Cum își creează Partidul chipurile sale cioplite

Nu cu foarte mult timp în urmă, antropologi cunoscuți (C. Levi-Strauss, M. Sahlins) au relatat o întâmplare petrecută în Canada. Se spunea că un indian din această țară a venit să facă o vizită la guvernul din Ottawa. Se pare că indianul, după ce a vizitat mai multe birouri guvernamentale și a stat de vorbă cu înalți demnitari, a rămas dezamăgit de faptul că nu a reușit să întâlnească guvernul în persoană, „care guvern - a tras el concluzia - era foarte priceput în a se ascunde”.

O serie de instituții și organizații, precum „guvernul", „partidul" sau „statul", sunt supuse unui mecanism puternic de simbolizare, ele existând independent, deasupra oamenilor. Sunt invizibile dar vii, ele trebuie personificate și simbolizate pentru că numai astfel pot fi percepute, imaginate, iubite sau urâte. „Realitatea politică este în mare măsură expresia unor modalități simbolice", după cum afirma politologul D. J. Kertzer.

Din acest motiv, asistăm în spațiul public și politic sau în cadrul retoricii de partid, mai ales în cazul PSD, la afirmații precum: „partidul ne cere", „partidul ne spune", „partidul a decis". Aceste afirmații sunt prezente într-o stilistică variată, de la maniera ritos-infatuată a lui Liviu Dragnea, la maniera pios-feminină a Ecaterinei Andronescu, ce contrastează cu lătrăturile sau „mârâiturile" de partid ale limbo-schimbistului și bodigardistului de serviciu, Codrin Ștefănescu.

Prin urmare, partidul este o vietate care are o existență invizibilă - precum a intuit indianul canadian - dar prezentă obsesiv în gândirea și vorbirea noastră. Este o ființă supranaturală care se ascunde în lideri sau se convertește în „chipurile cioplite" din discursul public. Comuniștii, mai inspirați, afirmau odinioară că „partidul e în toate în cele ce sînt și-n cele ce mîine vor rîde la soare", și este format din oameni, „oamenii sunt partidul", sau chiar mai mult, „partidul sînt oamenii".

Partidele politice, pentru a-și legitima o „față umană" și terestră, creează lideri, „figuri cioplite", ce dezvoltă, la rândul lor, tipologii de conducători puternic retușate de psihologia socială. În general, ele sunt excentrice raportului armonios dintre personalitate și mase, dintre „inteligența socială și psihologia conducătorului", așa cum le-a definit eseistul și filosoful ardelean Gr. Popa în 1934. Acordul superior dintre cele două componente ale raportului este generator de „valori și progres".

Un succint repertoriu de tipologii de conducători, transferate în „chipuri cioplite" poate da măsura sau standardul de calitate al clasei sau elitei noastre politice. Ion Iliescu reprezintă o „figură cioplită" paternalist-împăciuitoare ce masca, însă, o puternică și profesionistă viclenie șlefuită în luptele de putere din partidul comunist, fiind produsul tipic al unei istorii neiertătoare de crime politice în interiorul lumii bolșevice.

Emil Constantinescu este întruchiparea unei vanități nemărginite, egomaniace, transpus gânditor în „zări înalte", greu de înțeles uneori, donquijotesc pe alocuri, dar pornit într-un demaraj major și definitiv spre Europa și spre NATO.

Călin Popescu-Tăriceanu întruchipează o jalnică paiață „aristo democraticească", fiind profitorul de serviciu al vieții democratice de după 1989, predispus tuturor tranzacțiilor și trădărilor posibile, „chipul cioplit" al lipsei de caracter, aflat într-o bulimie patentă de funcții și demnități publice și de... neveste, aspect ce-i reproduce, peste timp, o genă turco-levantină greu de înfrânat.

Adrian Năstase este premiantul infatuat care își consumă în tihnă și, deocamdată, nedemonic „grandoarea pierdută". Acesta a implozat ridicol și total nebărbătește (vezi dramoleta tentativei de sinucidere în momentul arestării sale) în superbia retoricii sale.

Victor Ponta, copilul teribil al „industriei" politice pesediste, posedă o impertinență atenuată de creșterea în vârsta biologică și de vechimea în partid. Mircea Geoană este figurina de tip giruetă, sfătos și înțelepțit de eșecurile „victorioase". Traian Băsescu este un dâmbovițeano-dobrogean „semizeu", încrâncenat, răzbunător și fals justițiar, dar încărcat istericos cu reprize de plâns „ad-hoc", stăpânit de demoni feminini sau efeminați.

Liviu Dragnea, o mască politică ce ascunde un lider de tip falocratic (vezi promovările feminine pe care le-a făcut în demnitățile publice), este „bărbatul de partid" și mai puțin bărbatul de stat spre care s-a încordat să devină. Rămâne definitiv un „bărbat de partid" ce se baricadează în cercul proxim de fideli. El se distribuie între defensivitate și curaj care este doar declarativ, între spaime cotidiene și automartiraj în numele partidului vietate, cu un evident, dar nemărturisit, sindrom de crucificat de serviciu.

În unele cazuri, aceste „figuri cioplite" dezvoltă în percepția și adulația publică „arătări" aberante. Astfel, în anii '90, în campaniile electorale, în jurul lui Ion Iliescu s-a dezvoltat un folclor de natură cosmogenică. Mulțimea sau poporul fesenist, hipnotizat, scanda: „Iliescu apare! Soarele răsare!"

În cercul lui Traian Băsescu, fanii și fanele neostoite răcneau tot electoralist că ei sunt „urmașii lui Traian", substituind mitul cosmogeniei cu mitul istoric al etnogenezei (noi, ca urmași ai Romei). Este un exemplu aberant a ceea ce poate produce mitul și cultul personalității. Nu era decât încă un pas - nebăgat în seamă de adulatorii dizgrațioși - până a-l asemui pe Traian din... Basarabi cu Traian de Basarab, „succesor" al unei dinastii voievodale din Țara Românească.

Peste toate acestea, rămâne în memoria colectivă un moment năucitor și greu de înțeles, în care un intelectual de calibru înalt, precum Gabriel Liiceanu, un admirator perseverent și neabătut timp de două legislaturi al lui Băsescu, a afirmat în discursul pe care l-a adresat președintelui, în 2014, după ce a fost decorat de chiriașul cotrocean, că „Dumneavoastră, domnule Președinte, vă mulțumim că ne-ați arătat drumul...".

Atunci, am exclamat stupefiat că aceste cuvinte de neîngăduit trimit spre „luarea în deșert" a mesajului cristic, fondator al lumii noastre creștine, adică „Iisus Hristos este calea, adevărul și viața!". Aceste cuvinte, rostite în fața lui T. Băsescu, definitivează filonul puternic slugarnic, dar și disgrațios din „corpul" intelectualilor etnici.

Un alt exemplu de aberație, dezvoltată în jurul figurilor cioplite ale politicii și ale partidelor, îl reprezintă Liviu Dragnea. Acesta se autoadmiră și se poziționează impertinent într-o confuzie megalomanică între sine, partid și țară, atingând teritoriul sinecdocei totalitare.

Referindu-se la acțiuni „oculte", gestionate de George Maior, liderul dunărean al PSD afirmă: „Nu suntem un partid de pus la butonieră. PSD este un partid cât o a doua Românie; dacă Maior nu știe acest lucru, înseamnă că a uitat acest lucru".

Această suprapunere etnico statală peste partidul „nemărginit", sau invers, evidențiază faptul că ne-am defectat „frâna de mână" sau de „picior", dar mai ales, frâna minții. Nu trebuie uitat în nicio împrejurare faptul că tema etnocratică a discursului puterii politice a eșuat în aberațiile mișcărilor totalitare legionare și naziste, rejectate definitiv de istorie.

A merge fără frână este periculos sau chiar distrugător. Aproape toate chipurile cioplite din culturile și religiile lumii s-au prăbușit în excesul adorației lor. Tocmai de aceea, religia creștină, în primul rând ca istorie a eliberării omului, a eliberării de idolatria primitivă se rezumă măreț în formula „să nu-ți faci chip cioplit și să nu te închini lui, nici să slujești lui".

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp