Rezultatul Brexitului a surprins și năucit ambele tabere de votanți din UK. Aceia care votaseră pentru „remain” au început a doua zi după vot să strângă semnături pe o petiție online, cerând repetarea referendumului, în timp ce tabăra care votase „leave” căuta cu febrilitate pe Google înțelesul sintagmei UE. Și asta se întâmpla într-una din țările de referință în privința a ceea ce înseamnă o democrație consolidată. Și ca starea de năuceală să se adâncească, la numai câteva zile de la vot, cei care conduseseră și erau cumva responsabili de această decizie finală, Nigel Farage și Boris Johnson, unul și-a dat demisia din fruntea UKIP, iar celălalt a făcut un pas înapoi în ascensiunea preconizată la conducerea Partidului Conservator, ambele gesturi fiind specifice învinșilor, și nu învingătorilor. Oare ce se ascunde în spatele unor asemenea comportamente? Ipocrizie, iresponsabilitate, incompetență, ignoranță ori din fiecare câte ceva?
Îndrăznesc să risc o explicație a cauzei care a generat acest derapaj comportamental atât al maselor de votanți din UK, cât și al elitelor lor politice: majoritatea de 50% plus unu din numărul total de voturi valabil exprimate în adjudecarea rezultatului referendumului.
Cu voioasă superficialitate, fiecare dintre noi cunoaște și recunoaște, la rigoare, că democrația înseamnă voința majorității. Bine, bine, dar care majoritate? Aceea de 50% plus unu din numărul total de voturi valabil exprimate?
În cazul acesta de majoritate înseamnă că o decizie, oricare ar fi ea, poate fi luată chiar în cazul în care există o tabără care își apropie 50% din voturi plus unu, în timp ce cealaltă tabără își contorizează 50% din voturi minus unu. Aceasta este voința democratică pe care ne-o dorim? Există „un vot” care decide tabăra învingătoare… în măsura în care se adaugă unei tabere sau celeilalte.
În imperiul roman de răsărit, la Constantinopol, în secolul VI d.H., pe vremea împăratului Justinian, erau identificate pe hipodrom două tabere adverse, după culori: verzii și albaștrii. Simplificând, putem spune că acel „un vot”, alegând culoarea verde sau albastru decide victoria uneia dintre tabere. Dar acel „un vot” poate fi oricine: un masterand la Oxford, un etnic pakistanez de religie musulmană naturalizat în UK, un fost miner din Țara Galilor care cu ani în urmă și-a pierdut locul de muncă, actualul PM al Regatului Unit ori o tânără domnișoară ocupată în Soho. Asta să fie democrația pe care au construit-o britanicii și la care o mare parte dintre noi aderă? Sincer, mă îndoiesc.
La Brexit, nu „un vot”, ci „un milion de voturi” a făcut diferența între „remain” și „leave". Este mult, este puțin? Depinde cum privește și înțelege fiecare dintre noi jocul cu cifre.
Din cei 33 de milioane de votanți (am rotunjit cifrele), 16 milioane au votat „remain”, iar 17 milioane au votat „leave”. Din cei 33 milioane de verzi și albaștri luați la un loc, un milion, adică 3% de verzi sau albaștri, ce vreți dvs., au decis în final căci voturilor celorlalți 16 milioane de verzi și albaștri s-au anihilat reciproc. Nu, nu asta este majoritatea chemată să decidă într-o astfel de problemă, așa cum înțeleg eu înțelesul corect al conceptului de democrație.
Să presupunem că nu verzii au fost mai mulți cu un milion, ci albaștri. Rezultatul referendumului ar fi fost total diferit, dar năucirea și confuzia votanților ar fi rămas aceeași. În fapt, efectul cel mai important al acestui vot este că în cazul unei divizări a masei electorale în două segmente slab diferențiate numeric – 3% - una dintre ele își impune voința celeilalte.
O națiune divizată într-o problemă esențială pentru existența ei este cel mai rău lucru care i se poate întâmpla în termeni de coeziune socială și aderare la un sistem politic. Majoritatea care ar trebui, cred eu, să decidă într-o democrație consolidată, pe teme de yes/not sau in/ouț nu ar trebui să fie o majoritate simplă de 50% plus unu din numărul total de voturi valabil exprimate, ci o majoritate calificată – cu cât numărul de voturi ale verzilor/albaștrilor, ca pondere din totalul voturilor, depășește numărul de voturi ale albaștrilor/verzilor. Acest prag de decizie să fie de 50% plus unu, adică altfel spus 75% plus un vot versus 25% minus un vot. Voința unei astfel de majorități devine indubitabilă, iar ideea de minoritate decizională, de asemenea.
Tradus în cazul votului pentru Brexit asta ar fi însemnat că, din numărul total de voturi de 33 milioane, 24,75 de milioane plus un vot să fie albastre/verzi și 8,25 milioane minus un vot să fie verzi/albastre. Puterea de decizie a acelui „un vot”, chiar dintre categoriile menționate, nu ar avea efect asupra rezultatului final al votului, ci asupra validării sau invalidării procesului de votare în sine. În cazul în care una din părți nu atinge pragul de 75% plus un vot, votarea ca proces este invalidată și se prezervă starea anterioară, ori se repetă votarea. Asta înseamnă voința democratică a majorității în înțelesul meu și sper că nu numai al meu.
Citirea într-o cheie superficială a sintagmei 50% plus un vot din totalul voturilor valabil exprimate a condus în ultimii 20 de ani la divizări ale votului în jurul cifrei de 50%, ceea ce a provocat o polarizare politică periculoasă pentru stabilitatea și coerența sistemelor politice. Vezi exemplele rezultatelor campaniei prezidențiale din anul 2000 în SUA, în care Bush câștiga la limită, ale campaniei prezidențiale din 2009 în România când Băsescu câștiga așișderea la limită și inclusiv Brexitul din 2016 în UK. Acestea și multe altele, au creat, în unele cazuri, posibilități de manipulare de voturi din partea unei tabere, de suspiciune și neîncredere a electoratului, de divizare în două blocuri electorale aproximativ egale și prin urmare de nesocotire a voinței celuilalt. Urmarea unei astfel de stări de fapt a fost o mai slabă legitimitate percepută a învingătorului prin discutabila lui reprezentativitate – dar noi, cealaltă jumătate? -, cu consecințe nefaste pe toată perioada dintre două cicluri electorale – vezi încercarea de înlăturare din poziția câștigată printr-un vot foarte strâns în 2009 a președintelui Băsescu la jumătatea mandatului său, în 2012.
Cui folosesc toate aceste lucruri? Învățăm ceva din ultima experiență a Brexitului? Nu vreau să cred că ideea „las’ că merge și așa”, pe care noi românii, deseori în mod nedrept, ne-o atribuim în termeni de specificitate, a atins cote de universalitate și, mai mult, că își face simțite efectele chiar la nivelul deciziilor politice din Europa și chiar întreaga lume. Recitirea cu atenție, reinterpretarea și reglementarea cu inteligență a sintagmei „majoritate” se impune tuturor iubitorilor declarati, dar mai ales onești, de democrație și cu precădere tuturor amatorilor de viitoare NEXiT-uri. (NEXT - EXIT).
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Democratia majoritatii de 50%+1 a dat rateuri in trecut, dar, dupa cum spunea Churchill, democratia este cel mai prost sistem politic, daca le elimini pe toate celelalte.
Cat priveste ideea ca nu toti ar trebui sa aiba drepturi egale la vot, mi se pare ciudat ca vine tocmai de la niste oameni care se pretind democrati. Faptul ca unii oameni stiu foarte putine despre ceea ce voteaza este valabil peste tot in lume si de cele mai multe este din vina societatii si nu din vina lor. Ideea de a-i priva de un drept nu cred ca este tocmai in regula. In America exista asa numita inregistrare la vot care a fost una dintre armele taberei Bush in castigarea bataliei electorale in 2000 in statul decisiv: Florida. Se prea poate ca majoritatea asa cum este ea acum sa nu fie perfecta, dar functioneaza si a permis societatii sa progreseze.