De la „opriți masacrul împotriva animalelor sălbatice!” la „avem nevoie de banii din vânătoarea de trofee”. Ce se întâmplă în teren: gestionarea faunei și politica

Foto: Jens Buttner / AFP / Profimedia

Dacă s-ar face un sondaj pe tema vânătorii de trofee, ne-am putea aștepta la următoarele răspunsuri:

Fermierul: „Faceți cum știți, numai să împuținați efectivele de urși și mistreți.”

IT-istul: „Mă opun ideii. Este o activitate josnică, practicată de oameni bolnavi psihic, care duce la limitarea biodiversității.”

O casnică din capitală: „Opriți masacrul împotriva animalelor sălbatice!”

Vânătorul: „Avem nevoie de banii obținuți din vânătoarea de trofee, pentru a putea asigura un management cât mai eficient al fondului cinegetic.”

Ce se întâmplă în teren?

Dacă gestionezi un fond de vânătoare din zona de deal, în care ai, printre altele, mult urs și mistreț, ești nevoit să cheltuiești sume consistente pentru a achiziționa și distribui porumb în teren. Dacă mistreții nu ar primi porumb, la punctele de hrană, ar face pagube mai mari în culturile agricole și ar parcurge distanțe mai lungi, în căutarea hranei. 

În condițiile actuale, când există focare de pestă porcină africană, deplasarea mistreților dintr-o zonă în alta ar crește numărul focarelor de PPA. De aici vin două probleme, una ecologică și una economică. Efectivele de mistreti afectate de PPA se reduc cu 80-90%, lăsând un mare gol în ecosistem. Pe de altă parte, creșterea numărului de focare de pestă pune în pericol un important sector zootehnic. Dacă tot ne plângeam că importăm carne de porc, trebuie să știm că poate să fie și mai rău.

Dacă pui porumb mistreților, dar fondul cinegetic este suprapopulat cu urși, mistreții vor mânca doar grăunțele care rămân după ce se satură urșii. În cazul ăsta poți să faci mai multe puncte de hrănire și să duci mai mult porumb în teren, ceea ce înseamnă o creștere a costurilor de administrare a fondului cinegetic, dacă situația financiară îți permite.

Ca să asiguri o cantitate de porumb suficient de mare pentru a hrăni și urșii și mistreții, va trebui să iei în calcul, pe lângă costul furajului, prețul plătit pentru combustibilul ars între depozit și punctele de hrănire. Să nu uităm că mașina de teren, încărcată cu sute de kilograme de porumb, nu se încadrează în consumul de 7,5 litri/100 km.

În afară de cheltuielile cu asigurarea grăunțelor și a bulgărilor de sare necesare animalelor, gestionarul mai are și alte cheltuieli, cum ar fi: taxe de mediu; taxe către Garda Forestieră; redevențe plătite proprietarilor de terenuri; salariul paznicului/paznicilor; salariul directorului (angajat cu studii superioare); diverse alte cheltuieli.

Când le pui pe toate la un loc, se ajunge la sume consistente. Sursele de venit de care dispune gestionarul sunt cotizațiile membrilor vânători în asociație și, eventual, taxele de vânătoare percepute vânătorilor care nu fac parte din asociație.

În perioada în care ursul era vânat conform cotelor de recoltă, populația de urși era ținută sub control, iar banii obținuți din vânarea unui exemplar ajutau la o mai bună gospodărire. Când în ecosistem există un efectiv optim de urși, aceștia se hrănesc cu ce le oferă natura, plus ce mai strică prin culturi de porumb, livezi și turme.

Dacă efectivul real de urs este mai mare decât cel optim cu 40-80%, acei urși nu vor mai duce o viață caracteristică speciei. 

Când alimentația ursului este bazată pe porumbul pus mistreților, sau pe resturile aruncate în tomberoane, umanitatea batjocorește această specie, mai grav decât în cazul în care atârnă craniile și blănurile unor exemplare într-o sală destinată trofeelor.

De ce nu mai vânăm urs?

Ursul, mai nou, are statut de specie strict protejată în România, pentru că în secolul trecut unele țări din UE și-au nimicit populația de urși.

În același timp, colegii noștri din Finlanda, Suedia și Croația vânează anual cam 10% din efectivul de urși, în condițiile în care aceste țări au efective de urs mult mai mici decât avem noi. Totuși, ei își mențin niște populații stabile.

Aici intervine și factorul politic. Orice politician are nevoie de voturi și știe că nu își permite să piardă voturile IT-istului și al unei casnice care îndrăgește urșii. Nu contează cât sunt de pregătiti, în ecologie, cei care pun ștampila pe buletinul de vot, important e că ei sun mulți. Până la urmă, cei mai mulți votanți sunt în mediul urban, deci, pe ei trebuie să-i convingă.

În prezent, Ministerul Mediului este condus de un membru UDMR, partid care nu este nevoit să ia decizii populiste. UDMR se bazează mereu pe același electorat- etnicii maghiari, care nu prea plâng de mila lui Arthur.

Poate că nici cei care locuiesc în marile orașe nu ar fi atât de îndrăgostiți de urși, dacă nu ar fi apărut domnul Păun, să pună nume unui urs împușcat, pentru ca mai apoi să-l jelească.

Ce ușor e să-ți dai cu părerea, când trăiești în bula ta!

Dacă e să ne întoarcem la politică, poate că ar trebui să aruncăm o privire și spre electoratul din mediul rural. Oare ei cum percep situația asta?

Oamenii ocupați cu munca câmpului nu prea au habar de Convenția de la Berna (1979), sau de Directiva Habitate a Consiliului European (1992), dar au drept de vot.

Ei văd doar că francezul, neamțul si austriacul nu au probleme cu urșii și lupii, pentru că i-au nimicit demult. În același timp fermierul român află că noi protejăm, în România, o mulțime de urși, pentru că asta ne-o impune UE.

Așadar, nu ar trebui să ne mai mire scorul pe care AUR îl are în sondaje.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp