Da, are dreptate Mircea Cărtărescu atunci când acuză o crimă culturală. Doar că ea e mult mai întinsă şi mai profundă decât pare

Foto: Profimedia Images

Reţelele de socializare au ceva din caracteristicile reacţiei imunitare de urgenţă: îţi semnalează de regulă o problemă pe bune în organismul social. Asta e admirabil. Tot ele sunt perfect neputincioase în a genera un mediu aşezat şi echilibrat în care problema respectivă să fie înţeleasă, analizată, discutată cu adevărat. De regulă, odată atins butonul emoţional, ceea ce se produce nu e decât excitaţie nervoasă, poziţionări tribal-belicoase, execuţii sumare (adesea ale unor prieteni vechi). Ideal ar fi ca acest fltru de reţinut şi definit probleme (uneori remarcabil, după părerea mea) să fie cuplat cu un mediu mai stabil şi mai echilibrat social şi intelectual în care problemele să se discute aşezat, sine ira et studio. Lucru care, de regulă, nu se întâmplă. Declaraţia de deunăzi a lui Mircea Cărtărescu privind literatura română în şcoli a aprins, desigur, spiritele. 

În esenţă, scriitorul, care e şi profesor universitar, spune două lucruri: 

a) că programele şcolare sunt făcute de oameni care nu înţeleg ei înşişi literatura, că sunt reduse la „vestigii și ruine din secolele trecute, greșit înțelese până și ele” şi că „autorii vii de azi nu li se prezintă (elevilor n.m.), de parcă nici n-ar exista.” 

b) „Literatura, cum se predă azi ca să treci bacul, e moartea pasiunii, mai bine ar dispărea cu totul ca materie. E rețeta sigură dacă vrei să faci tinerii să nu mai pună în veci mâna pe o carte.”

După modesta mea părere (a unui profesor de filosofie, nu de literatură), ambele declaraţii conţin sâmburi plauzibili, ambele îmi obţin fără probleme consimţământul. Dar lupta adevărată pentru înţelegere începe abia când coborâm din avionul observaţiei generale şi încercăm să vedem cum stau lucrurile şi cum se înţeleg de la firul ierbii. Astfel, cred, la rândul meu, că există o încremenire regretabilă în felul cum sunt concepute programele noastre şi mai cred că le-ar prinde bine o primenire. Cred că autorii canonici trebuie să rămână, aşa cum nu cred că Mircea Cărtărescu pusese gând rău „Moromeţilor” sau „Scrisorii pierdute” când a făcut declaraţia. Mai cred că optzecismul, nouăzecismul şi chiar douămiismul au deja clasicii lor şi că există acolo nume care şi-ar găsi locul în orice programă. Dar ceea ce cred că e de fapt cu adevărat problematic e faptul că avem atât de puţini profesori care să fie cu adevărat cititori activi de literatură, care să fie conectaţi la fenomenul literar, care să poată veni în faţa elevilor, dincolo de constrângerile programei (constrângerile manualului nu există, el e doar un instrument de lucru) cu ceea ce le-a plăcut lor, cu ceea ce i-a entuziasmat, cu ceea ce i-a făcut să toarcă de plăcere sau să se ghemuiască de suferinţă, cu un aer de proaspăt şi de viaţă în stătuta insulă moartă a literaturii şcolare. 

În ceea ce priveşte a doua parte a declaraţiei, cea cu adevărat relevantă şi dureroasă pentru mine, desigur că, dintr-un anumit punct de vedere, Mircea Cărtărescu are dreptate. Adesea, foarte adesea, profesorii predau prost, clişeizant, fără pic de patos sau plăcere, îndepărtând elevii de literatură, uneori pe viaţă. E destinal, e inconturnabil? Păi, există contraexemple, mi se va spune, iar eu sunt gata să confirm, mulţi dintre cei care pot fi scoşi aici în evidenţă îmi sunt prieteni şi colegi. Literatura poate fi predată cu drag, cu plăcere, provocator, există Alecart, FILIT, există atâtea lucruri frumoase cu elevi şi făcute de către elevi. 

Cum faci însă cu elevii care nu ştiu să citească bine la liceu? Care nu au citit vreodată o carte şi nici nu intenţionează s-o facă? Cum faci dacă îţi propui ca un elev de acest fel să ia bacul şi să primească o şansă în viaţă?

Şi, totuşi, nu pot să nu observ că, în general, literatura predată pasional se întâmplă în colegii naţionale sau alte şcoli de prestigiu, că în cauză se află elevi care au atitudini pozitive fată de educaţie din familie şi disponibiltatea de a se implica în activităţi cu încărcătură estetică şi intelectuală mare. Cum faci însă cu elevii care nu ştiu să citească bine la liceu? Care nu au citit vreodată o carte şi nici nu intenţionează s-o facă? Cum faci dacă îţi propui ca un elev de acest fel să ia bacul şi să primească o şansă în viaţă? N-aş vrea să fiu în pielea unui profesor de română, nici măcar într-una dintre şcolile decente ale României. 

Gândiţi-vă o clipă, dau un singur exemplu. La finalul liceului, elevul ar trebui să aibă deprinderi şi abilităţi diverse, formate INTERDISCIPLINAR, prin munca a zeci de profesori de-a lungul timpului. De exemplu, abilitatea de a argumenta complex, de a scrie, cu mâna şi mintea lui, un eseu argumentativ. Abilitate pe care cel mai adesea nu o are. 

Aşa arată majoritatea covârşitoare a elevilor români în pragul bacalaureatului: superficial alfabetizaţi şi culturalizaţi, lipsiţi de competenţe de bază, incapabili să recunoască, să critice sau să producă un argument complex, lipsiţi de cunoştinţe, deşi nu întotdeauna de curiozitate sau de dorinţa de a învăţa. Îmi veţi spune că nu ar trebui să promoveze fără acele competenţe. Emoţionant, dar aţi încercat să lăsaţi un elev repetent vreodată? 

Ca profesor de română (şi nu numai, e aceeaşi situaţie la istorie sau socio-umane, de pildă) ai exact două posibilităţi: acuzi sistemul, care a minţit oficial în nenumărate raportări, că acel elev are competenţele care îi permit promovarea (eventual îl dai în judecată) sau găseşti o cale de a MIMA existenţa acelor competenţe (învăţarea pe de rost a unui eseu argumentativ este o astfel de simulare). Pe care dintre cele două ai alege-o dacă ai fi profesor de limba română? 

Pentru că, da, aşa arată majoritatea covârşitoare a elevilor români în pragul bacalaureatului: superficial alfabetizaţi şi culturalizaţi, lipsiţi de competenţe de bază, incapabili să recunoască, să critice sau să producă un argument complex, lipsiţi de cunoştinţe, deşi nu întotdeauna de curiozitate sau de dorinţa de a învăţa. Îmi veţi spune că nu ar trebui să promoveze fără acele competenţe. Emoţionant, dar aţi încercat să lăsaţi un elev repetent vreodată? V-aţi pus în pielea unui profesor care ştie că a declara repetenţia înseamnă, de regulă, a) un act discriminatoriu (pentru că nu poţi lăsa repetenţi trei sferturi dintre elevi); b) un act care reduce şansele de ameliorare a elevului (repetenţia ca stigmă); c) un act prin care denunţi impostura întregului sistem (împotriva administraţiei, şefilor, majorităţii colegilor etc); d) un act prin care îţi ostilizezi părinţii. 

Eu voi preda mereu cum cred că trebuie. Cu viaţă, cu pasiune, cu nerv, cu idiosincraziile şi obsesiile mele. Voi preda continuând să cred că, uneori, ceva din flama asta prinde. Dar nu, n-aş vrea să fiu în pielea unui profesor de română, fie el şi citit şi bine intenţionat. Ca mai toată lumea, nici eu nu las repetenţi, lucrez cu ce se întâmplă să primesc, încerc să astup golurile, încerc să cârpesc şi să ameliorez cât pot. 

Da, are dreptate Mircea Cărtărescu atunci când acuză o crimă culturală. Doar că ea e mult mai întinsă şi mai profundă decât pare.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp