu ei înșiși. Majoritatea oamenilor care dezbat realitatea zi de zi sunt munciți de mereu deschisele răni ale vanității și generează incontinent judecăți care stagnează o vreme în platou ca un gaz mai greu decât aerul. În dezbaterile televizate, se întâmplă să fie invitat și câte un specialist veritabil al problemei discutate. Invariabil, el murmură ca un lampion japonez aprins, îmbujorat și răpus de prime time. El e mereu întrecut în decibeli și vehemență de invitații-panaceu, care dau cu morgă verdicte definitive. Oamenii sunt mulțumiți de cuvinte doar datorită zgomotului care le apără capetele. În liniște, adevărul ar putea pătrunde în ele, ceea ce îi sperie. De celalată parte a sticlei, telespectatorii par a avea un îndelung antrenament în a-și consuma disperarea în poziție șezândă.
Televiziunea prin cablu seamănă, îmi dau seama după ani de absență, cu un deșert difuzat în prime time. Aceleași dune, iar și iar, la nesfârșit. Nicio șansă pentru călătorul cu buze arse care închină ode apei din fața ecranului: oazele nu apar decât foarte rar și palmierii lor sunt încovoiați sub greutatea panourilor publicitare. Ca să văd un film de două ore, trebuie să-mi rezerv patru și să asum că la sfârșit sunt mai nervos ca la început.
Catharsisul e mereu sufocat de talazul de detergent, bere și servicii bancare care lovește la fiecare sfert de oră. Știrile îmi gâdilă neplăcut angoasele. Inflația de canale mă bulversează și blochează complet. Zapingul mă lobotomizează și îmi diluează încrederea în mine. Per total, televiziunea prin cablu îmi subminează – vorba lui Cristian Ghinea – încrederea în umanitate.
Zbor înalt deasupra realității irespirabile? Nu tocmai. Refugiul meu este internetul, la fel de plin de capcane, dar care mă lasă să aleg ce și când consum. Folosesc Netflix, HBO GO, Voyo și YouTube pentru entertainment, iau cursuri online pe edx.org, udacity.com, coursera.org, citesc cărți în format electronic de pe Amazon și elefant.ro. Folosesc aplicațiile Pocket, Zite și Flipboard unde îmi curatoriez articolele care mă interesează. Ascult muzică pe Zonga. Nu am adblocker pentru că am dezvoltat evolutiv o formă de orbire la orice mișcă pe ecranul pe care citesc sau lucrez.
Pentru că nu urmăresc emisiuni tv la modă, am fost catalogat drept poseur, elitist, arogant. E adevărat. De-a lungul anilor, am dezvoltat satisfacția legitimă, dar contraproductivă social a unuia care s-a lăsat de fumat și nu contește să-și enerveze prietenii evocându-și cu orice ocazie reușita. Kurt Vonnegut spunea că fumatul e singura formă onorabilă de suicid. Aș adăuga televiziunea prin cablu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Mi-a placut asemanarea CATV cu „un deșert difuzat în prime time”, marcat de „aceleasi dune, iar si iar, la nesfarsit”, in care „oazele nu apar decât foarte rar și palmierii lor sunt încovoiați sub greutatea panourilor publicitare”… Am mai remarcat si mi-a placut termenul „cărtărescian”, legat de imaginatie.
Repet, poti sa critici oricat cancan-ul sau mondenul mizerabil din tel;eviziunile romanesti. Insa nu baga in aceeasi oala televizorul sau televiziunea prin cablu!
La TV m-am uitat cand asteptam, ca toata tara, sa vad daca Nastase mai e sau glontul i-a rapus aroganta.
La TV m-am uitat si cand asteptam demisia lui Ponta & trupa vesela de cetateni onesti, cei mai onesti!
Tot la TV ma uitam si cand PSD a incercat sa ii blocheze pe unii sa voteze.
Cat timp pot face o filtrare (ignor publicitate, emisiuni concurs de urlete intre politicieni, emisiunile Antenelor - si daca dau desene, tot sunt pervertite) eu sunt multumit.