Foto: Profimedia
România a primit pe final de ianuarie o veste pe care ar fi trebuit să o așteptăm de pe la momentul aderării la Uniunea Europeană. Am primit invitația de a începe procesul de aderare la Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OECD). Nu de alta, dar accesul în OECD este următorul pas firesc pentru o țară. Iată, niște ani mai târziu, suntem oficiali invitați la masa discuțiilor despre cum devenim membri. Pentru cine mai ține minte procesul de aderare la UE, simpla deschidere a negocierilor nu înseamnă decât că greul abia începe.
De ce e o idee bună să fim parte din această organizație? Unii spun că ar fi un „Club al țărilor bogate”. Într-un fel, este. Dacă ne uităm la cele 38 se state membre, cam așa pare (Austria, Australia, Belgia, Canada, Chile, Columbia, Costa Rica, Republica Cehă, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Islanda, Irlanda, Israel, Italia, Japonia, Coreea, Letonia, Lituania, Luxemburg, Mexic, Țările de Jos, Noua Zeelandă, Norvegia, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Elveția, Turcia, Regatul Unit și Statele Unite). Dar, la o lectură mai atentă a acestei liste, vedeți că nu e numai despre bogăție.
OECD, ca organizație internațională promovează politici de îmbunătățire a bunăstării economice și sociale a oamenilor. Da, ca să fii parte din organizație, ai nevoie să arăți bine macro-economic. Însă nu este suficient. Într-o mare măsură, organizația este despre a răspunde la întrebarea „ce faci după ce ai devenit suficient de bogat cât să nu îți pese de ziua de mâine?” Cum faci să fii și fericit? Cum faci ca bogăția să se transforme în calitate a vieții pentru câți mai mulți dintre cetățeni? Poate părea că acestea sunt întrebări simpatice, de dat bine. Nu e chiar așa. Poate principalul for în care se discută despre o dezvoltare economică mai echitabilă este fix OECD (unde în ultimii ani a început conversația despre taxarea minimă a companiilor sau despre modalitatea prin care taxarea să nu mai evite țările în care companiile își au operațiunile).
La fel ca în cazul aderării la Uniunea Europeană, pentru România va fi construit un „roadmap”, adică o serie de elemente de îndeplinit pentru alinierea la standardele, politicile și practicile OECD. Procesul va include o evaluare de către peste 20 de comitete tehnice pe domenii destul de largi și se va concentra pe aspecte prioritare, inclusiv comerțul deschis și investițiile, progresul în guvernanța publică, eforturile de integritate și anticorupție, precum și protecția eficientă a mediului și acțiunile privind clima.
Premierul Nicolae Ciucă ne anunța, printr-un comunicat pe site-ul Guvernului, că România este aderentă la 6 din cele 8 standarde esențiale pentru aderare (Declarația privind Investițiile; Principiile Guvernării Corporatiste; Principiile pentru Elaborarea Politicilor Internetului; Recomandarea Bunelor Practici în Statistică; Cadrul Inclusiv al BEPS – Erodarea Bazei și Schimbarea Profitului; Forumul Global al Transparenței și Schimbului de Informație). Și că practic, mai trebuie să ne ocupăm doar de „activitățile aferente aderării la Codurile de liberalizare” pentru că „România și-a exprimat deja intenția de a adera la Convenția OCDE Anti-Mită”.
Aici cred că va fi problema majoră pentru România. Decidenții politici nu par să înțeleagă că nu este suficientă aderarea la principii sau convenții, ci mai trebuie și făcute lucruri în această direcție. Adică fapte, nu doar vorbe. Schimbare de mentalități și practici în instituții, nu doar o lege care spune că așa ar trebui să fie. Să vă dau un simplu exemplu, care poate părea din categoria „lauda de sine”. Este. Dar este și o experiență la prima mână.
În 2020, Funky Citizens a fost unul dintre așa numiții „Knowledge Partners” din cadrul OECD Global Anti-Corruption & Integrity Forum. Acest Forum este unul dintre instrumentele prin care OECD își organizează munca din domeniul anticorupției și integrității publice. În acel forum, povesteam despre cum pandemia a crescut semnificativ riscurile mai ales când vine vorba de corupție în achizițiile publice. Aparent, pentru o organizație ca OECD, asta e o problemă interesantă, validă și care poate fi discutată aducând la masă și societatea civilă critică în ceea ce privește aceste probleme.
De la înființarea sa, OECD a dezvoltat sute de instrumente juridice devenite standarde internaționale când vine vorba de integritate. Convenția pe care o menționează domnul Ciucă, Convenția Anti-Mită este unul dintre cele mai importante instrumente internaționale de combatere a activităților de mită. Însă aceasta nu înseamnă că pur și simplu devii parte a ei și gata. Ci asta presupune da, și adoptarea de legi, dar mai ales consolidarea reglementării și capacitatea de aplicare a regulilor pentru a se conforma Convenției.
Dar, dacă e ca România să respecte standardele pe combaterea corupției și integritate, doar Convenția aceasta nu este întreg tabloul. OECD are standarde și bune practici în probleme precum achizițiile publice, managementul finanțelor publice, integritatea sectorului public și privat, etc. Pe toate va trebui să le luăm în calcul pe bune. Adică da, inclusiv să acceptăm că, de exemplu, ceea ce a făcut România în timpul pandemiei cu fondurile publice nu are voie să se mai întâmple (achiziții opace și reguli foarte laxe, bugete adoptate pe repede înainte și fără consultări publice, fonduri de rezervă alocate discreționar și câte și mai câte). Dacă vreți să vedeți câtă treabă are România doar pe acest subiect al integrității în cheltuirea banilor publici, aruncați un ochi pe standardele OECD în materie. Și la cum implică societatea civilă pe subiect. Sau la câtă transparență e necesară.
Ce trebuie înțeles din asta? Suntem suficient de bine dezvoltați cât să începem un proces de aderare la OECD. Dar drumul e abia la început și mai avem extrem de mult de muncă. Am auzit voci cum că se întâmplă cam târziu această invitație. Sau că uite, nu suntem doar noi invitați, ci venim la pachet cu Argentina, Brazilia, Bulgaria, Croația și Peru (asta îmi aduce aminte de reacția multor părinți români când vin copii cu câte un 10 acasă și care în loc de bravo trântesc un „Și cine a mai luat zece?”). Dar cu ceva sunt de acord. Că așa e, puteam fi mult mai bine și mult mai repede. Nu știu dacă ambiția e ceea ce ne lipsește sau dacă incapacitatea de a ne mobiliza pentru eforturi mari, colective este urmare a faptului că am tras mult să aderăm la NATO și UE.
Partea rea sau partea bună este că nu există un termen limită pentru finalizarea proceselor de aderare. Rezultatul și calendarul depind de capacitatea fiecărei țări candidate de a se alinia la standardele și cele mai bune practici ale OECD. Pentru o țară ca România, absența unui deadline nu ne face bine. Și cred că aici este nevoie de ambiția de a nu rămâne doar la stadiul de aspiranți și speranță perpetuă. Dacă vrem, eu cred că putem să încheiem acest proces în cinci ani. Da, asta e ambițios. Pentru că mai avem multă treabă de făcut.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.