Cum se despovărează o conștiință? Pilda cazacului din Cehov

Foto: Miguel ngel RM / Alamy / Alamy / Profimedia

Cehov are o povestioară, „Cazacul”, ce ne prezintă un caz de conștiință, poate mai frecvent decât am crede. Întorcându-se de la biserică în duminica Paștelui, un tânăr moșier, proaspăt căsătorit, întâlnește în cale un cazac slab, ce abia se ținea pe picioare. Nici măcar nu se putea urca în șaua calului, să pornească spre satul apropiat. Sărmanul soldat îi cere moșierului puțină pască sfințită. Cu bonomie, acesta consimte, dar chiar când se pregătea să rupă o bucățică, tânăra-i nevastă îl întrerupe cu arțag. Nu, nu se cuvine ca un aliment sfințit să fie împărțit așa, pe drum, fără a fi tăiat ceremonios cu cuțitul, la masă! Moșierul se scuză râzând, că nu îl lasă nevăstica. Iar cei doi pornesc spre casă, lăsându-l pe cazac în necazul său.

Numai că, încă de pe drum, tânărul se întunecă. Ceva îl roade. Acasă, masa pascală nu îi mai tihnește. A doua zi trimite o slugă în căutarea cazacului, ba mai apoi, nerăbdător, pleacă el însuși. Numai că soldatul nu e de găsit nicăieri. Nevasta nu i se mai pare nici bună, nici frumoasă. La un moment dat îi strigă „proasto!” și amenință că o va trimite la tatăl ei. Începe să bea, i se pare că e vinovat poate chiar de moartea unui om. Căsnicia devine de formă, datoriile se acumulează, serile de beție sunt tot mai dese, iar la trezie îl bântuie o singură imagine: cea a cazacului bolnav. 

Poate fiecare din adulții care suntem își are cazacul său. Este în firea omului să facă, uneori, binele cu întârziere, alteori să îl amâne până când nu mai e oportun sau realizabil. Să aibă bune intenții niciodată concretizate. Și adeseori pe moment nu conștientizăm cum un gând se va insinua și își va întinde rădăcinile de regret.

Citim presa politică și ni se pare că necazurile noastre au în principal cauze administrativ-politice. Că dacă am avea salarii mai mari, sau autostrăzi mai multe, sau colectări mai eficiente de taxe, sau domicilii pe alte coordonate geografice, atunci viața noastră ar fi mai senină. Și totuși, nimic din toate astea nu ne-ar aduce cu adevărat o rezolvare a problemelor.

Privesc în jur. Elevii pe care îi văd de la catedră au încă acea veselie întrucâtva trufașă, acel curaj de a privi viața drept în ochi și de a-i cere (ba chiar de a-i pretinde) până și luna de pe cer. Foarte bine! Dacă ar adăuga acestui elan și mai multă perseverență și disciplină, ar fi perfect. În schimb, privind la adulții din jur, observ, de la zi la zi, din ce în ce mai multă blazare, mai multă descurajare. Iar lehamitea aceasta este însoțită adeseori de o doză strașnică de cinism și sarcasm. Oameni răniți, oameni ciobiți, care în loc de a ne înfrunta regretele, rănim și ofensăm și pe alții. În presă, în rețelele de socializare, în stradă, ne comportăm precum sălbăticiunea rănită care, înainte de a fi doborâtă, împarte la rându-i câteva mușcături teribile. Care să fie cauza aceasta? În opinia mea, ar fi vorba de o conștiință împovărată, ca o rană adâncă, necurățată, peste care aruncăm un neglijent bandaj de uitare – un pic de divertisment, un pic de televizor, un pic de turism... În mod obligatoriu, conștiința unui adult nu poate fi altfel decât împovărată. Ne-o spun religia, istoria, literatura, arta, psihologia. În mod obligatoriu, fiecare adult e bântuit de imaginea câte unui cazac pe care l-a abandonat sau pe care l-a trădat. Iar uneori acesta nici nu e reprezentat de un străin, ci de un părinte, un soț, sau un copil. 

Și atunci? Vina principală a lui Maxim Torciakov, moșierul cehovian, nu este aceea că și-a ascultat soția cea formalistă. Poate nici aceea că a trecut nepăsător pe lângă aproapele în suferință. Vina sa este cea a deznădejdii, a blazării, a aroganței și a refuzului de a-și despovăra conștiința. Putea foarte bine să își spună: da, am fost un ticălos, dar nu voi mai fi data viitoare, cu următorul cazac întâlnit. Dar aroganța? Ar fi aceea de a te crede providențial, singura șansă a salvării fratelui tău. Nu, nu suntem providențiali. Și nici nu suntem atât de indispensabili, pe cât ne-am crede. Când nu facem un bine celuilalt, pierdem un privilegiu și o bucurie pentru noi înșine, dar asta nu înseamnă că celălalt dispare sau e aneantizat în absența faptei noastre bune. Traiectoria vieții lui, Altcineva o desenează, în colaborare cu liberul său arbitru. Poate că suntem împreună-lucrători cu Pronia divină, dar nu hotărâtori. Desigur, o astfel de convingere, pe care o pot susține prin numeroase exemple, nu poate izvorî decât din credința că există un singur Salvator – cum spunea poetul Rainer Maria Rilke: „Dar este Unul care ține-n mână/Căderea asta, nesfârșit de blând.” Iar o conștiință, cum se despovărează? Aici ni se oferă mai multe soluții, poate nu toate la fel de eficiente. Religia creștină ne propune soluția hristocentrică – tainele bisericii, precum spovedania. Psihologia oferă soluția antropocentrică, recursul la resurse individuale (limitate, totuși). Alte practici (yoga, de pildă) speculează setea de spiritualitate a omului și ne aruncă într-un labirint de metode și rețete de alinare a conștiinței. În tot cazul, ideal ar fi să nu renunțăm niciodată la a pune început bun. Rusul din literatura cehoviană sau dostoievskiană e în bună măsură întâlnit pe orice latitudine geografică – omul care, după ce a făcut o ticăloșie, o adaugă și pe a doua, și pe a treia... deoarece fie că este sub apă la o adâncime de 10 cm, fie de 100 de metri, își spune că e la fel de ud. Totuși, așa cum fiecare dimineață parcă șterge puțin din răutatea zilei precedente, tot așa putem avea strădania de a o lua zilnic de la capăt. Fresh start, cum ne spun americanii.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp