De la mesajul național(ist)-ortodox, la cel național socialist în campaniile prezidențiale

 Foto Inquam Photos / Octav Ganea

Campaniile electorale prezidențiale din 2014 și 2019 au cel puțin două aspecte comune. Candidatul Klaus Werner Iohannis a câștigat ambele scrutinuri. De asemenea, de-a lungul celor două perioade electorale, în doze diferite, mesajul național(ist) s-a combinat cu expresii de extremă dreaptă. Și în 2014 și în 2019 astfel de sloganuri au fost prezente la publicitatea electorală sau la susținători ai candidatului PSD. Indiscutabil tentația acestui amestec toxic a venit din intenția de a câștiga puncte în fața principalului contracandidat. „Vina” lui Iohannis de a fi etnic german și de religie luterană, deci dublu minoritar, a inspirat experți electorali din staff-ul advers să asume strategia naționalistă ca vector pentru voturi semnificative.

Deși la prima vedere îngemănarea naționalismului cu discriminarea etnică sau religioasă este un produs neuzual pentru un candidat de stânga, vedem cum laburiștii britanici s-au înnămolit într-un antisemitism pe care liderul partidului refuză să îl gestioneze prin eradicare. Prin urmare, pragmatismul politic postmodern pare să sugereze că departajarea clasică a valorilor pe axa stânga-dreapta nu mai funcționează astăzi cu precizie. În egală măsură, rezultatul alegerilor prezidențiale din România, în 2014 și 2019, ne arată că astfel de mesaje nu au fost catalizatoare de voturi. Ele mai degrabă au deteriorat imaginea candidatului stângii (Victor Ponta sau Viorica Dăncilă) în așteptările unui segment electoral, dar și în fața actorilor externi, cu care România este parte în alianțe bazate pe valorile democrației.

În 2014, cartea națională s-a combinat cu ortodoxia. Pentru a scoate în evidență alteritatea lui Iohannis, strategia de campanie a mers pe două piste. Discursul ambivalent al candidatului Victor Ponta și mesaje radicale prin publicitatea de campanie. Astfel, Ponta, pentru a atrage votul majorității entice sau religioase, amintea susținerea sa pentru biserica ortodoxă, armată și faptul că e mândru de a fi român. Teme oricum îndepărtate de comunicarea de centru-stânga. În același timp nu uita să puncteze, în diverse expresii, faptul că Iohannis este altfel etnic sau religios. E drept că utiliza un limbaj ambiguu, pentru a evita criticile: „Nu cred că un candidat la funcția de președinte al României are o problemă dacă nu este ortodox sau nu e de etnie română” sau „Nu vreau să mă acuze nimeni sau să spună că e un defect faptul că sunt român sau ortodox în țara mea. Așa m-am născut, așa o să mor, sunt mândru de asta, cred că trebuie să fiu respectat pentru acest lucru”.

Prin urmare, unul dintre sloganurile asumate ale campaniei lui Victor Ponta a fost „Mândri că suntem români”. Chiar dacă în comunicarea politică de la noi acest slogan nu are neapărat o conotație extremistă sau de respingere, repetat de prea multe ori, el poate deveni viral și să fie perceput ca naționalist. Mai ales în situația în care contracandidatul este minoritar etnic. Cetățeni români de altă etnie decât cea majoritară se pot simți respinși din agenda candidatului, aceasta cu atât mai mult cu cât tema românismului a fost principalul cal de bătaie al extremismului românesc interbelic. În măsura în care acest mesaj este asociat cu alte sloganuri discriminatorii, el își accentuează semnificația radicală. În campania din 2014, acest mesaj a fost adesea însoțit cu o simbolistică ortodoxistă. Stafful de campanie PSD a împărțit cu dărnicie o fotografie cu părintele Arsenie Boca alături de sigla PSD. Cum se știe, simbolul Arsenie Boca este foarte bine prizat de categoriile electorale cu înclinații ortodoxe. Astfel mesajul devenea „mândri că suntem români și ortodocși”. De remarcat că BOR a considerat exagerată această asociere pentru o campanie electorală, în condițiile în care legislația interzice amestecul bisericii sau al simbolurilor religioase în campanie. În timpul campaniei au fost voci ale bisericii care s-au implicat de partea candidatului PSD prin îndemnul din amvon de a vota un „președinte creștin, ortodox, român”. Cazul cel mai mediatizat a fost cel al Mitropoliei Clujului, Maramureșului și Sălajului.

Cu toate acestea, imprevizibil, în timpul zilei votului din turul al doilea, Preafericitul Daniel a lansat un mesaj de susținere în favoarea lui Klaus Iohannis, folosindu-se de sintagma „străinului”. Chiar dacă acest termen este apanajul extremismului de dreapta, în context el avea o conotație pozitivă, de publicitate. Cetățenii români votau și campania electorală era încheiată, iar îndemnul era să votezi cu minoritarul. Mesajul a surprins media, populația, tabăra PSD. Nici până astăzi nu s-au găsit argumente pentru acest mesaj neașteptat.

În 2019 strategia de campanie a candidatului PSD s-a radicalizat. Mesaje transparente care puneau semnul egal între Klaus Iohannis și național socialism au ajuns simple formule la îndemnul oricărui pesedist care voia să se implice în campanie de partea Vioricăi Dăncilă. Faptul că astfel de mesaje au surse diferite în partid, permite afirmația că ele au fost cel puțin tolerate, acceptate. De menționat că astfel de „săgeți” simbolice au fost transmise de către PSD încă înainte de campanie începând cu 2017. În această toamnă ele s-au întețit. Să nu fi evaluat experții efectul minimal sau aproape nul al unor astfel de lozinci lansate cu mult mai devreme? Sau nu au avut inspirația pentru mesaje cu priză la public. Practic a fost folosit întregul arsenal de termeni sau simboluri care amintește în mod direct despre nazism și caracterul criminal al regimului. Iohannis a fost asemuit cu Hitler, Führer-ul, cu un gauleiter, șef de lagăr etc. A fost identificat, simbolic desigur, cu ipostaza dictatorului, dar și a responsabilului cu exterminarea evreilor. Nou în această campanie, dincolo de radicalismul mesajului, este corul autorilor. Au pus umărul lideri naționali și locali ai PSD, ziariști sau, neașteptat, un filosof, fost rector universitar. Au fost lideri naționali ai partidului care s-au remarcat prin mai multe intervenții în același registru. De exemplu, unul dintre ei îl numea „gauleiter” sau, altădată, trăgea un semnal de alarmă pentru că „dl Iohannis și-a pus în gând exterminarea PSD-iștilor, pe un model de acum 70-80 de ani, uitând sau neuitând un asemenea mod de gândire care bagă de-a valma simpatizanți și votanți PSD și vorbește în termeni de dispariție, mă gândesc că mâine-poimâine vine și cu legile de la Nürnberg, să fie tacâmul complet”. Pentru șeful de campanie al Vioricăi Dăncilă, Iohannis „se şi vede şef de lagăr de concentrare şi toţi PSD-iştii băgaţi acolo la reeducare”. Când au apărut reacții împotrivă din partea comunității evreiești, au venit prompt și scuzele față de memoria victimelor Holocaustului. Scuzele nu au fost însă și față de percepția indusă asupra imaginii lui Iohannis. 

La nivel local, PSD Focșani anunța nici mai mult, nici mai puțin, decât deznaționalizarea României: „Klaus, Siegfried, Kovesi, Orban, Hellvig, Clotilde, Kelemen, Tomac. Au ajuns străinii să ne conducă ţara? Felicitări SRI”. Iar de la Cluj, liderul PSD local clama: „Acest Iohannis cu discursul lui nazist vrea să muriți! Vrea să dispară PSD! Asta își dorește. Nu am spus-o eu. A spus-o el”. Pentru un jurnalist candidatul dreptei ar avea „reflexe de tip nazist”, atitudine care l-ar fi făcut să refuze cu „cerbicie” dezbaterea cu președinta PSD Viorica Dăncilă. Interesantă construcția mesajului din acest articol intitulat „Klaus Iohannis nu este nazist”. Deși autorul afirmă de mai multe ori că el nu îl consideră nazist, lectura integrală a texului sugerează exact contrariul. Un alt ziarist îl demonizează pe Iohannis în același registru al hitlerismului. El îi consacră două articole succesive într-o revistă ce se vrea umorist-polemică, înainte și după dezbaterea pe care și-a organizat-o la BCU, cu sprijinul SNSPA. Nu numai limbajul, dar și frecvența tirului spun multe despre alinierea la campania PSD. Sau, ceea ce este puțin probabil, că autorul ar avea notorietatea și capacitatea să răstoarne scorul din turul II, pe ultima sută de metri, fapt pentru care a recurs la un mesaj radical, chiar dacă ireal.

Surpriza cea mai mare a venit însă de la filosoful-rector al „școlii ardelene”. Dacă pentru politicienii și activiștii PSD sau pentru jurnaliști a fost poate o simplă rostogolire a unor sloganuri extremiste de campanie, pentru filosof putem avansa ipoteza că este un crez. El a publicat între cele două tururi de scrutin, la un interval de 4 zile, două articole de presă în care nu face altceva decât să creioneze aceiași imagine de „fascist-hitlerist” pentru candidatul dreptei. Ceea ce impresionează de astă dată este asumarea acestui tip de discurs de către un intelectual care nu se mai află sub presiunea epocii Ceaușescu, pentru a putea invoca faptul că a fost obligat de sistem. Filosoful o face în deplină libertate de cugetare. „Îmi spun părerea fiindcă nu-mi convine ca cineva care încalcă țâfnos legi și reguli și induce abrutizarea în jur să ne ia drept fraieri. Mai ales acum, când orice om cu simțuri treze observă noua impostură de la vârful statului român, ce amenință bruma de civism și democrație adunată”.

De ce o face? De ce recurge la astfel de insinuări lipsite de orice corespondență reală între personajele invocate în articole? Eu unul nu am aflat argumentul rațional în text. Și atunci rămân cel puțin 2 ipoteze: susținerea prin mijloace de propagandă gregară a candidatei stângii sau o frustrare generată de persoana Klaus Iohannis. Oricum ar fi, notorietatea filosofului ardelean se sparge în cioburi când afirmă similitudinea simbolică dintre Iohannis, Hitler și Mussolini. După ce introduce tema conspirației statutului paralel, „problema României actuale este,…, încercarea unor parveniți care au apucat la iataganul noii Securități și al «justiției» de a distruge pluralismul politic, atât de greu cucerit în această țară. În fapt – iar timpul va dovedi cu prisosință – actualul președinte nu este soluția pentru România, ci parte a problemei în care ea se afundă și care va costa, din nefericire, mai mult decât încă cinci ani pierduți”, avem să aflăm că de la Führer la Președinte distanța ideologică este zero. În 2010, frustrat de Băsescu avea să îi dedice un volum în care era asemuit cu Goebbels și Mussolini. „Între timp, argumentele aduse în 2010 nu numai că nu s-au tocit. Astăzi, paleta la care trimit decizii de la Cotroceni este mai extinsă. Acum și Carl Schmitt, nu doar Goebbels, Mussolini, sunt în fundal, iar Hitler a fost adus, stupefiant, mai în față. Nu este de mirare: suntem tot în regimul de după 2004, devenit și mai anacronic”. Candidatul dreptei pare să îl obsedeze pentru că revine și plusează: „Este șocant că, după treizeci de ani de eforturi de democratizare, modernizare și europenizare, această țară se trezește inspirată, chiar la nivelul președinției, din Mussolini, Hitler și Goebbels. Nu avem de ani buni în România combinația de autoritarism plin de mojicie și  amatorism țeapăn,  aplaudate de neisprăviți, cu toate consecințele nefaste? Trebuie adâncită eroarea?”

Nu mai insist. Adaug însă două observații. Întrucât eseistul aprecia că, încă din 2010, președinția României era undeva pe la intersecția fascismului cu nazismul, cum oare o fi reușit această țară să parcurgă acei 30 de ani de democratizare după 1989, pe care îi invocă? Să fie eroare de calcul sau de logică partizană? De asemenea, ambele articole par a fi încărcate de argumente, de unde și lungimea textului. Numai că aceste argumente sunt opinii personale sau preluate de la tabăra electorală a PSD. Creșterii economice, a salariilor și pensiilor i se opune un fascism imaginar exemplificat prin „statul paralel”, tăierea salariilor sau prin mesaje de campanie ale lui Klaus Iohannis (războiul cu PSD) etc. Cu alte cuvinte, la realitatea creșterilor el opune una virtuală, teme din propaganda PSD sau mesaje din campania lui Iohannis. Aceasta pare să fie logica filosofului.

Energii consumate în zadar. Din 2000, când C. V. Tudor a pierdut alegerile prezidențiale și apoi consolidat în 2008, când PRM iese din parlament, România nu mai are partide sau grupări politice extremiste reprezentate la nivel national. Aceasta, în parte, ne arată că radicalismul simbolic al extremei dreapta nu atrage voturi și adeziuni cu impact electoral. De ce, este o altă poveste. Lecția campaniilor din 2014 și 2019 este aceea că, prin astfel de mesaje, s-a mizat pe o realitate socială pe care în fapt nu au cunoscut-o. Analizele sociologice asupra electoratului pentru a măsura impactul sloganurilor, al temelor etc. au fost înlocuite cu speculații ieftine care nu au dat rezultate. Ele însă au șifonat imaginea celui mai important partid de centru-stânga.

Acest text este asumat de autor în calitate exclusiv privată şi nu reprezintă punctul de vedere al nici uneia dintre instituţiile şi/sau organizaţiile la care acesta este angajat sau la care este afiliat.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp