Lunea trecută am avut cea mai înspăimântătoare experiență din ultimii ani. Ba chiar aș putea spune că a fost cea mai cea din toată viața. Un cutremur de 7,4 grade pe scara Richter.
Extrem de multă lume mi-a scris în ultimele zile să mă întrebe cum a fost, ce am simțit, ce spun localnicii din Columbia, ce arată jurnaliștii la TV sau, pur și simplu, cum e acum viața aici.
Înainte să încep, puțin context.
Sunt, împreună cu soțul (Andrei) și fiica noastră (Maria), în Columbia. Am ajuns în capitala Columbiei, Bogota, în data de 1 august, după un zbor de peste 10 ore Madrid-Bogota, care a fost primul nostru zbor transatlantic.
Am petrecut în Bogota câteva zile, iar în 4 august am zburat din Bogota spre Medellin, orașul columbian unde vom rămâne până în 2 septembrie. În 2 septembrie, revenim pentru câteva zile în Bogota, pentru ca de acolo să zburăm înapoi la Madrid (n.r. unde este stabilită familia).
Așadar, șederea noastră în Columbia va fi de aproximativ o lună și o săptămână, din care deja au trecut două săptămâni.
În Bogota, am închiriat o cameră de hotel, în timp ce în Medellin, unde vom sta o lună, am închiriat prin Airbnb un apartament cu 3 camere, ca să putem să și lucrăm, să și vizităm, să ne putem și odihni toți trei, în condiții cât mai bune.
Cutremurul
Era luni dimineață, ora locală 7:34. Deja eram toți trei activați de peste o oră. Ne aflam în apartamentul din Medellin. Făcusem deja duș, renunțasem la pijama și, dacă bine-mi amintesc, luasem chiar și micul dejun. Pornisem mașina de spălat haine și ne pregăteam, eu și Andrei, să începem munca online.
Țin minte că eram în dormitor, mă jucam cu Maria de-a pisicile (îi place la nebunie jocul ăsta), când am auzit o alarmă de urgență. Telefonul mă avertiza: „Earthquake nearby”.
Mai scria și intensitatea aproximativă și alte informații, dar nu am mai reușit să văd mare lucru. I-am alertat pe Andrei și pe Maria: „E cutremur! Am primit notificare pe telefon!”.
Ne-am grupat rapid sub masa din living, iar deja am început să simțim primele mișcări ale podelei. Sub masă, mișcările s-au intensificat. A durat cam 30 de secunde toată treaba, timp suficient cât să zic, cu voce tare, un „Tatăl nostru”. Altceva nu mi-a venit în acel moment decât asta.
Ce mi-a trecut prin minte în acele momente? Sper să scăpăm. Suntem la etajul 2 (ei zic că e 3, pentru că numără și parterul). Așadar, suntem la etajul 2, într-o țară complet nouă, pe alt continent. Te rog, Doamne, să scăpăm cu bine, să fie doar o sperietură și să se termine. Dar totuși, dacă se dărâmă clădirea, oare mai putem rămâne în viață? Maria merită să aibă părinții în viață, serios!
În graba momentului, nu am luat telefoanele cu noi nici eu, nici Andrei, ca să putem verifica online status-ul, alte informații.
Încet-încet, am simțit că mișcările podelei se opresc. Din poziția incomodă în care eram așezată sub masă (cu Maria sub mine, eu încolăcindu-i corpul aproape complet, protejându-ne capul), am ieșit după alte 10-15 minute, cred.
S-a dus Andrei după telefon, cât timp eu și Maria am rămas în același loc, sub masa din living. Am aflat atunci că s-a încheiat, dar nu știam dacă vor fi replici sau, mai bine zis, câte vor fi, când și cât de mari.
Ne-am pus papucii în picioare (nici asta nu apucasem înainte să intrăm sub masă, deși ar fi fost util în cazul unei situații mai grave), am mai rămas în casă vreo 10-15 minute, după care am ieșit afară, unde se strânseseră mulți vecini. În apropiere de casa noastră, avem o piață în aer liber, am decis să mergem spre ea.
Coborârea scărilor a fost, în acea dimineață, cea mai stresantă parte a zilei. Știam că e zona cea mai vulnerabilă în caz de o replică sau în caz de un nou cutremur. Așa că am coborât toți 3 rapid, cu inima strânsă și cu gândul că vom ajunge afară cu bine. Lucru care s-a și întâmplat.
Imediat ce am deschis ușa de la scara blocului, am fost întâmpinați de vecinii din stradă: „Cum sunteți? Totul bine? S-a speriat micuța?”
Ne-au confirmat și ei că nu au fost pagube la ei în case și ne-au informat că zona afectată e la vreo 200 km depărtare de noi, regiunea Chocó. Unde e destul de grav, dar încă nu știam niciunul cât de grav.
De fapt, încă nu știam exact nici ce intensitate a avut cutremurul (nu că m-ar fi ajutat mult să știu).
sursa foto: BBC
Am ajuns în piață pe la ora 8 și ceva. Era plin de copii scoși din școli. În Columbia, august e lună de școală, copiii au avut vacanță în iunie și iulie. Profesorii îi aduseseră în piață. Se jucau, săreau sau stăteau pe bancă. În scurt timp, au venit părinții după ei, ca să-i ia acasă.
Pe la 9:40, ne gândeam destul de serios ce să facem. Mai rămânem în piață? Mergem acasă? Unde suntem mai în siguranță?
Andrei avea programată de la ora 10 o ședință de dicție. Ne consultam dacă să o anuleze sau să o țină ca de obicei. Am decis, discutând și cu oamenii din parc, consultând și informațiile online, că ne putem întoarce, iar Andrei a ținut sesiunea online.
Restul zilei de luni
Odată ajunși acasă, am început să caut informații despre ce s-a întâmplat. Ca un fost jurnalist care și-a iubit meseria, am căutat surse credibile, oficiale, canale de încredere. Doar că acum eu eram în mijlocul evenimentelor, nu pe margine.
Maria mă ținea permanent de mână, a stat lângă mine nonstop de la alertă și era în mod vizibil speriată. Am explicat calm ce se întâmplă, care e situația, dar nici nu am ascuns adevărul. Chiar și la toaletă mergeam împreună, eram mereu în aceeași cameră, iar în acea noapte am dormit toți 3 într-un pat, cu papucii lângă pat.
În ziua cutremurului, luni, 10 august, nu am ieșit nici să facem vizite, nici să ne plimbăm. Nu ne ardea deloc de turism. Nu am deschis televizorul, dar online vedeam tot și am înțeles amploarea momentului trăit. În urma cutremurului de luni, au fost până acum anunțați de autoritățile din Columbia 285 de morți, aproape 4.000 de răniți și aproape 400 de dispăruți.
Luni, am răspuns la mesajele venite de la prieteni care aflaseră de la știri. Primii s-au activat prietenii din Spania, apoi cei din România, pe măsură ce vestea ajungea la canalele de știri. I-am liniștit că suntem bine.
Tot atunci, am verificat să nu fie fisuri sau crăpături în apartament. Totul ok. În timp ce alții își îngropau familia și își căutau copiii pe sub dărâmături (și încă o mai fac și astăzi), noi am scăpat fără nicio zgârietură și doar cu o spaimă teribilă.
Luni și marți, am fost contactată de jurnaliști de la nivel național și am dat interviuri ample la Digi 24, TVR, Antena 1 și Kanal D despre cutremurul din Columbia. Iar Andrei a dat interviu la Prima TV. Ne-am amintit de vremea când eram jurnaliști și cât de mult ne ajutau cei care acceptau să ne spună două vorbe, chiar din mijlocul evenimentelor.
Articol publicat inițial pe blogul autoarei.
Au mai fost replici?
Știam că de regulă există replici, mai ales după un seism mare. De luni și până azi, vineri (n.r. momentul redactării articolului), s-au înregistrat peste 150 de replici. Știu, pare înfiorător. Din fericire, noi în Medellin nu am resimțit replicile și toate au fost de mică intensitate. Dar multe, da.
Norocul nostru a fost că ne aflam în Medellin, la peste 200 km de epicentrul cutremurului.
Am fost întrebată, atât la televiziunile unde am dat interviuri după cutremur, cât și de prieteni, cum a fost și ce facem acum. Las aici ideile, poate ajută pe cineva.
Cum au fost zilele de după cutremur
În primele zile, tresăream la fiecare mașină care claxona. La fiecare sunet mai puternic. În noaptea de după cutremur, m-am trezit de vreo 5 ori. Scările mă înfricoșau cel mai tare, când le urcam sau le coboram. Adevărul e că îmi era teamă. După 3-4 zile, am început să mă mai relaxez un pic, ba chiar să urc cele 2-3 etaje fără vreo grijă.
În primele două zile, am rămas în cartier, cu scurte ieșiri. Apoi, miercuri, am fost după prânz în Grădina Botanică, unde am și făcut poza pe care am postat-o mai sus cu noi; era prima ieșire mai serioasă și încă eram prudenți, nici să zâmbim nu ne prea ardea. Ieri am mers la un tur ghidat foarte mișto în centru, în mare parte în aer liber.
În tot acest interval, am circulat doar cu Uber, ca să evităm cât mai mult aglomerația.
Ce a ajutat? A ajutat mult că știam ce e de făcut în caz de cutremur: adăpostire sub masă, protejare cap și pe Maria - mi-ar fi plăcut să fi luat și papuci și telefon, dar nu a mai fost timp pentru ele atunci. A mai ajutat și faptul că nu am stat prea mult cu ochii în TV (deși am stat cu ochii în internet și îmi apăreau, inevitabil, o mulțime de știri). M-a ajutat și să primesc mesaje de la prieteni, familie și de la necunoscuți care, se pare, mă urmăresc online. Habar nu aveam că atât de mulți oameni mă urmăresc.
Cum suntem acum
Suntem bine. Emoțional, am revenit la liniște și la calm. Chiar acum, Maria e în living și desenează, eu sunt în dormitor și scriu, iar Andrei e în camera transformată în birou, în consultație de dicție cu un client. Semn că ne simțim în siguranță și că nu mai e nevoie să stăm lipiți, în aceeași cameră. De afară se aud mașini, oameni, copii, avioane, nu mai tresărim la fiecare sunet sau alarmă de mașină.
Sunt super recunoscătoare că am avut norocul să scăpăm așa de ieftin. Îmi dau seama și mai tare cât de vulnerabili suntem și cât de importantă e fiecare clipă.
Carpe diem & stay safe!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.