Da, ne-ndreptăm spre prăpastie. Dacă tot mergem hotărâţi într-acolo, mai putem face ceva?

În nici două săptămâni, România va merge la urne. Cetăţeanul a ajuns încă o dată în plasa trucurilor expirate ale aceloraşi prestidigitatori înverşunaţi, care au încercat să recreeze o atmosferă de dramă sau de exaltare în niște inimi altfel blazate.

Deşi anxietatea celor ce îşi simt viaţa socială la cheremul unui sistem politic ostil va creşte în intensitate la nici o lună după ce se va încheia bâlciul – bâlci ce va culmina cu 1 Decembrie, când nu vei putea respira de atâta revărsare de sentimente patriotice şi dragoste faţă de popor –, toţi va trebui acum să ne oprim atenţia asupra acestui spectacol jalnic unde actorii sunt mai plictisiţi şi indiferenţi decât însuşi poporul.

Partea şi mai deplorabilă e că alegătorul, în căutarea deşartă a unui model care să restaureze integritatea morală la care aspiră, va opta, deloc surprinzător, pentru eternii clovni trişti şi cu zâmbete greţos mustăcioase care, de decenii, îşi fac un titlu de onoare din a călca în picioare dreptul la o existenţă demnă a oricărui locuitor al acestor meleaguri.

Întrucâtva, acest tip de alegător e fix ca femeia care, fără putinţă de scăpare, simte o atracţie irezistibilă faţă de bărbatul care o umileşte, de care apoi nu ştie cum să scape, pentru ca, atunci când e pe punctul de a se elibera, să se răzgândească. 

De aceea, ca să repetăm cât mai puţin istoria, o incursiune în vremurile nu demult dispărute poate merită făcută.

Ceauşescu a ţinut sub papuc o naţiune. Vreo două decenii şi ceva a avut-o la cheremul lui. Bătea din degete şi patrioţii vremii alergau ca nişte chelneri de ispravă să-i pună pe tavă ce-şi dorea. Şi Ceauşescu, zice-se, ducea ţara spre prăpastie. Iar oamenii se buluceau inconştienţi să se arunce în ea. Până a intervenit istoria şi ni l-a luat pe Ceauşescu.

Aşa se întâmplă mereu. Oamenii, buni sau răi, vin şi pleacă.

Chiar şi tu vei pleca la un moment dat. Problema e cât stai, ce faci? Fiindcă - ni se repetă la nesfârşit - ne îndreptăm spre prăpastie. Prin urmare, dacă tot mergem hotărâţi într-acolo, mai putem face ceva? 

Rezistenţa, în absenţa alternativei, e o iluzie. De acord. Nu toată lumea poate fi Havel sau Mandela. Să nu disperăm, însă! Nu e rău că puţini sunt născuţi să fie eroi. Nu e rău nici faptul că, deşi avem o limbă comună, nu avem un limbaj comun şi, mai ales, o sensibilitate comună. După cum nu e rău nici că prostia nu poate fi eradicată. Există mulţi proşti, dar aşa merg lucrurile, vorba lui Vonnegut. Întotdeauna anchiloza intelectuală a uriaşei mase de manevră furnizată de populaţie a fost şi va fi exploatată de către cei cinici şi fără scrupule.

Problema majoră nu e existenţa lor – asemenea specimene vor prolifera întotdeauna la scară –, ci a celor care se consideră ori prea mici ca să înfrunte tăvălugul unui sistem impersonal, ori îşi amenajează scuturi protectoare, ce funcţionează ca nişte veritabile dispozitive de respingere a iniţiativei în spaţiul civic.

Faptul că aceşti cârtitori refuză să ia atitudine e, hai să zicem, de trecut cu vederea. Ce irită, însă, e aşteptarea ca alţii să înfăptuiască, în locul lor, ceea ce doar ei ştiu că trebuie să se facă şi dezamăgirea continuă că foarte puţini se zbat pentru nemulţumirile ce-i macină pe ei. Dar, de fapt, asta nu-i surprinde prea mult. Fiindcă ei îşi cunosc bine concetăţenii. Până la ultima fibră. Toţi, nişte laşi şi nişte struţi. Un popor născut cu complexul martiriului, căruia îi place să sufere. De aceea, va pluti în derivă, de aceea aici nu se va naşte un Havel. Fiindcă l-ar putea elibera de acest complex. Şi atunci, el, poporul, cum şi-ar mai permite luxul suferinţei?

Uite-aşa o ţin la televizor, la serviciu, în autobuz şi între doi mici îngurgitaţi la iarbă verde.

În împărăţia verdictelor şi a reţetelor de redresare naţională, aceşti indivizi sunt la ei acasă. Nu numai că sunt convinşi de fiecare plăsmuire a minţii lor, dar se poartă ca şi cum simplul motiv că ei ştiu care-i problema cu România e o dovadă în sine a statutului lor de cetăţeni responsabili.

Iar dacă faţă de prezent sunt timoraţi în a face ceva concret, au, în schimb, curajul să se revolte retroactiv împotriva celor care i-au călcat în picioare în trecut. Fiindcă Ceauşescu a murit, nu au nimic împotrivă să-l considere un tiran şi să dea cu el de pământ. Fiindcă regimul comunist a apus, nu au nimic împotrivă să-l înfiereze. Fireşte, nu e nimic rău în asta. Să-i pui la zid e un act de decenţă istorică.

Culmea e că aceiaşi curajoşi care se revoltă împotriva laşităţii unui popor ce n-a avut curajul să-i dea cu tifla cruntului tiran sunt aceiaşi care, azi, confruntaţi cu alt gen de abuzuri, au aceleaşi reacţii pe care le reproşau celor din vremurile comuniste. Iar asta e niţel dubios, fiindcă pasivitatea şi indolenţa sunt la fel de condamnabile.

Am citit undeva că circumstanţa dezvăluie caracterul. Că individul e un cetăţean model câtă vreme viaţa îl fereşte de hotărâri dramatice. Şi că, atâta timp cât îşi va petrece viaţa înfipt în cochilia sa, din care nu va ieşi decât pe vreme frumoasă, puţine vor fi situaţiile ce-i vor periclita imaginea despre sine.

Dar, mai zicea acel cineva, se mai întâmplă uneori ca un element de neprevăzut să-l pună în faţă cu adevăratul său caracter. Şi atunci înţelegi ce e: om sau insectă ce fecundează scaieţi.

Sau poate nu înţelegi deloc.

Pentru că nu e nimic de înţeles.

Pentru că există atâtea teorii contradictorii şi atâţia specialişti care ştiu cum stă treaba, încât îţi va fi întotdeauna foarte greu să ştii dacă gestul său, oricât de generos şi bine intenţionat ar fi, a meritat sau nu să îl faci.

Cu toate astea, decât să-ţi dai ochii scârbit peste cap o viaţă-ntreagă, în aşteptarea unui salvator, mai bine îţi arunci privirea-n oglindă şi poate descoperi ce stă în puterile tale. Mai ales că, de cele mai multe ori, pentru asta, e suficient să faci ceea ce trebuie, atunci când trebuie şi lucrurile se vor aranja de la sine.

Acum ceva zile, la un protest anti-Trump, mai bine de jumătate dintre persoanele reţinute s-a dovedit că nici nu se prezentaseră la vot. Dar erau foarte supărate că Trump fusese ales preşedinte.

Peste câteva zile, va sta în puterea noastră să facem diferenţa. Între ce a fost, ce este şi ce ar putea fi.

A sosit, în fine, ocazia să le dăm noi o lecţie de responsabilitate civică americanilor, arătându-le cum ar fi trebuit să se mobilizeze pentru alegeri. În aşa fel încât, post festum, să nu fie necesar să constatăm că jumătate dintre românii care o ţin langa cu „ne merităm soarta” şi-s ofticaţi că au ieşit tot ăia nu s-au prezentat la vot.

Ar fi ruşinos.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp