La începutul lui 2016, mi-am retras copilul de la grădiniță după ce una dintre cele două educatoare mi-a cerut să îl țin acasă în ziua inspecției ei. Copilul meu nu vorbea și, probabil, ar fi dat rău pentru ea să nu răspundă dacă l-ar fi întrebat ceva. Am mers a doua zi și m-am plâns revoltată la directoare. Și-au cerut scuze amândouă. A treia zi, cineva mi-a propus o altă grădiniță. Și l-am dus acolo. Nu m-am dus la inspectorat să depun o plângere, așa cum ar fi fost normal. A fost mai comod pentru mine să văd doar interesul copilului meu.
În luna februarie a acestui an, mătușa unei fetițe cu autism scria pe Facebook cum nepoata ei a fost dusă, alături de alți doi copii, într-o altă clasă, în timpul inspecției. Postarea ei s-a viralizat rapid, inspectoratul s-a sesizat și a deschis o anchetă internă, catalogând incidentul drept unul „grav”. Ulterior, mătușa a șters postarea și a publicat un mesaj din partea mamei: „În urma discuțiilor avute cu doamna director și doamna educatoare, am concluzionat că a fost o reacție exagerată a mea, ca părinte, în urma unei comunicări insuficiente”. Probabil așa a fost cel mai bine pentru copil.
În 2018, am fost dată afară din grupul de WhatsApp al părinților de la grădiniță – acela care funcționează paralel și în care nu este doamna – pentru că am refuzat că dau sutica de lei la cadoul-plic de Crăciun și am mai scris și pe Facebook pe marginea subiectului. Căci asta a deranjat mai mult decât faptul că nu am dat banii. Mi-a fost prea scârbă să încerc să conving măcar un singur părinte că plicul lor nu o ajută în mod real pe doamnă educatoare, care va rămâne în continuare cu același salariu mic, deși lucrează la privat. Dacă le-aș fi spus că doamna s-ar putea simți jignită de acest gest, probabil că mi-ar fi râs în nas. Ar fi fost interesant de văzut reacția directoarei. Dar, așa cum am zis, îmi era prea scârbă. Așa că m-am revoltat și m-am consolat în bula mea, unde am conchis cu toții că suntem prea puțini - unul, maximum doi părinți într-o clasă -, și până la urmă cedăm, pentru că ieșirile noastre în decor se răsfrâng apoi asupra copiilor. Și nu vrem asta, nu? Nu mi-am șters postarea de pe Facebook. Dar la ce mi-a folosit?
După comoditate și scârbă, anul astă am simțit frica. Frica de a-mi înscrie copilul la o școală de stat. Iar imaginile de la școala 27 din București, în care o învățătoare răcnește la un copil de clasa pregătitoare să își termine copacul și să cânte concomitent, în timp ce el, pe semne, se relaxa, îmi alimentează această frică. Și nu e vorba numai de teama că și copilul meu ar putea ajunge pe mâinile unui asemenea cadru didactic.
E o frică și mai mare. Aceea că, de fapt, nu putem schimba nimic. Pentru că ne este mai comod așa. Să vedem doar interesul copilului nostru. Sau pentru că ne este scârbă. Ce să îi spui unui om care urcă mândru pe o scenă de serbare și îi înmânează fericit un cadou-plic educatoarei? Sau pentru că ne este teamă. Așa cum îi este acum mamei de la care „s-au scurs” imaginile de la școala 27 și care deocamdată nu vrea să vorbească nici măcar sub protecția anonimatului. Mai are un copil în aceeași școală. Imaginile nu au fost făcute publice de ea, ci de o prietenă de ale ei, din spirit civic, și care a fost deja amenințată că va fi dată în judecată.
Purtătorul de cuvânt al Inspectoratului București îi încurajează pe părinți să semnaleze astfel de cazuri. De ce? Ca să iasă apoi un director și să declare că au existat circumstanțe atenuante? „Mi-a spus că-i pare sincer rău și că le-a spus acest lucruri și părinților, dar a avut o stare emoțională deosebită în ziua respectivă datorată unui eveniment foarte neplăcut în familie, tocmai aflase cu o zi în urmă că mama ei e foarte bolnavă”. Asta a declarat directoarea de la școala 27. Ce credeți că se va întâmpla în continuare cu această învățătoare? Nimic. Mai devreme sau mai târziu va intra din nou la ore.
În ultimii ani, cel puțin zece astfel de incidente au ajuns în spațiul public. Unele și mai grave decât cel de școala 27. Și filmul evenimentului este de fiecare dată același: părintele face publică o înregistrare video sau audio, mass-media preiau, purtătorul de cuvânt dă o declarație în care se arată deloc „surprinși plăcut de un astfel de comportament”, poate zice ceva și directorul, ceilalți părinți aleg să nu se implice, în cel mai bun caz, sau să facă scut în jurul cadrului didactic, pentru că este un moment excelent să ieși în evidență ca să-i fie bine apoi copilului tău. În câteva zile, mass-media pierd interesul pentru acest subiect, rezultatele anchetei nu mai interesează pe nimeni odată ce a trecut valul de emoție, iar doamna se întoarce la catedră. Punct și de la capăt.
Astfel de cazuri nu sunt izolate, așa cum poate vrem să credem. Abuzul, sub diversele lui forme, e prezent în marea majoritate a sălilor de clasă din România. Dacă nu s-a întâmplat în clasa copilului tău, știi cu siguranță un părinte care ți-a povestit ce s-a întâmplat în clasa copilului lui. Inspectoratele și ministerul Educației nu pot aștepta de la părinți să semnaleze astfel de situații. Căci nu o vor face. Pentru că le este mai comod să tacă. Ori le e scârbă să vorbească. Pentru că le este frică pentru copiii lor. Sau pentru că au sentimentul că efortul lor e în zadar. Pentru că măsurile luate, atunci când sunt luate, nu sperie pe nimeni. Sistemul de învățământ trebuie să-și creeze propriile mecanisme de selecție și monitorizare a cadrelor didactice astfel încat o învățătoare precum cea de la școala 27 să nu ajungă să calce într-o sală de clasă. Știu, sună SF. Atunci să ne întoarcem la realitate, unde în câteva zile situația de la școala 27 se va calma, iar acest incident va deveni background în momentul în care o situație similară va fi prezentată în regim de breaking news.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Am același problema. Am un băiețel la grupă mijlocie la gradinita 211 de pe Trapezului. Anul acesta, "doamnele" care se ocupa de casieria clasei pentru spaga au căzut de acord ca suma de bani sa fie cam la 200lei apoi au revizuit la 100lei. Nu am dorit sa dau concurs acestei îndeletniciri asa ca am fost amenințați cu o lista a rușinii..., cu acuzații cum ca am fi nepăsători...
Am toate conversațiile pe whatsup. Cu se lasa banii in vestiare, la doamna...
Pe de alta parte, pe niciun părinte de pe lista contribuabililor nu îl interesează de calitate educațională ci doar de confortul Doamnelor.
Doresc sa stiu cui ma adresez pentru a reclama pe părinții care dau curs la aceste practici? Conform legii aceste practici se încadrează la care de mită.
Vrea sa mut copilul la o gradinita particulară dar vreau ca înainte sa trezesc câțiva părinți la realitate.... cei care vor.
Multumesc!
Din cauza asta autistii sunt scosi din clasa la "inspectie" si tot din cauza asta, unele cadre pot fi cat de sociopate si psihotice pot si vor pentru ca stiu ca au cotizat si cotizeaza la pila de la inspectorat.
Cu un corp de control mixt din Cluj, Iasi si Craiova care verifica unitati de invatamant din Constanta, altfel ar sta treaba, da' nu serveste intereselor de partid asta.
Începând cu anii 60 s-a văzut că perioada industrială se modifică, odată cu apariţia marilor companii. Pentru ele era nevoie de altfel de formare, pentru că simpla acumulare de cunoştinţe nu mai ajungea. Sub avântul tot mai crescut al psihologiei şi sociologiei, se dezvoltă o nouă ştiinţă, cea a conducerii (management). În anii 70 explodează o serie de procedee şi tehnici specific manageriale: brainstorming, mindmapping, piramida lui Maslow etc.
David McClelland este cel care introduce conceptul de COMPETENŢE, însemnând nu doar ce cunoştinţe ai, ci şi ce abilităţi şi valori ţi-ai dezvoltat. Este introdus ca strategie de management, dar pedagogia îl va îmbrăţişa în proporţie de 90%, pentru că omul modern nu mai lucra de multă vreme în fabrici, la banda de asamblare - locul fusese luat de maşini - ci în companii, în echipe.
Trăim deja într-un ocean de informaţie, şi acest lucru se întâmpla încă din anii 70, când producţia de carte şi reviste atinsese cote înspăimântătoare (conceptul de obezitate informaţională). Revoluţia digitală a triplat cantitatea şi adăugat şi viteza de acces. Cum oricine putea accesa orice şi oricând, nu mai conta ce ştiai, conta şi ce poţi face. Şcoala îşi pierduse monopolul asupra informaţiei. Era important să devină, din furnizor de informaţie, un formator de competenţe.
Pe scurt, competenţa presupune:
a) cunoştinţe
b) abilităţi
c) valori
De aici şi drama şcolii româneşti. Din moment ce competenţa înseamnă o singură sferă, e logic ca cele trei componente să ocupe o proporţie egală. E ca şi cum ai avea trei mingii de tenis pe care vrei să le pui într-un bol.
Învăţământul românesc era bazat pe vremea comunismului doar pe ideea de transmitere de cunoştinţe. Nu avea trei mingii, ci un ditamai pepenele. Când s-a făcut trecerea de la vechea programă bazată pe acumulare de cunoştinţe la cea bazată pe competenţe, românii s-au trezit că cele două mingii primite (abilităţi şi valori) nu mai au loc în bol datorită pepenelui (cunoştinţe).
Problema a fost rezolvată... româneşte. Adepţii vechiului stil au refuzat să taie pepenele ca să facă loc bilelor, aşa că.. au lărgit bolul! Au păstrat vechea programă şi au introdus şi competenţele. Asta în timp ce alte sisteme de învăţământ au înjumătăţit cunoştinţele - aflate oricum în afară - şi le-au pisat temeinic, să formeze abilităţi şi valori.
Salată de fructe. Dacă pe vremuri programele erau respirabile, acum au devenit aproape imposibile. Profesorii sunt siliţi să predea materia pe speed, iar formarea competenţelor e fuşărită. La literatură, după ce satisfac Măreţul Zeu al Clasicului, profesorii nu-şi mai pierd vremea cu studiul textelor multimodale (acele graphic novels) şi nici nu discută de genuri literare noi (spin off, fan fiction etc.) De aici şi incapacitatea elevilor de a explica o nuvelă sau o ecranizare contemporană, la fel cum o fac colegii lor din afară (analfabetism funcţional? Nah, nu există aşa ceva!)
Învăţământul românesc e o luptă pe viaţă şi pe moarte între nostalgici şi adepţii lumii în care trăim; de fapt întreaga societate oscilează între melancolie şi realitate.
Cel care pierde? Copilul. Dar oricum, copilul este cantitate negilijabilă.
Mi-au dat senzatia ca elevii si parintii sunt o intruziune pe campiile verzi pe care ar trebui sa le bata cadrele didactice, daca nu s-ar impiedica de copii.
Imi permit sa ma citez, in engleza, dintr-un Guardian's Comment is Free, unde cineva se plangea ca are un copil de opt ani cu super-hero fetishes.
.//
Spare a moment of pity to my own mother, who made the grave mistake of not watching my Amazon purchases when I was about 10, and I got my hands on The Watchmen. Oh yeah.
She only found out when my a third horrified, a third amused and a third proud English teacher called her to ask to firstly ask her to supervise whet the hell I am reading, and then to ask her if I would go to the Foreign Language Olympics (I am ESL, and there are Olympics for academic subjects, not only sports) the next year.
Reason? She'd asked us to write a little on our favourite book/movie character, and why we want to be like them - you know, run of the mill 5th grade English homework - and I had produced a 8000 word, surprisingly analytical, researched and informed essay on the relative merits of Ozymandias and Rorschach, concluding that I could not decide between the two.
My mum be like - But that is good, right? To which my English teacher replied: Erm, I really think you need to read that comic. Attentively...
She did, and then I caught her sitting on my bed, with her head in her hands, whispering to herself - Oh my God, where did I go wrong? I've raised a monster...
.//
Ca vorbeati de graphic novels :)
există valori negative?
la care valori se face referire? dvs la care vă gândiți? le vedeți undeva aplicate? le aplică capitalismul? marile companii, multinaționalele? îndoi-m-aș de-un răspuns dar încerc.
socialismul pentru mine implică în primul rând morală. un sistem bazat pe morală nu poate face victime.
în capitalism, exprimarea e zero spre unu. exacerbarea defectelor (oamenilor) și susținerea amoralului, plata, lăcomia dementă, toate sunt forme de dezumanizare. o mulțime de zombi economici poate avea oricâtă libertate de exprimare. nu mai e cine să audă. alienarea societății face inutilă libertatea de exprimare. și capitalismul asta face: alienează.
Ce faci cand cei multi sunt ticalosi? Incerci sa le arati de ce e stupid sa fii ticalos si cum asta face viata mizerabila pentru toti. Libertatea e net mai buna decat ceva impus, iar in democratie nu se impune. In socialism se impune egalitatea de rezultat fortata. Socialismul nu se bazeaza pe morala, ci pe furt.
In capitalism exprimarea e libera, in socialism cenzura e la ordinea zilei. Capitalismul nu alieneaza, pur si simplu ofera o piata libera.
(repet, pentru dvs și altora aidoma dvs - socialismul este un principiu moral. un principiu moral nu poate „impune”, „fura”, „cenzura”. că repetați mantric la infinit ticăloșiile comise de unii alții-n istorie (în numele principiului)... vă privește. vă asimilez celor ce sunt prostiți cu-o afirmație falsă-evident. libertatea exprimării-n capitalism, ...repet: devine inutilă, societatea e zombificată. că nu vreți să vedeți... mă face să aleg dintre naivitate și ticăloșie ticăloșia)
Mie una imi e drag fc, incepuse sa imi fie dor de Ietam Cano cand sunt in criza de inspiratie si nu imi vine sa scriu la roman...
Aparem cumva toti pe acolo, noi, piticii atomici de pe republica? :D
Dar, intre timp, il puteti citi pe Andrei Craciun, care scrie foarte bine in limba romana.
Daca va apucati de ale lui Baricade, spuneti-i ca v-am trimis :)
Writer's block nu e (mereu) o scuza pentru cat de mult scriu pe Republica, e doar interesant ca fief, cateodata o placere, cateodata nu.
Elevi obraznici, dezinteresați, prost crescuți și as mai avea multe epitete, dar ma opresc aici.
O dezbatere pe acest subiect n-am văzut niciodată.
Elevii despre care fac vorbire sunt perfect sănătoși și bine îmbrăcați, dar lipsiti cu vârf și îndesat de calitățile comportamentale.
Discuțiile cu părinții acestor copii s-au dovedit inutile, indiferența lor ca părinți este motivația comportamentului lor.
Ce e mai dureros este ca numarul acestor elevi e in crestere pentru ca totul in invatamant se învârte în jurul elevului, el e centru atenției.
Părinții sunt puterea pentru ca ei sunt cei cu reclamația, necesară sau nu,ea exista.
Profesorii sunt anexa, piaza rea, monștrii scolii.
Unde o fi respectul față de profesor si fata de carte?
Care sunt motivele ca s-a ajuns aici?
Cred ca traim intr-o societate complet divizata, in care orice pozitie trebuie sa fie una transanta, in alb si negru. Din nefericire, nici parintii, nici cadrele didactice nu par sa inteleaga ca scoala este, totusi pentru copii.
Exista multe cazuri regretabile de abuz in ambele directii. In practica pedagogica in gimnaziu si liceu m-am intalnit cu tot felul de personaje; parinti care voiau sa aiba la clasa un 'profesor adevarat', chit ca eu eram in unitatea respectiva de invatamant pentru fix o saptamana, si nu in fiecare zi la aceeasi clasa. Un tata care m-a asteptat seara la iesirea din scoala si mi-a spus dulce ca imi rupe picioarele daca nu plec de acolo, desi acolo ma pusese ministerul.
Parinti care m-au acuzat ca le-am facut copiii sa se simta prost pentru ca le-am dat teme diferentiate - in practica, am predat mate si fizica, nu aveam cum sa il fac pe un copil sa inteleaga derivatele, daca el nu putea sa deseneze o functie de gradul I. Am avut discutia respectiva cu profesoara titulara care a fost de acord cu mine, apopos de nivelul elevului respectiv, dar mi-a spus clar ca nu stiu pe cine mi-am pus in cap. Ca eu imi 'permit', pentru ca eu o sa plec, dar ea o sa ramana. Era infranta. Nu rea, nu dezinteresata, pur si simplu infranta de un cuplu de parinti care isi handicapau, inconstient copilul, nelasand cadrul didactic sa isi faca totusi meseria.
Elevul venise in gimnaziu cu multe, multe 'gauri' in cunostintele de baza. Fusese la nu stiu ce scoala primara particulara, unde nu il deranjase nimeni nici cu o floare, totul fusese bucurie si cantec, parintii fusesera incantati. Ajunsese in gimnaziu si hac! trebuia sa invete tabla inmultirii.
Nu era un copil prost, doar unul rasfatat, si cu o imagine de sine de-a dreptul denaturata, pe care parintii, inconstienti, o hraneau, aparandu-l practic de orice incercare de a remedia situatia.
Parintii de acest fel, dupa umila mea parere, fac parte din doua categorii - cei care au si ei o imagine distorsionata despre sine, mostenita de la proprii parinti, sau cei care au fost atat de traumatizati de propria experienta scolara incat isi doresc, cu orice pret, ca fiul sau fiica lor sa nu treaca prin asa ceva.
La prima categorie nu stiu cum se poate lucra, iar a doua este intarita si inraita de cadre didactice veroase, abuzive, lenese, hulpave. Si exista; nu e nici macar nevoie sa fie un cadru didactic care se ocupa de copilul lor. Orice exemplu din media le intareste convingerea ca sistemul scolar este unul de care copilul trebuie aparat.
O lume in alb-negru: parinti vs. educatori, meci fara manusi, in care nici una dintre parti nu isi da seama ca nu o loveste pe cealalta, ci ambele lovesc copilul.
Diriginta mea din liceu, o persoana extraordinara pe care o iubeste, inca, toata clasa (si o sa sarbatorim in curand 20 de ani de la terminarea liceului) imi spunea, la un pahar de vin si vorba, acum un an, ca diferenta intre noi si generatiile urmatoare a fost faptul ca parintii nu contraziceau profesorul in fata copilului.
Nici macar cei educati, sau super-educati. Imi spunea ca acest lucru nu e dat de natura, ci se construieste, zi de zi, 1:1. Unii parinti (categoria I, cei care au iluzii de grandoare) trebuie manipulati psihologic subtil, fara sa le ataci iluzia. Nu stii de ce au construit-o, probabil e o carja mentala pe care nu vrei sa le-o smulgi brusc.
Cei din categoria a doua, cei trumatizati, trebuie ajutati sa isi recapete increderea in profesori si sistem. Si asta inseamna sa recunosti ca unii profesori nu sunt perfecti.
(Mi-a povestit ca avut probleme imense cu mama, care nu este nici categoria I, nici categoria II, ci categoria III - Marching Song of the Tiger Mum, dar nu stilul care invinuieste scoala, ci stilul care isi invinuieste copilul, pentru orice).
Secretul, imi spunea ea, este sa convingi parintii sa fie de partea ta, nu impotriva copilului, ci pentru el. Un copil este confuz; transferul de autoritate de la parinte la cadrul didactic nu este unul facil, mental, pentru elev. E copil, inca simte nevoia sa fie protejat de un adult - iar daca adultii din viata lui sunt la cutite, copilul nu va mai intelege nimic. Obraznicia, agresivitatea, fronda, sunt reactii de aparare a sinelui ale unui om inca neformat. Unii copii sunt oportunisti; isi dau seama repede ca daca pun cele doua autoritati la cutite, pot sa faca ce vor ei.
Problema, imi mai spunea, este ca unii educatori de moda veche sunt obisnuiti sa nu ii intrebe nimeni nimic. Au inceput sa predea cu o generatie de parinti care aveau liceul terminat, daca aveau liceul terminat, dar visau la ceva mai bun pentru copilul lor, nu cu o generatie de parinti care aveau facultatea facuta pe bune, si punea intrebari pertinente.
Un parinte nemultumit, chiar unul care are dreptate, devine imediat un dusman pentru un astfel de cadru didactic.
Un parinte care a facut marketing la o universitate privata transforma cadrul didactic competent in dusman pentru ca e complexat.
A avea parintele de partea ta este cea mai mare lupta. Nu exista, zicea, copii rai sau prosti. Exista parinti cu probleme - daca nu ii identifici rapid, vei avea o clasa de maimutele. Sau de gorile, care te ameninta la lumina zilei, care te pot ataca fizic (Uita-te la noi, radea ea, suntem amandoua minuscule, mai usor de sarit decat de ocolit. N-avem nici o sansa sa impunem disciplina cu forta unui tanar de 16 ani.)
Parintele trebuie convins sa te lase sa ai autoritate; trebuie evitata situatia in care exista o situatie adversariala, si elevul stie despre ea. Dar asta e treaba profesorului.
Atata vreme cat cele doua tabere isi arunca pisica moarta peste gard, din aceasta agresiune singurul vatamat in mod real este elevul. Si uitam asta, si ca educatori, si ca parinti.
Daca gresim ceva (in mod real), ca educatori, parintele trebuie sa se simta liber sa discute acest lucru cu noi. Nu acasa, cu copilul. Iar educatorul trebuie sa inteleaga cum sa discute cu un parinte care nu are dreptate fara a-l aliena.
Elevul trebuie sa fie centrul scolii si al atentiei. Ca doar pentru el suntem acolo, si dascali, si parinti.
Al atentiei, nu al rasfatului.
Dacă elevul trebuie să fie centrul, atunci nu-l transformați într-o vită de sacrificiu când bate vântul schimbării. Dacă e să fim pentru el, noi, părinți și dascăli și autorități și specialiști. Vă onorează.
Iar din argumentatia dumneavoastra lipseste, in mod paradoxal, faptul ca o minoritate (cei nevaccinati) impun o dictatura de-facto asupra tuturor persoanelor care au copii sub varsta de vaccinare, a adultilor in varsta nevaccinati, a parintilor cu copii imuno-compromisi, care sunt condamnati la arest la domiciliu din cauza unei minoritati de 8-10%.
Ieri sau alaltaieri s-au instituit exact masurile despre care vorbesc eu in statele New York si Washington, in mijlocul celei mai urate epidemii de pojar cunoscute de SUA din anii '80 incoace.
In societate, liberatatea unei persoane de a-si asuma riscul pojarului se opreste acolo unde ea incepe sa incalce dreptul unui parinte cu un copil de 12 luni de a merge la magazin.
Daca nu vreti sa traiti in aceasta societate oribila si opresiva, nu va impiedica nimeni sa fugiti in padure, sa nu luati medicamente, sa mancati stevie si macris. Nu va sta nimeni in cale. Ca de batut campii cu gratie, ii bateti oricum.
Insa nu puteti sa spuneti - este dreptul meu inalienabil de a risca viata altcuiva, dar sunt, in acelasi timp, indreptatit sa beneficiez de tot ce ofera societatea moderna, cu toate hibele sale.
Peste tot in lume ai drepturi pana si asupra propriului copil numai pana cand ajungi sa ii faci rau. Nu spune nimeni sa nu fii raw-vegan, dar daca iti moare copilul de san in brate (caz real, Franta), desi ai fost avertizat de medici ca e in pericol din cauza alegerii tale de dieta. esti pasibil de inchisoare. Daca ai senzatia ca o febra 41 se vindeca prin rugaciune, si surpriza, copilul moare (nenumarate cazuri), esti pasibil de inchisoare. Daca tu crezi sincer ca un copil de zece ani isi poate da consimtamantul pentru o relatie sexuala, esti pasibil de inchisoare. Daca un medic iti spune copilul tau este suspectat de meningo-encefalita, si tu il iei acasa, iti cam intra mascatii pe usa.
Ce o costa pe mama aceea raw vegan sa ii dea (sau sa ia) niste vitamine sau suplimente alimentare copilului, daca fusese avertizata in mod repetat ca sugarul moare de foame? Nu stiu. Stiu insa ce au costat-o pe ea, si pe altii ca ea credinta oarba ca stie mai bine decat toata lumea: un copil mort, si 8-10 ani de inchisoare, 20 in State.
Sau eu l-am facut, eu il omor este o forma de libertate pe care statul o incalca, in toate aceste cazuri?
Daca a spune ca ceea ce este dovedit bun si corect de intreaga istorie a umanitatii trebuie sa se incline in fata unei minoritati minuscule care are alta parere e dictatura, e OK cu mine.
nazismul contaminării e doar o fațetă a nazismului social. drobul de sare ridicat la rang de politică socială ne arată ora: sfârșitul libertății individului. care individ, devine un pericol public. sutele de mii de morți în accidente de mașină sunt trecute cu vederea dar un copil bolnav nu. e diabolizat. când au murit sute de mii de oameni în europa din cauza contaminărilor? rata mortalității în Ro-n cazul gripei a fost în medie de 100, 100 și ceva. în condițiile în care mai toți aveau deja boli cronice-n cârcă. și uite cum e aproape imposibil să spui exact câți mor fix de gripă. o fi cifra undeva (mai degrabă numărul). dar nu cred c-ajunge la 1.700 pe an. atâția mor la noi din cauza mașinilor. să zic că sunt în arest forțat la domiciliu? să acuz statul că mai sunt mașini pe stradă? am cerut eu asta? care e atitudinea statului? aberantă: a reușit dezincriminarea uciderii de oameni cu mașina pe stradă. dacă ucid o gravidă pe trecerea de pietoni (caz real) și nu pățesc nimic, conform legii... cum îmi poți cere vaccinare obligatorie?
veniți cu cazuistică extremă. vă onorează, repet. „eu l-am făcut, eu îl omor” vă descalifică. nu are legătură cu nimic din ceea ce ați prezentat. ori eu am prezentat. sex cu copii? care, unde, cine, cum? vă descalifică. tușele folosite sunt ignobile. așa construiți un argument? spuneți de habotnici, ai căror copii ajung victime.... cazuri triste dar nu argumentație pentru dictatură. mă duce cu gândul la cuantumul sau forma potrivită pentru faptele de gen... da, e-o temă de reflecție. ce știu sigur e că statele împricinate (cu-ale lor legislații) sunt pe picior de egalitate cu Inchiziția cea degrabă arzătoare pe rug. alt topic. btw: vă văd iezuită. v-ați încadra perfect conceptului. și nu-i de bine.
riscul pojarului.... dacă am pojar, stau acasă. duceți-vă la magazin liniștită. dacă am febră, îmi iau ce-mi trebuie și-mi trece sau nu. înțelegeți? îmi aleg, fără să fie vreo obligație. a doua oară pomeniți de rugăciuni... chiar nu-nțeleg de ce. le-am pomenit eu? când?
„riscarea vieții altuia”. de aici pot apărea balauri. în numele acestui lucru se pot comite crime înfiorătoare, în masă. fix Inchiziție. vă atrage. tac. mă obligă la tristețe performanța dvs. contraperformanța dvs...
mă bucur că scrieți, puteți fi scriitoare. aș vrea să rămâneți aici, în planul cuvintelor, să nu accedeți la comandă. ați dovedit de ce sunteți capabilă.
ultima afirmație, clamată (iar!) teribilist, mă face să-l întreb pe goagăl. de când ”e” vaccinurile pe lume. din începuturile istoriei umanității? ceva mă face să cred că nu. ) . acum câteva zile (când am descoperit siderat că pentru dvs dictatura e o opțiune aproape sigură, dublată de dispreț) mi-ați dovedit capacitatea de-a vă-ntoarce 180* în numai patru (4) ore. nu-ntreb când ați greșit ci dacă mai poți fi creditat dup-o așa performanță. (nu dispare lumea, dispare lumea). da, puteți fi scriitoare, mai ales că vă place. o mică obs: publicul, creditat slab-mobilat telectual îndeobște, simte incredibil stilul/firea/vibrația autorului. atenție.
Eu zic sa nu ne mai plangem ca ne meritam soarta.
Am citit unele dintre aceste comentarii și îmi este sila efectiv , de ce am citit .
Nu contest ca exista cazuri și cazuri , însă acești părinți atotștiutori și care mereu au dreptatea ,acești semi-zei , care nu știu sa-și mai petreacă timp cu ,, odraslele” și sa le ofere ce 7 ani de acasă , își expun aceste păreri , fiind atât de ofuscați de acest sistem , care cu toate lipsurile și problemele , i-a creat si pe ei . Îmi aduc aminte cu drag , acum la maturitate de oamenii , care m-au împins și m-au încurajat sa studiez . Am avut profesori , care deși antipatici sau severi , m-au format și am avut profesori , care poate nu aveau chemarea de profesor , m-au fost dragi . Este ușor sa judecam ai sa aruncam cu pietre in niște oameni , care depun niște eforturi si se lupta , AZI , cu morile dw vânt , cu elevi ai caror părinți îi suplimentează cu bani , pentru baruri , țigări , telefoane scumpe si haine la fel de scumpe , care se mulțumesc doar cu realizările profesionale și lasă acești tineri sa facă și sa se comporte cum vor , fiindcă sint prea epuizați sa-i mai educe . Însă , se plâng și învinovățesc străinii . Copiii se educa mai întâi acasă și apoi in școala . Însă ce sa discutam de elevi , când părinții acestora își aduc copiii cu 15-20 min întârziere și nu știu sa-și ceara scuze sau sa salute .
Nu contest ca există căzături și cazuri, însă acești părinți atotștiutori și care mereu au dreptatea, acești semi-zei, care nu știu să-și mai petreacă timp cu "odraslele” și să le ofere cei 7 ani de acasă, își expun aceste păreri, fiind atât de ofuscați de acest sistem, care cu toate lipsurile și problemele, i-a creat si pe ei. Îmi aduc aminte cu drag, acum la maturitate de oamenii care m-au împins și mi-au încurajat să studiez. Am avut profesori care deși antipatici sau severi, m-au format și am avut profesori care poate nu aveau chemarea de profesor, mi-au fost dragi. Este ușor să judecam hai să aruncam cu pietre in niște oameni care depun niște eforturi si se luptă AZI cu morile de vânt, cu elevi ai căror părinți îi suplimentează cu bani pentru baruri, țigări, telefoane scumpe si haine la fel de scumpe, care se mulțumesc doar cu realizările profesionale și lasă acești tineri sa facă și să se comporte cum vor, fiindcă sunt prea epuizați să-i mai educe. Însă se plâng și învinovățesc străinii. Copiii se educă mai întâi acasă și apoi în n școală . Însă ce să discutam de elevi, când părinții acestora își aduc copiii cu 15-20 min întârziere și nu știu să -și ceară scuze sau să salute .