Foto: Ovidiu Iordachi/ Inquam Photos
În România, părerile despre educație par foarte împărțite. Totuși, de cele mai multe ori, pe măsură ce asculți nemulțumirile semnalate, se poate observa că ele țin într-o proporție covârșitoare de nivelul personal. Oamenii sunt nemulțumiți de o persoană (profesor, director), de un stil de a se preda, de a interacționa cu elevii sau de a rezolva o situație tensionată. Așadar, este necesar ca atunci când vorbim de reformă (așa cum am avut vara aceasta dezbatere publică), să nu confundăm cadrul general, sistemic, cu nivelul personal. Pot exista și propuneri de reformă care să țintească în mod direct calitatea corpului profesoral și a comportamentului didactic, dar reglementările din ultimii ani au abordat cu totul alte aspecte: programa școlară (din ce în ce mai defrișată, mai ales la gimnaziu), modalitățile de evaluare, digitalizarea, accesul în învățământ etc.
Ca atare, dacă schimbi modul în care se dă bacul sau mai tai din materia școlară, nu înseamnă nici pe departe că vor dispărea profesorii dificili (adeseori ei sunt dificili și pentru colegii de cancelarie). Nu vor dispărea nici incompetența, nici nivelul slab al unor elevi, nici lipsa de motivare. În schimb, vom obține o școală mai slabă, în care nici profesorii care își fac onest meseria nu vor mai putea să dea măsura competenței lor, iar calitatea educației va scădea.
Dar să vedem care sunt direcțiile de manipulare, prin care ni se promite tuturor o școală de calitate. Ele se referă la subiecte ca programa, notele, competiția, evaluarea, analfabetismul funcțional.
Cea mai importantă este însă falsa temă a programei școlare. Ne războim donquijotește cu această moară de vânt, această iluzie a scuturării programelor școlare, care ne-ar da, paradoxal, un învățământ de calitate. Exclus. Nu ai cum să înveți mai puțin, să știi mai puțin și să ai totodată o școală mai bună. Se va obține una mai slabă, rămânând însă la fel de stresantă pentru copii: ei trebuie să se trezească în continuare devreme ca să ajungă la ore, au tot un ghiozdan greu, au teme, au uneori probleme de comunicare cu unii colegi și, mai ales, au în fața lor aceiași profesori (cu unii interacționând bine, cu alții, nu). Schimbarea programelor școlare nu influențează în niciun moment aceste aspecte, deși ni se induce ideea că ea ar fi panaceul tuturor problemelor din școala românească. De ce asta? În mod voit, cu vreo intenție anume (creșterea ignoranței, slăbirea calității învățământului public și consolidarea celui privat)? Sau este, pur și simplu, lipsă de viziune, concomitent cu recursul la o măsură facilă? Pentru că da, este ușor să schimbi din pix planuri-cadru și curricula, dar mult mai greu să îmbunătățești aspecte care țin de relații interpersonale, calitatea predării, disciplină, performanțe, motivație, întărire instituțională.
Ne războim donquijotește cu această moară de vânt, această iluzie a scuturării programelor școlare, care ne-ar da, paradoxal, un învățământ de calitate. Exclus. Nu ai cum să înveți mai puțin, să știi mai puțin și să ai totodată o școală mai bună.
În navigație, viteza unei flote este dată de viteza ultimei nave. Dacă după filosofia aceasta am construi și programele școlare, după nivelul ultimului elev, ar fi vai și amar. Am fost un elev destul de slab la matematică. În gimnaziu, după un entuziasm inițial din clasa a V-a (aveam o profesoară bună, presărând orele și cu mici anecdote sau curiozități), m-am lămurit destul de repede că nu am o inteligență matematică. Aproape trei sferturi din colegi înțelegeau mai rapid decât mine, cu rezultate mai bune la teste. Oare ar fi trebuit ca părinții mei să protesteze, că programa e prea grea, iar unii elevi pierd efectiv timp prețios la ore, ba și acasă (cu temele)? Dintre colegii mei, unii au absolvit Politehnică, Automatică, Medicină. Dacă școala aceea din anii ’90 ar fi mers pe principiul prost înțeles al echității (în fapt echitate în ignoranță), atunci o programă slabă la mate ar fi fost o amputare de șanse. Invers, eu m-am dus pe alt drum, mai puțin interesant pentru unii colegi, al materiilor umaniste. O școală bună trebuie să ofere egalitate de șanse, în sensul ca fiecare să își poată alege calea sa. Vor exista materii la care elevii vor rula sub-turat, pe avarii, la limita decenței (sau a promovării). Dar asta va da posibilitatea ca alții să meargă în direcția pasiunii lor, furnizându-se în acest fel societății și specialiștii de mâine. Desigur, există și elevi care au mai curând o inteligență tehnică și motrică, unii care vor fi excelenți mecanici, sau instalatori, sau faianțari. Uneori, aceștia aleg să nu urmeze un liceu teoretic, ci profesional. Oare trebuie să croim tiparul programelor după nivelul lor? Sau, dimpotrivă, putem considera că și ei pot câștiga ceva dintr-o programă solidă? Nici pentru mine nu au fost total inutile materiile de real. Am rămas cu unele cunoștințe generale, folosesc metaforic noțiuni de chimie și fizică (catalizator, reacția acid-bază, mediu adiabatic), am citit cu plăcere „Sistemul periodic” al lui Primo Levi și îmi mai amintesc din matematică unele coincidențe și echivalențe ce te pun pe gânduri în fața perfecțiunii și ordinii creației. În sfârșit, pentru acei elevi mai slabi, școala poate prezenta și alt câștig, în mod ideal unanim: exersează voința, motivația, capacitățile de comunicare și socializare, induce sentimentul responsabilității, loialității, al dorinței de autodepășire.
Din păcate, există și părinți care doresc o programă foarte aerisită. Se explică greu cum majoritatea acestor părinți nu sunt cei ai elevilor aflați, de pildă, în prag de corigență. Nici pe departe. Adeseori, ei au copii care învață bine și foarte bine, motivați, cu potențial real. De ce ar vrea deci un părinte să amputeze șansele propriului copil? Nu ne putem explica decât prin două motive: 1) falsa temă a programei, vehiculată obstinat, a prins în mentalul colectiv; 2) confruntați cu stresul copilului, părinții ar face orice să îl știe mai fericit și mai relaxat (deși am punctat că stresul e legat de școală, precum este pleoapa de ochi - școala are conveniențe, face apel la efort, vine cu dificultăți de relaționare etc. În orice stat al lumii am trăi, vom descoperi nemulțumiri legate de școală). Ce nu- și dau seama acești părinți este însă altceva, cu grave consecințe: nu toți părinții sunt la fel. Nu toți își doresc școală puțină și ușoară, iar aceia nu se vor alinia, nu vor juca „onest’’ și vor suplimenta în privat. În vreme ce unii își vor menține copilul sub capacitatea lui naturală de dezvoltare, alții vor lua măsuri. Și astfel unii copii se vor trezi puși în inferioritate de înseși alegerile părinților, deși poate ar fi avut un potențial foarte bun. Ca atare, dacă în România se va implementa ce avem în Canada, de pildă, atunci vom obține pe de-a-ntregul ce avem în Canada: școală publică ușoară, concomitent cu școli private foarte bune, pe mulți bani. Ca să înțelegem disoluția școlii publice de acolo, să aducem înaintea cititorilor informația că regiunea Toronto tocmai a propus un sistem de admitere la liceu în mod… aleatoriu. Cu alte cuvinte, dacă cererea la un liceu este mai mare decât capacitatea de absorbție, atunci intrarea la acesta este decisă de loterie, pe calculator.
Cităm din articol: „Înainte de a se lua această decizie, o seamă de elevi și părinți au protestat, spunând că noua politică de admitere va dilua calitatea învățământului, în special a filierelor care au materii precum artele, matematica, științele, tehnologie și atletism.” Dacă doriți să vedeți cu ce încurcate vorbe de corectitudine politică au răspuns responsabilii canadieni, puteți aprofunda materialul. Pare clar însă de ce în astfel de state a înflorit învățământul privat.
Chiar dacă în România se va rămâne la un sistem public pe scară largă, oricum multe familii vor aduce completări la educația instituționalizată. Iar acei părinți care au avut încredere în reforme moderne radicale, se vor trezi păcăliți. Copiii lor vor lua note foarte mari, dar vor constata prea târziu că asta nu i-a dus nicăieri, nu le-a deschis nicio ușă. Pentru că într-o școală prea ușoară, vom avea o inflație de note mari, ce va ascunde ba chiar va încuraja ignoranța. Iată ce spune (în Sprachnachrichten VDS) Heinz Peter Meidinger, președintele Asociației Profesorilor din Germania:
„Politicul nu mai dorește, în principiu, să știe unde se găsește adevăratul standard de performanță, ci preferă să sărbătorească mediile din ce în ce mai mari obținute de elevi la examenul de bacalaureat. Astfel, părinții se bucură că ai lor copii iau bacalaureatul cu brio, copiii sunt fericiți că au luat note mari, iar cadrele didactice de faptul că impactul asupra dezvoltării elevilor le este certificat. Toate acestea reprezintă însă o autoamăgire.
Și sigur, aceasta are consecințe. Mulți adolescenți nu mai sunt capabili să-și autoevalueze în mod corect nivelul de performanță, dacă le este spus mereu cât de super și extraordinari sunt. Conștientizarea acestui aspect apare la universitate, unde o treime dintre studenți (n. tr. în Germania) abandonează studiul sau își schimbă specializarea. Și ca angajator nu mai poți recunoaște cu adevărat oamenii competenți, dacă fiecare vine cu o notă foarte mare. Devalorizarea notelor a instituit în același timp o cultură care plasează egalitatea de șanse într-o poziție dezavantajoasă: dacă diplomele de absolvire își pierd din relevanță, intervin alte mecanisme pentru stabilirea parcursului ulterior al tinerilor, precum relațiile părinților sau posibilitățile financiare ale acestora pentru meditații sau trimiterea copiilor în diverse schimburi de experiență în străinătate. Și prin aceasta totul devine, de fapt, mai injust.”
Așadar, după cum afirmă și Meidinger, ierarhia socială se va realiza în continuare, fie prin competență (obținută în paralel cu școala și contra cost), fie prin (multă) influență. Veți spune că prin influență a fost și până acum. Și da, și nu. Revin la școlarizarea mea: am absolvit un mic gimnaziu de pe Bd. Petrochimiștilor, din Pitești. Majoritatea părinților lucrau la combinat. Cu acest punct de pornire (provincială școală periferică, părinți de clasă medie) nu știu câți dintre noi am mai fi avut aceleași șanse la studii universitare și cariere corespunzătoare, într-un sistem de învățământ pe tipar american, de exemplu (unde părinții strâng bani pentru colegiu, încă de la grădiniță). De altfel, în State testele standardizate sunt puternic contestate, pentru lipsă de relevanță, ca și din pricina numeroaselor scandaluri legate de mită, copiat, sau obținere ilegală de certificate medicale, ce dau dreptul la prelungirea timpului de testare, cu o oră. Cele mai cunoscute situații de mită pentru umflarea scorurilor SAT sunt cele care îi au ca protagoniști pe actori de la Hollywood, precum Felicity Huffman sau Lori Loughlin, ce au intervenit pentru mărirea notei copiilor lor.
Foarte relevantă în această chestiune este cartea profesorului de la Harvard, Michael Sandel, „The tyranny of merit”. Autorul poate fi ascultat și în conferințe pe internet.
În fapt, el afirmă că tinerii americani nu mai reușesc prin merit, ci grație banilor și relațiilor părinților. Statisticile arată că la universitățile din Ivy League, există foarte mulți copii ai acelor 1% privilegiați ai Americii și numai rarisim ajung și tineri din jumătatea de jos (bottom half) a societății.
Dar spre deosebire de America (ce își permite financiar să absoarbă „creiere” din toată lumea, pentru cercetare și performanță), noi suntem însă prea săraci ca să ne permitem distrugerea școlii. Poate vom avea înțelepciunea să nu facem asta! Cel mai probabil, Parlamentul va respinge actualul proiect de lege, judecând după dezaprobarea lui masivă în societate (cea mai recentă reacție, a lui Gabriel Liiceanu), dar și după lipsa de susținere declarată de mai multe partide politice.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
LA CLASA A V-A!!!!
Întrebăm pe oricine ce e cu proclaclicul ăsta și nu găsim un răspuns. În afară de... evident... filologi! Evident! Una e să folosești gramatica pentru a vorbi corect și alta e să studiezi o limba din pure motive estetice. E ca și cum ai folosi o cană ca să bei apă sau drept model, să realizezi o pictură. Omul de rând nu este și nici nu trebuie să fie filolog. Are nevoie de un aparat mai simplu și util de mânuire a limbii, iar procloclicul filologic nu-l ajută cu nimic. Nu apare în sistemele performante de educație decât poate pe un modul separat, pentru pasionații de filologie.
Se pare că suntem victimele umpluturii, a ideii total greșite că mai mult înseamnă mai bine. Rezultatele copiilor din testele PISA sunt clare: cei care n-au în programă protoclacticul filologic LA CLASA A V-A sunt sus. Foarte sus! Asta pentru că dau conținutul didactic potrivit la vârsta potrivită, în timp ce noi credem păpica gustoasă se obține din curcan îndopat. Cu cât mai îndopat, cu atât mai bine. Niciun principiu pedagogic nu sprijină o asemenea aberație, dar nouă nu ne pasă.
Noi mergem înainte. Tot înainte!
Respectele mele stimată doamnă!
Dă-mi greutăți de 100 de kg și nu voi putea să fac mușchi cu ele. Dă-mi unele de 20 de kg și vorbim altfel. E atât de simplu.
Sunt studii peste studii care demonstreaza eficienta calitatii contra cantitatii. Iar formatorii de profesori la nivel mondial recomanda in mod explicit o scoala mai usoara pentru a putea instrui toti copiii, nu doar varfurile.
Și asta pentru că având mai puțină materie, vei avea timp să o asimilezi pe cea utilă, aleasă cu grijă.
Aceea care dă randament și îi dezvoltă pe 90% dintre copii, nu doar pe cei 20% care-și pot însuși materia ce e azi în școală sau care era ieri.
Dă-mi greutăți de 100 de kg și nu voi putea să fac mușchi cu ele. Dă-mi unele de 20 de kg și vorbim altfel.
E atât de simplu.
Dovezi sunt în toate țările din vest.
În plus, experții în educație ne repetă asta de ani de zile.
Poate că cei din vest nu de proști folosesc modelul ăsta.
Ar fi bine când scrieți astfel de articole să veniți și cu argumente serioase, dovezi și cercetări publicate care să vă confirme punctul de vedere. Cercetări care vă contrazic sunt, slavă Domnului.
Eucația pe care o susțineți dvs este deficitară pentru că antrenează excesiv și în cea mai mare măsură memoria, într-o epocă în care umblăm fiecare cu Gigabiți sau Terabiți în buzunare.
Educația de calitate dezvoltă oamenii și îi cuprinde pe toți, nu doar pe cei mai isteți 20 %.
Diferența între modelul țărilor sărace, apărat de dvs, si cel vestic pe care îl criticați, se vede în societate: cât înțeleg oamenii din ceea ce e în jurul lor, pe cine votează, cât de prosperă e comunitatea lor.
Soluția nu e eliminarea disciplinelor, ci separarea zonei de cultură generală de cea de vocațional. Lucru care nu prea se face din motive de organizare, ore de catedră etc.
Cum se poate rezolva dilema?
Simplu: un nucleu de cultură generală (nu, exercițiile cu matrice NU fac parte din cultura generală, ci din matematica VOCAȚINALĂ), larg, în care să intre noțiuni elementare de astronomie, matematică, literatură, geografie, cinematografie, computer, economie etc., predate de o echipă de 2-3 profesori (integrare curriculară), în jurul căruia să graviteze module vocaționale. Vrei exerciții cu matrice? Te pasionează matematica? Poți alege un modul vocațional. Din păcate cam peste tot în lume structura învățământului e osificată: catedre, titularizări, definitivate etc. E greu să implementezi o asemenea structură, în care să ai o echipă restrânsă pentru zona de cultură generală și profesori specializați pentru zonele aprofundate.
Dar există și concepția actuală (greșită în concepția mea), în care e bine să ”pompezi” cât mai multă informație în capul elevilor, pentru ca aceștia să rămână pe viitor cu ceva cât de cât. Cu dezavantajul că nu știi cu ce va rămâne elevul în final. Se prea poate să-i râmână accidental în cap unele amănunte nesemnificative, în timp ce a uitat majoritatea lucrurilor esențiale și utile lui. Iar alt dezavantaj este că va trebui să facă un efort deosebit să învețe toate acele lucruri utile amestecate cu inutile. Precizez și eu că toate informațiile din actuala programă SUNT utile cuiva anume, pe componenta vocațională, dar nu pot fi utile TOATE informațiile din programa actuală pentru TOȚI elevii, așa cum ați apreciat și Dvs.
Zburați afara toți boșorogii fosilizati pe posturile lor și aduși experți FINLANDEZI care sa refacă sistemul de la zero.
Aia au cel mai mare grad de educație, prezenta la ore, fericire al copiilor fără sa le dea prea mult sau prea puțin.
So noi cu volumul de cunoștințe fără rost ne falim în timp ce copiii pica la testele PISA și sunt șomeri cu diplome.