Foto: Profimedia Images
Am intrat. Totul pare pustiu. Lipsește freamătul de bucurie al elevilor odată așezați în bancă, așteptând profesorul. Sunt cu mapa în mână și mă opresc pentru o secundă să îmi amintesc cum era atunci cand am dat eu evaluarea.
Pentru câteva clipe, mă transpun acolo, simt din nou emoția care mă cuprindea atunci. Copil, temător, cu zeci de vise ce așteaptau să devină realitate prin ambiția și curajul unui aproape adolescent ușor naiv si cu o perspectivă optimistă asupra lumii în care abia își deschidea aripile să zboare.
Mă văd intrând în sala de examen. Cred că purtam niște blugi gri si un tricou. Țin minte că era foarte cald afară. Deja îmi făceam scenarii despre cum urma să decurgă totul. Mă bucuram la gândul că îi voi face mândri pe ai mei și mă întrista teama unui eșec. Nu știam prea multe despre viață. Nu înțelegeam atunci că acest examen nu e un capăt de lume și că rezultatul nu va reprezenta tot ceea ce sunt eu.
Mă trezesc ușor din reverie și îi văd pe elevi intrând în clasa. Un „Bună ziua!" surd se aude de la fiecare, creionul și echerul parcă-ar vrea să scape din mâinile lor tremurânde. Le spun că va fi bine. Ei îmi zâmbesc ușor.
Timpul se scurge și vin subiectele cu o greutate resimțită mai ales de ei, de cei ce vor lupta să le dovedească. Acum e diferit. Stau la catedră și le spun din când în când cât e ora. Busola vieții s-a schimbat. Mă văd între ei, deja scrisesem patru ciorne, nimeni și nimic nu m-ar fi oprit să demonstrez mie și celorlalți că pot.
Cu nostalgie mă privesc în ochi, cel de atunci, și îmi zâmbesc. Știu că totul va fi bine. Aș vrea să mă aud, dar distanța dintre prezent și momentul amintirii proiectate ne desparte.
O sa fie bine, tot repetam.
Și a fost.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.