Și criminalilor li se întâmplă să moară

Foto: Octav Ganea/Inquam Photos

„Aşa au fost timpurile”, i-a spus fostul comandant al închisorii, ajuns ofiţer împlinit, uneia dintre victimele sale, cu care s-a întâlnit întâmplător prin Bucureştiul prăfuit al anului 1964. După ce petrecuse atâţia ani în puşcăriile comuniste, dintre care aproape cinci în desăvârşită izolare în penitenciarul interlocutorului său, fostul deţinut, revenit recent din domiciliul obligatoriu în Bărăgan, abia şi-a recunoscut călăul. Omul ieşise muribund din această ultimă temniţă, unde îşi pierduse o parte dintre colegii de suferinţă, morţi din cauza inaniţiei, bolilor şi mizeriei. Bastionul cruzimii de la Râmnicu Sărat fusese desfiinţat pentru totdeauna cu un an înainte. În deceniile care au urmat, toţi supravieţuitorii închisorii s-au stins, cu o singură excepţie, din câte se ştie. Comandantul Alexandru Vişinescu a rămas însă în viaţă.

Dar timpurile se mai schimbă. În după-amiaza zilei de miercuri, 10 februarie 2016, Vişinescu s-a întors la închisoare. În faţa blocului în care locuia a fost o oarecare animaţie, în aşteptarea momentului când nonagenarul ofiţer avea să fie arestat. Şi-au făcut repede apariţia jurnalişti, oameni ai legii în uniformă, ofiţeri în civil, gură-cască. Veniţi să îl ridice pe bătrân, reprezentanţii autorităţilor puneau în executare mandatul de arestare ca urmare a condamnării definitive, în aceeaşi zi, la 20 de ani de închisoare, confiscarea practic integrală a averii, degradarea militară până la gradul de soldat şi interzicerea drepturilor civile.

Astăzi a murit și Vișinescu. A murit de-a binelea.

S-a stins în închisoare, adică chiar în locul unde a comis crimele. După toate informațiile, el s-a chinuit mai bine de doi ani și jumătate într-un penitenciar unde își aștepta sfârșitul, după ce fusese osândit pentru omorurile și torturile sale. Ultimele săptămâni au fost, se pare, de-a dreptul îngrozitoare.

Nimeni nu va şti, probabil, vreodată ce a fost în mintea sa în ultimele ore de libertate atunci când a fost arestat. În drumul spre închisoare, ultimul său drum din libertate, fața i-a fost cuprinsă de o mânie tragică. Pe chipul său schimonosit se putea citi furia aprigă și resentimentele brutale. Își spunea probabil că tot ce făcuse cu mai bine de 60 de ani în urmă nu făcuse de capul lui și, în defintiv, de ce tocmai el trebuia să răspundă.

Crimele

Cele ce urmează chiar s-au întâmplat.

În cei aproape șapte ani (1956-1963) cât a condus mica pușcărie de la Râmnicu Sărat, Vișinescu a transformat închisoarea într-un spaţiu de anihilare lentă a deţinuţilor, chinuiți şi torturați zilnic, un program sadic, în care alienarea fizică şi psihică schițează imaginea unui neștiut loc de exterminare. Din acest sistem al terorii atent construit pentru a ucide şi a chinui, deplina izolare individuală a deţinuţilor i-a atras stabilimentului carceral celebrul de-acum supranume de „închisoare a tăcerii”. În jur de 140 de oameni au fost chinuiți, torturați sub comanda sa, dintre care 10% și-au găsit sfârșitul între zidurile penitenciarului. S-a implicat personal în schingiuirea deținuților. 

Bătaia cu sălbăticie cu boxul, cizmele, genunchii sau pumnii, strivirea coastelor, zdrobirea dinților, legarea de pat, înfometarea groaznică și care provoca dureri cumplite, supunerea la frigul extrem care îi înnebunea pe cei închiși, obligarea la dormitul pe pardoseala rece de ciment sau pe zăbrelele patului, obligația de a rămâne 17 ore pe zi în picioare nu au fost cele mai grele suferințe. Mirosul de mucegai, hainele vechi și ponosite, duhoarea de fecale, urină, sudoare și iperită din celulă nu erau nici ele cele mai grele cazne pentru deținuții slabi și deșirați, mulți bătrâni scheletici.

După gratii, în mica celulă de câțiva metri pătrați, cel mai greu era să nu vorbești cu nimeni ani de zile, să nu vezi o ființă umană, un patruped, o floare. Astfel, victimele lui au trăit o suferință prelungită prin nimicirea trupului şi a minții prin interzicerea oricărei activități. Doar inflexiunile lente, dureroase ale vocilor în celular și nesfârșita însingurare. Din când în când, povestesc supraviețuitorii, se auzeau cum unii deținuți încercau să vorbească singuri sau plângeau ca niște copii.

Unii au murit acolo, în mica pușcărie, pe ciment, încremeniți în celule. Cadavrele erau aruncate în gropi la marginea cimitirului orășenesc, fără nici un semn distinctiv. Alții au ieșit muribunzi, cu sănătatea distrusă, cu mintea tulbure de grozăviile trăite la Râmnicu Sărat.

Și că tot suntem în Anul Centenarului, amintim că dintre victime, Vișiniescu l-a torturat cu sălbăticie pe Ilie Lazăr, cel mai tânăr semnatar al Proclamaţiei Unirii de la Alba Iulia, l-a chinuit pe Victor Anca, care fusese și el ca adolescent la adunarea unionistă, și l-a ucis cu sadism pe Ion Mihalache, unul dintre autorii Marii Uniri.

Epilogul zilelor noastre

”Performanța” ucigașă a Râmnicului Sărat a rămas pentru mulți ambiguă. Ororile trecutului din temnițele comuniste au fost evacuate prin doi criminali bătrâni, morți de-a binelea și ei, Vișinescu și Ficior. Toți cei care trebuiau să continue ”Dosarul torționarilor” au înlocuit vânarea criminalilor octogenari cu repertoriul lamentărilor. Ei s-au vindecat demult de decență și sunt iritați de întrebările stânjenitoare. Și-au spus probabil că au scăpat relativ curați, camuflând incompetența și indolența în mesaje mincinoase de-a binelea: atunci s-a putut, dar acum nu se mai poate; îs prea bătrâni; nu mai sunt de găsit; nu ne ajută autoritățile etc. Azi, acești ”factori de decizie” împănați în titluri și funcții bine remunerate, împărtășesc cu toții splendoarea prezentului: seminarii despre drepturile omului și despre memoria moartă a comunismului. În turmentata lor indiferență pseudosavantă, comemorarea a devenit aniversare. Ei au travestit căutarea criminalilor în dezbateri academice despre filozofia crimei. Cu sprijinul lor neprecupețit, moartea lui Vișinescu este parastasul ”Dosarului torționarilor”.

Fără îndoială că, dacă nu ar fi existat campania “Dosarul torționarilor”, Vișinescu ar fi murit acasă, în patul lui, ca toți ceilalți foști directori de închisori comuniste pe care autoritățile și Justiția nu i-au deranjat cu nimic după 1989. El a fost primul torționar condamnat de Justiția română de după 1989 pentru crimele comise în Gulagul românesc.

Ce știm cu siguranță e că Vișinescu s-a comportat în închisoare ca un individ care nu și-a dorit moartea, o expresie veritabilă a urii față de situația ingrată în care a ajuns. A căutat să fie eliberat pe motive medicale și nu s-a căit nici o clipă. Nu s-a învinovățit pe el, ci, probabil, pe ”imbecilii” care l-au lăsat din mână și mai ales pe cei care l-au trimis la închisoare și, dacă timpurile ar fi altele, ar fi dat orice să moară cu ei de gât, să-i lase în aprigă suferință, să-i strivească încet și, apoi, ca odinioară, să-i dezbrace, să-i pună grămadă într-o căruță ținându-se de nas și să-i arunce într-o groapă săpată în grabă, la marginea unui cimitir orășenesc.

Vișinescu trebuia să fie mort de mult, ca și sufletul său hidos. Toate crimele sale care s-au cuibărit în el sunt acum istorie. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp