Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Daddy fraier, daddy deștept. Românii și testul semaforului de pe bulevardul Dacia

Semafor roșu

Foto: Guliver Getty Images

Este primul cuvânt pe care mi l-a spus:

- Deeedi... 

Și așa mi-a rămas numele de tată. Povestea este însă despre altceva, totuși; este despre un şir de trei semafoare pe bulevardul Dacia care aparent nu au nimic neobişnuit. Şi totuşi au. 

- Tata, uite, trebuie să stăm la semafor, încercam să îi explic eu Sophiei, e roşu.

- De ce, daddy?

- Pentru că, atunci când e roşu la semaforul pentru oameni, trec maşinile şi noi trebuie să stăm pe loc şi când e verde trecem noi şi maşinile se opresc.

- Dar, daddy, doamna și băieţelul de ce nu se opresc?

- Poate e grăbită, doamna a greşit.

- Dar uite că trece şi domnul.

- Lasă-l să treacă, a greşit şi el.

- Dar de ce nu trecem şi noi? Ar fi greşit?

- Pentru că riscăm să ne calce o maşină.

- Pe domnul şi pe doamna cu băieţelul îi calca maşina?

- Nu, dar există riscul să îi calce maşina…


Copilul încearcă să proceseze toate lucrurile, părintele încearcă să îi explice, totuşi este absolut imposibil de înţeles. Din nou şi din nou, la fiecare semafor, oamenii „greşesc” şi ţâşnesc înainte pe lângă noi, uneori cu copii după ei. Noi ne oprim. Ca să fiu cinstit până la capăt, până să am copilul şi eu am „călcat” nenumărate semafoare în România.

Apoi mi-am amintit de o întâmplare de la un training de la Viena, din urmă cu nişte ani. Era aproape 1 noaptea, un grup amestecat de amici austrieci şi est-europeni se întorceau de la o petrecere. Stânga, pustiu, nicio maşină, nicio adiere măcar, dreapta pustiu, Viena noaptea este precum cimitirul Bellu, chiar mai puţin animată. Mergem pe strada preţ de vreo 7-8 minute şi nu trece absolut nicio maşină. La un moment dat, grupul traversează, evident pe roşu, ce mai conta, ziceam noi. Bulgari, români, ucraineni, buluc înainte. Am realizat pe urmă că, tacticoşi, colegii noştri austrieci s-au oprit noaptea la 1 în fața semaforului roşu şi nu s-au mişcat un pas până nu s-a schimbat culoarea în convenţionalul verde. Chestiune de educaţie, de atitudine cetăţenească, de obicei? Nu au făcut-o demonstrativ, pur şi simplu aşa erau ei, „limitaţi”.

Reflectând suplimentar, am hotărât să o iau pe partea legală să încerc să îi explic altceva copilului din punct de vedere logic. Uite Sophia, Daddy îţi explică înainte să ieşim pe stradă. Avem reguli de circulaţie, nu poate circula cine pe unde vrea. Dacă semaforul este verde la maşini, pleacă maşinile şi atunci e roşu la oameni, dacă semaforul este verde pentru oameni, pot pleca oamenii şi atunci ştiu că maşinile se opresc. Copilul a dat din cap şi am crezut preţ de nişte minute că e clar. Am mai adăugat argumentaţia familiară – anume că dacă un poliţist te vede trecând pe roşu, îţi dă amendă. 

Două doamne şi un domn pornesc pe roşu, copilul se întreabă dacă va veni un poliţist să le dea amendă. Văd în ochii ei că efectiv aşteaptă să vadă efectele transgresiunii celorlalţi, după ce am venit cu explicaţia cu poliţistul

Ajungem la semafor, stăm la roşu (alţii trec într-o veselie, din nou „doamna a greşit”), pornim cu Sophia şi trotineta Sophiei pe culoarea verde, când colo, o maşină era cât pe aici să ne calce pe amândoi pentru că făcuse curba într-o viteză mult prea mare. S-a oprit scrâşnind din roţi, cuvintele adresate de un părinte speriat şi furios şoferului fiind de nereprodus într-un articol civilizat. Ajunşi pe trotuarul celălalt, în fine, „domnul cu maşina a greşit, nu a văzut semaforul”. Păi şi nu era mai bine să plecăm pe culoarea roşie, când au plecat şi ceilalţi de lângă noi? întreabă copilul. Nu, răspund. E evident chiar şi pentru un copil de 4 ani – am explicat că ne calcă maşina pe roşu, or, maşina era cât pe aici să ne calce pe verde. Regula, carevasăzică, nu e clară.

La întoarcerea de la grădiniţă, acelaşi semafor, de această dată în sens invers. Două doamne şi un domn pornesc pe roşu, copilul se întreabă dacă va veni un poliţist să le dea amendă. Văd în ochii ei că efectiv aşteaptă, să vadă efectele transgresiunii celorlalţi, după ce am venit cu explicaţia cu poliţistul. Chiar aşteaptă probabil de după copacul de dincolo de drum să apară un poliţist şi să scrie în carnetul cu amenzi, cum a văzut ea altădată un motociclist amendat mai încolo pe bulevard pentru viteză. Îi spun că poliţiştii vin doar din când în când. Bine, şi când vor veni, mă întreabă copilul insistent. Sau de ce nu îi chemăm noi? E greu de spus, îmi spun în gând – poliţiştii aproape nu vin niciodată în România. Iar când vin, uneori mai iau spagă, chiar dacă poate mai rar ca înainte, iar la noi în familie nimeni nu dă şpagă. Sunt conştient că educ astfel pentru viitor un copil care “nu se descurcă în România”, în „meandrele concretului”. 

De fapt, România este formată majoritar din oameni care trec pe culoarea roşie fără să aibă multe consecinţe neplăcute, fie că e vorba de un semafor real sau unul metaforic

În altă zi, am fost claxonaţi violent de un SUV: „Haideţi, dom’le, mai repede”, ne-a aruncat ţâfnos un domn grăbit, deşi era verde şi deşi copilul mergea încet cu trotineta pentru că se lovise la un genunchi în ziua anterioară pe trotuarul unde era o groapă. Replica mea la adresa şoferului nu poate fi, din nou, reprodusă, iar culoarea semaforului era verde când noi treceam. În altă zi nu a oprit nici măcar tramvaiul care traversa bulevardul Dacia, a trebuit să îmi iau pe sus copilul cu trotinetă cu tot pentru ultimul metru de asfalt, altminteri am fi fost măturaţi, vatmanul sună din sonerie, tot verde era. Poate aţi încercat şi voi, părinţi fiind, să explicaţi unui copil graba celorlalţi – copilul uluit nu înţelege mare lucru, altminteri nu e nimic de înţeles, graba noastră este un nonsens pe care copiii îl sesizează corect.

De când m-am gândit mai bine, nu mă pot opri să mă gândesc că, de fapt, România este formată majoritar din oameni care trec pe culoarea roşie fără să aibă multe consecinţe neplăcute, fie că e vorba de un semafor real sau unul metaforic. Șpaga măruntă prin spitale, concursul câștigat cu pile, miniştrii care îşi obţin diplome fără a trece pe la unitatea de învăţământ, conducători îmbogăţiţi din instituţiile publice pe care le conduc, magistraţi care negociază sentinţele, “academicieni” fără cercetare, doar cu leafa grasă. Toți trec pe roșu. Avem chiar şi un ministru al justiţiei care îşi începe prima zi de muncă prin a călca dubla linie continuă din faţa Palatului Victoria. 

Am putea spune chiar că e o minoritate din ce în ce mai mică formată din cei care aștepată să vină culoarea verde a semaforului înainte de a trece, regulamentar, cei care au politețea de aștepta, umanitatea, dincolo de respectarea unor legi scrise.

Și există şi români care sunt gata să îmbrâncească un tată cu o trotinetă în mână şi fetiţa lui de patru ani în timp ce încearcă să urce într-un autobu, concentrați la o treaptă uriaşă.    

Am putea spune chiar că e o minoritate din ce în ce mai mică formată din cei care aștepată să vină culoarea verde a semaforului înainte de a trece, regulamentar, cei care au politețea de aștepta, umanitatea, dincolo de respectarea unor legi scrise. Uneori sunt numiţi „fraieri” de majoritari, nişte „papă-lapte”. Şi mi-am amintit cum se încruntau britanicii în primele zile când am ajuns la Londra şi nesocoteam vreun semafor – mi-am revenit rapid şi la Londra nu calc niciodată pe roşu. Poate că noi ca ţară vom fi altfel doar atunci când vom învăţa să ne internalizam regulile instinctiv, începând cu cele mai banale.

Fetiţa mea are aproape patru ani şi a învăţat într-un final (evident, dându-şi ochii peste cap). Offf Doamne, daddy, da, ok, stăăăăăm când e culoarea roşie şi porniiiiiim când e culoarea verde. A învăţat mecanic, mă tem – eu nu am avut argumente suficient de bune pentru a combate realitatea din jurul ei, cea în care lumea traversează pe roşu, e majoritară și nu pățește nimic, niciodată, chiar când într-o zi am trecut pe lângă un polițist ocupat cu dirijarea intersecției. Şi mă apăsă un oarecare sentiment de inadecvare, însă nu ştiu cum altfel aş fi putut proceda mai corect. Voi aveţi vreo altă soluţie? 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Eu nu am gasit solutie. Am cautat vreme de 14 ani cu toti cei 3 copii si cand am simtit ca nu voi putea sa evit ca ei sa asimileze mecanismele astea defecte, mi-am luat lumea in cap, Am lasat tot in spate si i-am dus intr-o tara in care nu trebuie sa le explic normalitatea si bunul simt. Dupa aproape 2 ani, eu inca ma lupt cu reflexele de "descurcareala" dobandite in Romania pe cand ei le-au integrat firesc pe cele normale de aici. Mult success
    • Like 0
  • Domnule draga de aici pleaca toate relele fie el semafor real ori metaforic asta ne caracterizeaza. si daca iti permiti sa atentionezi pe careva, te alegi cu "du-te in ....mea". Exista natii care incearca sa faca lucrurile bine, vezi nemti, care pana si la sporul demografic sunt pe primul loc si natii care se incapataneaza sa sfideze orice si pe oricine. E bine ca avem spor demografic minim in zeci de ani disparem din istorie.
    • Like 0
  • satanae check icon
    Mda, hai sa-i invatam mai intai sa treaca granita, imediat dupa ce au invatat sa mearga, si sa se tot duca, pina ajung intr-o tara in care majoritatea oamenilor asteapta la rosu si trec pe verde. Si acolo puteti sa-i invatati sa respecte regulile semaforului. Aici, daca tot continuati cu lectiile astea daunatoare, singurul lucru pe care-l vor invata este sa fie mai repede calcati de masini. Nu exista locuri mai periculoase pentru a trece strada in Romania decit trecerile de pietoni, semaforizate sau nu.
    • Like 0
  • check icon
    Cand mi-am educat pustiul cu privire la regulile de circulatie nu mi-am pus problema dvs. Intrebarea mea a fost ce faci cand vezi culoarea verde?
    - Traversez, a raspun el tantos.
    - Nop. Verifici ca nu trece un adormit si daca nu exista nici un pericol traversezi.
    - Pai daca ma loveste este vinovat.
    - Sigur ca da numai ca cel care va plati pretul vei fi tu iar plata va fi propria ta sanatate sau viata. Lasa dreptatea si protejaza-te.
    Din fericire niciodata nu ne-am pus problema de a traversa pe rosu.
    • Like 0
  • Anouk check icon
    Eu am început să respect cu stictețe regulile de circulație încă din școală când am făcut în clasa a V-a cursuri de circulație. Am conștientizat ce înseamnă respectarea acestor reguli după ce mi-am luat permisul auto.
    Fiicei mele i-am explicat ce ar însemna să nu existe reguli, ce haos s-ar crea. Și i-am explicat că e vorba de respect față de ceilalți. Unii poate se grăbesc. Nu știm ce-i motivează să greșească, dar noi respectăm regulile și suntem foarte atente la cei care se grăbesc. Uneori se poate grăbi o ambulanță sau o mașină de pompieri.
    Au trecut vreo 20 ani de când i-am explicat fiicei mele și azi e un pieton și un șofer care preferă să fie considerată fraieră, dar care respectă regulile.
    Și am credința că puțin câte puțin și cu ajutorul unor articole ca acesta, ne vom aduna în țara asta oameni civilizați.
    • Like 1
  • Pa Romania. Singura solutie. In tara asta nici sa traiesti civilizat nu mai poti. De altfel e urmatorul pas pe care il voi face.
    • Like 0
  • check icon
    Legitimă nedumerirea autorului. Și mai legitimă mi se pare atitudinea austriecilor ”limitați” ca și a altora ca și ei.
    Mărturisesc că am avut și eu parte de experimente similare, dar din nefericire am fost martor împreună cu copila mea, la un ”argument zdrobitor” pentru respectarea normei. Când copila mea avea trei ani, într-o noapte de revelion, aproape de ora 01, priveam de la etajul IV, intersecția de 4 benzi peste care ningea frumos. Semafoarele funcționau iar noi eram încântați de jocul de lumini și de zăpada neatinsă. Din senin, un ins s-a angajat în traversare dea curmezișul. M-am întors spre copilă să-i atrag atenția asupra gestului incorect. În aceeași secundă, venind parcă de nicăieri, a apărut o mașină ce l-a lovit pe imprudent cam la 40 km/h. Nefericitul a murit pe loc. Am aflat ulterior din presă, că niciunul dintre protagoniști nu consumase alcool.
    De atunci și până acum și au trecut 30 de ani, nici fiica mea și nici eu nu suntem nerăbdători să traversăm. O facem doar pe verde, oriunde ne-am afla.
    • Like 1
  • Bine punctat. Și eu, deși sunt provincial,am mai trecut pe roșu . Revelația am avut-o acum trei ani,in Germania, când nimeni nu trecea pe roșu. De atunci, aștept verde ,apoi trec. Despre oameni,in special bucureștenii,nu știu ce așteptări aveți când ei au votat de multe ori un individ ca Vanghelie,una precum Firea. Ăștia sunt, cei care se dau că fiind "capitaliști"!
    • Like 0
  • Bun. Inca o confirmare a Teoriei ferestrelor sparte.
    • Like 1
  • Poate era bine sa-i explicati si ca in Romania regulile,legile, sunt ,uneori ,prost aplicate si ca nu tin pasul cu realitatile.In speta cred ca semaforul cu pricina ar putea sa fie intermitent,fiind o circulatie slaba a masinilor si o incalcare frecventa a regulii de catre pietoni sau o alta reglementare.Nu ati ales exemplu cel mai bun ,cu semaforizarea ,stiut fiind faptul ca Bucurestiul are o semaforizare complicata ca si mintea celor care au implementat-o.
    • Like 0


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult