Sari la continut

Revoluția online

România digitală este cea care ne face să mergem înainte. Un proiect Republica, susținut de eMAG.

Da, are dreptate Mircea Cărtărescu atunci când acuză o crimă culturală. Doar că ea e mult mai întinsă şi mai profundă decât pare

Mircea Cărtărescu

Foto: Profimedia Images

Reţelele de socializare au ceva din caracteristicile reacţiei imunitare de urgenţă: îţi semnalează de regulă o problemă pe bune în organismul social. Asta e admirabil. Tot ele sunt perfect neputincioase în a genera un mediu aşezat şi echilibrat în care problema respectivă să fie înţeleasă, analizată, discutată cu adevărat. De regulă, odată atins butonul emoţional, ceea ce se produce nu e decât excitaţie nervoasă, poziţionări tribal-belicoase, execuţii sumare (adesea ale unor prieteni vechi). Ideal ar fi ca acest fltru de reţinut şi definit probleme (uneori remarcabil, după părerea mea) să fie cuplat cu un mediu mai stabil şi mai echilibrat social şi intelectual în care problemele să se discute aşezat, sine ira et studio. Lucru care, de regulă, nu se întâmplă. Declaraţia de deunăzi a lui Mircea Cărtărescu privind literatura română în şcoli a aprins, desigur, spiritele. 

În esenţă, scriitorul, care e şi profesor universitar, spune două lucruri: 

a) că programele şcolare sunt făcute de oameni care nu înţeleg ei înşişi literatura, că sunt reduse la „vestigii și ruine din secolele trecute, greșit înțelese până și ele” şi că „autorii vii de azi nu li se prezintă (elevilor n.m.), de parcă nici n-ar exista.” 

b) „Literatura, cum se predă azi ca să treci bacul, e moartea pasiunii, mai bine ar dispărea cu totul ca materie. E rețeta sigură dacă vrei să faci tinerii să nu mai pună în veci mâna pe o carte.”

După modesta mea părere (a unui profesor de filosofie, nu de literatură), ambele declaraţii conţin sâmburi plauzibili, ambele îmi obţin fără probleme consimţământul. Dar lupta adevărată pentru înţelegere începe abia când coborâm din avionul observaţiei generale şi încercăm să vedem cum stau lucrurile şi cum se înţeleg de la firul ierbii. Astfel, cred, la rândul meu, că există o încremenire regretabilă în felul cum sunt concepute programele noastre şi mai cred că le-ar prinde bine o primenire. Cred că autorii canonici trebuie să rămână, aşa cum nu cred că Mircea Cărtărescu pusese gând rău „Moromeţilor” sau „Scrisorii pierdute” când a făcut declaraţia. Mai cred că optzecismul, nouăzecismul şi chiar douămiismul au deja clasicii lor şi că există acolo nume care şi-ar găsi locul în orice programă. Dar ceea ce cred că e de fapt cu adevărat problematic e faptul că avem atât de puţini profesori care să fie cu adevărat cititori activi de literatură, care să fie conectaţi la fenomenul literar, care să poată veni în faţa elevilor, dincolo de constrângerile programei (constrângerile manualului nu există, el e doar un instrument de lucru) cu ceea ce le-a plăcut lor, cu ceea ce i-a entuziasmat, cu ceea ce i-a făcut să toarcă de plăcere sau să se ghemuiască de suferinţă, cu un aer de proaspăt şi de viaţă în stătuta insulă moartă a literaturii şcolare. 

În ceea ce priveşte a doua parte a declaraţiei, cea cu adevărat relevantă şi dureroasă pentru mine, desigur că, dintr-un anumit punct de vedere, Mircea Cărtărescu are dreptate. Adesea, foarte adesea, profesorii predau prost, clişeizant, fără pic de patos sau plăcere, îndepărtând elevii de literatură, uneori pe viaţă. E destinal, e inconturnabil? Păi, există contraexemple, mi se va spune, iar eu sunt gata să confirm, mulţi dintre cei care pot fi scoşi aici în evidenţă îmi sunt prieteni şi colegi. Literatura poate fi predată cu drag, cu plăcere, provocator, există Alecart, FILIT, există atâtea lucruri frumoase cu elevi şi făcute de către elevi. 

Cum faci însă cu elevii care nu ştiu să citească bine la liceu? Care nu au citit vreodată o carte şi nici nu intenţionează s-o facă? Cum faci dacă îţi propui ca un elev de acest fel să ia bacul şi să primească o şansă în viaţă?

Şi, totuşi, nu pot să nu observ că, în general, literatura predată pasional se întâmplă în colegii naţionale sau alte şcoli de prestigiu, că în cauză se află elevi care au atitudini pozitive fată de educaţie din familie şi disponibiltatea de a se implica în activităţi cu încărcătură estetică şi intelectuală mare. Cum faci însă cu elevii care nu ştiu să citească bine la liceu? Care nu au citit vreodată o carte şi nici nu intenţionează s-o facă? Cum faci dacă îţi propui ca un elev de acest fel să ia bacul şi să primească o şansă în viaţă? N-aş vrea să fiu în pielea unui profesor de română, nici măcar într-una dintre şcolile decente ale României. 

Gândiţi-vă o clipă, dau un singur exemplu. La finalul liceului, elevul ar trebui să aibă deprinderi şi abilităţi diverse, formate INTERDISCIPLINAR, prin munca a zeci de profesori de-a lungul timpului. De exemplu, abilitatea de a argumenta complex, de a scrie, cu mâna şi mintea lui, un eseu argumentativ. Abilitate pe care cel mai adesea nu o are. 

Aşa arată majoritatea covârşitoare a elevilor români în pragul bacalaureatului: superficial alfabetizaţi şi culturalizaţi, lipsiţi de competenţe de bază, incapabili să recunoască, să critice sau să producă un argument complex, lipsiţi de cunoştinţe, deşi nu întotdeauna de curiozitate sau de dorinţa de a învăţa. Îmi veţi spune că nu ar trebui să promoveze fără acele competenţe. Emoţionant, dar aţi încercat să lăsaţi un elev repetent vreodată? 

Ca profesor de română (şi nu numai, e aceeaşi situaţie la istorie sau socio-umane, de pildă) ai exact două posibilităţi: acuzi sistemul, care a minţit oficial în nenumărate raportări, că acel elev are competenţele care îi permit promovarea (eventual îl dai în judecată) sau găseşti o cale de a MIMA existenţa acelor competenţe (învăţarea pe de rost a unui eseu argumentativ este o astfel de simulare). Pe care dintre cele două ai alege-o dacă ai fi profesor de limba română? 

Pentru că, da, aşa arată majoritatea covârşitoare a elevilor români în pragul bacalaureatului: superficial alfabetizaţi şi culturalizaţi, lipsiţi de competenţe de bază, incapabili să recunoască, să critice sau să producă un argument complex, lipsiţi de cunoştinţe, deşi nu întotdeauna de curiozitate sau de dorinţa de a învăţa. Îmi veţi spune că nu ar trebui să promoveze fără acele competenţe. Emoţionant, dar aţi încercat să lăsaţi un elev repetent vreodată? V-aţi pus în pielea unui profesor care ştie că a declara repetenţia înseamnă, de regulă, a) un act discriminatoriu (pentru că nu poţi lăsa repetenţi trei sferturi dintre elevi); b) un act care reduce şansele de ameliorare a elevului (repetenţia ca stigmă); c) un act prin care denunţi impostura întregului sistem (împotriva administraţiei, şefilor, majorităţii colegilor etc); d) un act prin care îţi ostilizezi părinţii. 

Eu voi preda mereu cum cred că trebuie. Cu viaţă, cu pasiune, cu nerv, cu idiosincraziile şi obsesiile mele. Voi preda continuând să cred că, uneori, ceva din flama asta prinde. Dar nu, n-aş vrea să fiu în pielea unui profesor de română, fie el şi citit şi bine intenţionat. Ca mai toată lumea, nici eu nu las repetenţi, lucrez cu ce se întâmplă să primesc, încerc să astup golurile, încerc să cârpesc şi să ameliorez cât pot. 

Da, are dreptate Mircea Cărtărescu atunci când acuză o crimă culturală. Doar că ea e mult mai întinsă şi mai profundă decât pare.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Nu știu cum sînt profesorii care nu educă bine, întru sete de lectură, dar eu i-aș privi cu prudență și pe cei care se entuziasmează de vreun magistru...

    Mie unuia nu mi-a sădit școala vreo sete de lectură ori alte surate. Le-am avut precum cei șapte ani de acasă... Aducă dinainte de școală.
    • Like 1
  • Valentin check icon
    Ca să se înțeleagă care e buba învățământului românesc, putem construi următoarea metaforă: din timpuri străvechi, românilor le-a plăcut mămăliga. Timpurile au venit peste ei, au fost nevoiți să se modernizeze, să se europenizeze și mămăliga să fie înlocuită cu tort. Care a fost soluția românilor? Au acoperit mămăliga cu glazură, ca să arate ca un tort.
    Programa are câteva capitole de sugestii metodologice (un fel de instrucțiuni de folosință). Dacă le citești, plângi sincer: ai senzația că e cea mai modernă, mai superbă și mai competitivă programă de pe planetă. În realitate, aia e doar glazura. Când dai de conținuturi - adică de ce se învață pe bune - dai de mămăligă. Mămăliga sovietică. Între glazură și mămăligă nu există nicio potrivire. E ca și cum manualul aragazului ți-ar arăta cum să folosești microfonul, deși aragazele nu au microfon. Cam asta sunt programele românești, un fel de împletitură pe genunchi.
    • Like 2
    • @ Valentin
      Nu tocmai din perioada stalinistă, ci din ceaușism vine programa. Marin Preda și Nichita Stănescu au intrat în programa școlară în timpul vieții lor.
      • Like 0
  • programa nu e un sac fara fund, daca il bagi pe cartarescu (pt ca asta presupun ca e oful profului universitar) atunci trebuie sa scoti din sadoveanu (si nu jegul mitrea cocor ci inca ceva) sau chiar marin preda (si nu numai prima nuvela a colectivizarii :"desfasurarea" ci , tot asa , mai multe) ca sa incapa si generatiile mai noi (peste care inca nu au trecut valurile criticii sau uitarii!)
    candva , nu mai stiu daca la istorie sau la literatura era si andreea esca de la protv (o mai fi inca in programa?)
    • Like 0
    • @ corneliu apostol
      1) Cartarescu deja e in programa. Dar tocmai ca se cam opreste la el programa. Debutul lui a avut loc in 1980. In timpul ceausismului, Nichita Stanescu a ajuns in programa scolara in mai putin de 20 de ani de la debutul sau. Pana si ceausismul era mai la zi cu literatura.

      2) Cine mai studiaza ”Mitrea Cocor” sau ”Desfasurarea”?!

      3) Programa deja nu prea se face in totalitate, ca in clasa a 12-a multi profesori prefera sa-si mai pregateasca in plus elevii pentru bacalaureat. Se pune prea mult accent pe evaluare, asta e problema.
      • Like 0
  • daca tot nu au de gand sa citeasca, poate nici nu trebuie sa ajunga la liceu dar mite sa il si termine!
    si, intr-o societate caracterizata prin saracie (de toate felurile) artele si poezia poate ca nu dau multora de mancare, atunci sa nu dispretuim , in programa cel putin, cate ceva despre tabla inmultirii(7x8, 9x6, sau chiar 6x9) ori,, la limita macar adunarea (6+7 sau eventual 7+6)
    • Like 1
  • Valentin check icon
    Curriculumul românesc poartă numele de curriculum spiralat (de tip melc). E vechi, foarte vechi, încă de pe vremea mărețului Stalin, felinarul popoarelor. Iar noi l-am păstrat cu sfințenie. Capitaliștii practică așa numitul curriculum modular, în care avem un nucleu - redus cantitativ - în jurul căruia gravitează module educaționale, alese în funcție de preferințe, prin ghidarea de către consilierii școlari etc. Spre deosebire de curriculumul spiralat - care e otova - modulele se pot repeta fără probleme și fără stigmatizare. Asta pentru că repeți DOAR modulul, nu întreaga șandrama, așa cum ne-au învățat sovieticii pe noi. Asta apropo de repetenție. Dar ce să-i faci, capitaliștii cu ale lor, noi cu obieciurile sovietice din moși-strămoși.
    • Like 1
  • Valentin check icon
    Cum să producă un argument complex când limbajul colocvial este înlocuit cu teorie seacă, căruțe de filologie - de parcă am avea o criză acută de filologi - și texte fără nicio legătură cu vârsta și preocupările copiilor? La noi se mestecă de zor comentarii literare, în timp ce capitaliștii ăia putrezi se ocupă cu cioace de tipul scriere creativă, jocuri de rol etc. Și, culmea, tot ei înving în testele PISA!
    Sistemul nostru educațional e pe model sovietic. Încă se mai merge pe mâna lui Vladimir Propp, în timp ce capitaliștii putrezi își pierd vreme cu scheme vizuale după teoriile americanului Campbell. Hai să ne trăiască învățământul, care ne-a venit ca lumina de la măreața Uniune Sovietică! Cu toate peticeala și spoiala capitalistă, învățământul nostru tot sovietic a rămas. Așa, ca principii de bază. Să ne trăiască!
    • Like 1
    • @ Valentin
      E nevoie de gandire critica, nu de schimbarea unui model preluat mimetic cu un altul.
      In primul rand, sistemul nostru nu e exclusiv „pe model sovietic”. Tzvetan Todorov in ”Literatura in pericol” adreseaza invatamantului francez multe dintre aceleasi critici adresate la noi invatamantului romanesc!
      In al doilea rand, cu ce ne incalzeste daca il inlocuim pe formalistul sovietic Vladimir Propp cu extremistul de dreapta american Campbell? Un camp disciplinar precum folcloristica e mai divers de atat.
      In al treilea rand, comentariile tale duc lipsa de gandire critica. Unde „spoiala capitalista” dupa trei decenii de capitalism salbatic? In timp ce occidentalii se indeparteaza de modelul neoliberal, unii ca tine iata ca vor mai mult neoliberalism, sa traim ca-n Chile, nici macar fara transport public. Experimentul ala neoliberal din Chile a fost asa de reusit ca lumea a votat stanga numai ca scape de neoliberali. Dupa ce o sa treaca succesul AUR, ceva de genul acesta s-ar putea intampla chiar si la noi unde se mai castiga inca o paine din repetat mantre anticomuniste fara a intelege ca lumea s-a schimbat.
      • Like 0
  • Jelanii pe tema educației am mai auzit, dar așa cuvinte pompoase mai rar.
    • Like 2
  • Felicitări, un articol foarte bun! Sine ira et studio, sau mai exact fără bias, trebuie însă să recunoaștem că literatura trebuie să devină opțională, nu obligatorie.

    Astfel, nu mai ai doar două posibilități, ci șansa de a conecta doar profesorii cu elevii care caută pasiunea. Nu trebuie elevi repetenți, ci reîndrumare. Ce te faci însă cu profesorii care nu pot percepe mesajul unui elev eminent și îndrumă greșit?
    • Like 0


Îți recomandăm

e.on - energie

În viața de zi cu zi, când spunem energie, ne referim la lucrurile mici pe care le facem în mod uzual, fie că aprindem un bec, deschidem televizorul, gătim sau dăm drumul la centrală pentru a ne încălzi. Aceste acțiuni au devenit atât de uzuale, încât nu mai stăm să ne gândim cum a fost produsă energia respectivă - dacă vorbim despre energia electrică - sau de unde provine ea - dacă vorbim despre gazele naturale.

Citește mai mult

Cluj Napoca.

Persoanele care au în derulare credite cu dobândă variabilă, majorată ca urmare a creșterii indicilor de referință în funcție de care se calculează aceasta, ar putea avea parte de o perioadă în care ratele să nu mai crească atât de puternic, începând din a doua jumătate a anului. Foto: Andras Ferencz

Citește mai mult