Cum îi ajutăm pe copii la temele pentru acasă când școala nu își asumă responsabilitatea învățării la clasă

Până la ce vârstă au copiii nevoie de ajutor la teme și cum arată acest sprijin din partea părinților?

În sistemul nostru de educație, școala nu își asumă responsabilitatea învățării din clasă. Noi nu avem o pedagogie instituită și verificată la nivel național, nici un sistem de evaluare care să încurajeze și să monitorizeze câtă învățare produce fiecare profesor în clasa lui, pe termen scurt și lung, doar în interacțiunea directă cu elevii. Temele pentru acasă nu sunt, la noi, prilej de minimă consolidare, așa cum ar trebui să fie, măcar în intervalul 6-12 ani. Ele sunt, de cele mai multe ori, singura ocazie reală de cunoaștere – adică toate celelalte verigi ale învățării, care nu sunt activate în clasă. În învățare există mai multe scări de urcat până la formarea competenței – adică a acelei combinații eficiente între ceea ce știi, ceea ce faci și ceea ce ești datorită cunoștințelor acumulate. 

De regulă, un profesor bun accesează prima treaptă a cunoașterii în clasă, dacă este un om organizat și explicit, antrenând, în cel mai bun caz, partea de memorie-înțelegere și de aplicare a informației. Dincolo de aceasta, pentru că se trece pe repede înainte la noul capitol, în programe nu neapărat stufoase, dar prost dozate, elevul nu mai are timp să experimenteze cu operațiile de ordin superior ale gândirii:

a. Analiza: să realizeze conexiuni între idei – găsind comparații potrivite, reorganizând, examinând, chestionând și testând ipoteze noi;

b. Evaluarea – să ajungă la decizii argumentate, analizând, judecând, apărând, criticând, examinând idei;

c. Cererea de idei noi – adică șansa de a construi un nou design conceptual, de a asambla, dezvolta, investiga trasee noi de cunoaștere;

Aceste trei etape în învățare ar trebui să aibă loc numai după ce partea de înțelegere și de aplicare s-au rodat atât de bine, încât elevul se simte suficient de încrezător să facă din învățare un instrument personal de creștere. 

De multe ori, în școlile noastre, nici măcar axa memorie-înțelegere-aplicare nu este completă, adică stadiul acela premergător momentului în care informația este și transformatoare, la nivel personal. Din prima axă se neglijează partea de aplicare, majoritatea profesorilor lăsând-o în seama copilului, încărcați cu prejudecata că e treaba lui să exerseze. 

Așadar, stațiile prin care trebuie să treacă mintea uni copil care tocmai află ceva nou sunt cel puțin 6, în fiecare dintre ele existând nevoia unui răgaz pe numeroase linii de triaj și de manevre ale minții: memorare – înțelegere – aplicare – analiză – evaluare – creație. Când abia drumul dintre primele două stații este parcurs de elevi în clasă, alături de profesori, este de la sine înțeles că majoritatea creșterii intelectuale a copiilor români trebuie să se petreacă altundeva – acasă, la teme, la meditații și în after-school-uri.

De aceea, pentru cultura noastră școlară – una lipsită de responsabilizare profesională a cadrelor didactice – a face teme capătă o cu totul altă conotație. A face teme este barca de salvare pe traseul acesta al învățării și motivul pentru care peste 50% din elevii unei generații noi de clasă I nu ajung să susțină sau să ia bacalaureatul.

Revenind, deci, la scrierea temelor, înțelegem acum de ce este foarte important să ne susținem copiii, acasă, atât cât putem, fără să mai negociem inutil importanța lor filozofică sau documentată în interiorul altor sisteme de educație.

Cel puțin la vârsta școlarilor mici, temele pentru acasă sunt hotărâtoare inclusiv pentru modul în care copilul își va câștiga sau nu motivație față de școală. Aici este foarte importantă înțelepciunea părinților, care au ei înșiși nevoie să își depășească resentimentele față de injusta apăsare de pe umerii copiilor și să învețe cm altfel pot gestiona momentul, fără frustrări și fără așteptări nerealiste.

Modul în care adulții se raportează la această obligație-necesitate califică, pe termen lung, energia pe care copilul o va investi, la rândul său, în școală.

Învățătoarea are rolul de a ”vinde” ideea de temă pentru acasă în așa fel încât startul motivațional să pornească natural, din clasă. Există câteva trucuri pe care aceasta le poate aplica și care pot menține ideea de teme pentru acasă în limita acceptabilului și a relativei angajări. Unii învățători pot inspira și crea în jurul acestei teme o obișnuință ritualică. Iată ce funcționează atunci când ”dăm teme” copiilor:

1. Să le prezentăm ca misiuni personale, despre a căror îndeplinire vorbim cu plăcere, a doua zi, în clase. E foarte important să creăm așteptarea celei de-a doua zi, dându-le copiilor mize clare, verificabile.

2. La fel de important este ca atunci când copiii primesc tema, există un timp destinat tuturor în clasă, în care exercițiile pentru acasă sunt inițial citite împreună și prelucrate la ora, pentru a se asigura minima înțelegere și punctul de plecare în rezolvare. Copiilor le este mult mai ușor să știe ce îi așteaptă, creându-li-se senzația controlului pe conținut, cu subiecte care par prietenoase, descifrabile, realizabile;

3. Un uriaș ajutor ar fi ca încă din clasă copiii să beneficieze de un plan de gestionare a timpului de acasă. Învățătorul este cel mai bun sfătuitor în acest sens: el trebuie să anunțe că tema nu ar trebui să dureze mai mult de 40 minute la clasa I, 60 – 80 minte la clasa a II-a, 90 de minute la clasele III-IV. La clasele a V-a – a VII-a, temele scrise nu ar trebui să ocupe mai mult de 2 ore din timpul copiilor.

4. Un alt element care ar aduce mai multă acceptare și implicare este elementul de amuzament sau interes pe care l-ar aduce citirea unei teme în clasă. Există întotdeauna la îndemână să ceri copiilor să scrie, de pildă, numai începutul unei povești înfricoșătoare sau polițiste, în speranța că toți vor aștepta, cu nerăbdare, ziua de după.

5. Cu atât mai important este ca fiecare temă să fie validată de învățător. Copiii au nevoie de feed-back descriptiv și de vizualizarea eforturilor lor. Un grafic al aprecierilor pe fiecare temă ajută în acest sens. Sentimentul că învățătorul este interesat, atașat și atent încurajator al muncii lui de acasă – este la fel de motivant pentru copil.

Un loc extrem de important îl are familia în motivarea școlară a copiilor. Părinții modelează, prin comportament personal, seriozitatea copiilor în jurul temelor pentru acasă.

De multe ori, noi, părinții, ne lansăm în afirmații care sabotează chiar energia de pornire la treabă: ”hai să termini temele, ca să ai timp de joacă!”. Punerea temelor în balanță cu timpul de joacă activează în copil anxietatea unei concurențe nedrepte. Mai mult, plantarea ideii că temele sunt ceva de care trebuie să scăpăm împreună și punerea lor laolaltă cu treburile administrative, de rutină ale casei – precum spălatul vaselor, dusul gunoiului și curățenia înainte de a ne relaxa – creează clar convingerea că a face teme e o corvoadă pe care și cei mari o văd ca atare.

Copilul are nevoie, cel puțin câteva luni ale clasei I, ca părintele să stea alături de el la teme, realizând în felul acesta pentru el, cu mult mai multe decât ajutorul propriu-zis pe conținut. Mai important pentru copil este modul în care te așezi lângă el: starea ta de spirit, atenția pe care ți-o dedici necondiționat, implicarea aceea plină de energie și dedicare pe care o aștepți, în timp, de la ei. Atitudinea ta de dincolo de cuvinte, postura, gesturile tale sunt cele care modelează tiparul după care va acționa și copilul tău în jurul învățării. Dacă tu ești deja critic, ai așteptări, predici moralist despre devenirea lui în viitor – fără ca energia ta să fie ușoară, veselă, interesată, oare ce așteptări ai ca el să găsească starea de grație care să îl lanseze către cunoaștere, cu interes și energie?

Uneori copii au meteahna de a se decreta incapabili, de a se plânge de cât de greu le este. Nu au nevoie atunci nici de sfaturile tale despre cum, exersând vor ajunge să le fie mai ușor, nici de cicăleala despre importanța muncii perseverente. De cele mai multe ori, copiii se plâng pentru că au nevoie să stai în aceeași barcă, alături de ei. Au nevoie să vadă că odată cu noile lor obligații școlare, și viața ta se schimbă, gravitând pentru o vreme în jurul lor. Dacă tu, ca adult, dai importanță acestui nou ritual, și el va investi importanță.

Alteori, copiii trag de timp, caută tot felul de pretexte pentru a ieși din fluxul concentrării, pentru a căuta variante comode la starea aceea de dedicare completă a atenției. Acești copii au nevoie să simtă lângă ei modelul unui părinte dedicat și concentrat. În timpul scrierii temelor, se formează, corp lângă corp, reflexul de a copia starea fiziologică a adultului de lângă el. Din corpul și privirea ta el va înțelege ce înseamnă să stai în flux, cu încredere și răbdare. Dacă tu îți pierzi controlul, dacă te enervezi, nu vei face altceva decât să întărești, prin prezența ta, un model de rezistență mică la efort, la dificultate.

Cât timp îl ajuți? Cât are nevoie. Copiii independenți și-au primit doza de sprijin necondiționat, la timpul ei.

Pe de altă parte, cum ajuți fără să creezi dependență? Fără să devii o cârjă pentru un copil din ce în ce mai comod?

Aceasta este, într-adevăr, o artă - ca un dans subtil și elegant, de îmbinări ale pașilor făcuți în față și în spate, în ritmul potrivit. Toți copiii au nevoie de acest dans din partea părinților – un ritm al însoțirii lor fără a deveni absolut necesar, dar, cu abilitatea de a-ți păstra influența pentru lucrurile care sunt în formare.

Deci, pe de o parte, la școală, tema dată acasă trebuie să pară familiară și gestionabilă; pe de altă parte, acasă, copilul trebuie să aibă un model de dedicație și concentrare în postura și atitudinea cognitivă a părinților. Numai din acest punct de întâlnire a adulților din viața lui, copilul poate începe să scrie singur și cu drag, adică animat de senzația de care avem nevoie cu toții în viețile noastre: că participăm la ceva pentru care suntem apreciați și care face parte din capabilitățile noastre în dezvoltare.

Cât de implicat este părintele în primul an de școală se transferă imediat în seriozitatea copilului. Importanța pe care o dă familia noii rutine școlare este valoarea principală care se transmite copilului. Acest lucru nu poate fi suplinit nici de after-school-uri, nici de bone sau meditatori instruiți. E vorba de puțin timp și de un sacrificiu relativ mic din partea familiei, dacă este să ne gândim pe termen lung, la uriașul impact pe care atitudinea părinților îl are în drumul școlar viitor.

Mai multe despre cum ajung copiii să gândească și să scrie pe cont propriu, găsiți în cărțile mele – ”Copilul tău citește” și ”Copilul tău scrie”, la Editura Univers.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp