Uimită că elevii săi de liceu erau deja epuizați după încălzire, o profesoară de educație fizică din Arad a făcut un test. „Acum realizez că ei, de fapt, efectiv nu au putere”

Foto: Sean Prior/ Alamy/ Profimedia

Dacă este sa fim oneşti cu noi înşine, vacanţa binemeritată a lui David Popovici ar trebui să marcheze începutul muncii noastre, debutul întrebărilor şi căutărilor, momentul deciziilor. Ne-a lipit ochii de ecrane, emoţiile de inimi, lacrimile de obraji şi, cu fiecare interviu şi cuvânt concis acoperit cu faptă multă, gândurile de ceea ce avem de făcut.

Competiţia lui la jocurile olimpice de la Paris tocmai s-a încheiat şi cu toţii am ascultat interviurile sale manifest. Mesajul către politicienii care au promis dar n-au făcut ce era nevoie pentru îmbunătățirea condiţiilor de antrenament ale sportivilor este tranşant şi, de înţeles pentru amarul nădufurilor noastre, ne-am bucurat cu toţii că “le-a zis-o”, de la înălţimea la care munca, tenacitatea şi seriozitatea nasc în mod natural autoritatea şi expertiza. În acelaşi timp, la fel de direct, pe tonul calm, dar ferm, cu privirea aceea hotărâtă, David Popovici ne spune şi nouă: ”Măi, trebuie să facem sport! Trebuie să facem mai mult sport în ţara asta, trebuie să meargă din ce în ce mai mulţi copii la sport, la înot, important este să facă mai multă mişcare!”. Iar antrenorul său, prin completările aduse, face să ne întrebăm dacă nu cumva direcţia trasată de David nu include şi diagnosticul mentalităţii noastre, căci ”avem tendinţa de a da vina pe sistem, dar sistemul suntem noi toţi. Sunt mulţi copii care renunţă la sport şi adesea motivul este respectul şi modul în care ne raportăm noi la sport. Să ne încurajăm copiii să facă sport.”

De 5 ori mai puține mișcări făcute astăzi de copiii de 8-10 ani

Deci, natural, se naşte întrebarea dacă lipsa presiunilor la adresa politicienilor în materie de sport şi dotări îşi are rădăcină sau nu în slaba noastră conştientizare a ceea ce înseamnă sportul şi mişcarea în general pentru copii, pentru formarea tinerilor, pentru viitorul nostru ca ţară. Dacă este aşa, pe undeva este de înţeles. În mai puţin de 20 de ani am trecut de la generaţia celor care a crescut într-un mediu care asigura de la sine necesarul de mişcare pentru dezvoltarea firească a corpului (şi implicit a creierului) la generaţia care a crescut cu mult mai puţine ocazii de mers pe jos, căţărat în copaci, participat la munci care să le solicite musculatura şi, de ce să nu admitem, cu mai puţine responsabilităţi care s-au cumulat nefericit cu sedentarismul ce vine la pachet cu plăcerea dăunătoare a tehnologiei. Lucrurile s-au petrecut atât de repede încât orbirea în faţa evidenţei că nu mai vorbim despre aceleaşi condiţii naturale de dezvoltare fizică pentru noile generaţii, ne-a cuprins cumva pe toţi.

Apoi, prea puţin ni s-a explicat cât de importantă este mişcarea fizică pentru dezvoltarea mecanismelor minţii, pentru funcţiile executive sau, mai popular, pentru funcţia aceea “hai!” a creierului care ne ajută să tragem, să înaintăm în viaţă, să nu cedăm la prima rafală de vânt a încercărilor, să fim oamenii răzbătători care suntem. Rahaf Harfouch, expert ONU în antropologie digitală, atrăgea atenţia într-un summit în România asupra pierderii vertiginoase a funcţiilor executive în era digitală. Trebuie să avem grijă de creierele în dezvoltare şi trebuie să ne gândim cum am putea să întâmpinăm toate aceste provocări absolut noi pentru întreaga omenire prin programe bine gândite de mişcare fizică. Nu ne-a spus nimeni că experţii au tras deja semnale de alarmă privind declinul masiv din jurul necesarului de mişcare pentru un sistem nervos echilibrat, care s-a tot accentuat pornind de la cele aproximativ 1000 de mişcări diferite, câte experimentau în trecut, la aproximativ 200 pentru copiii de 8-10 ani de astăzi, cu efecte negative asupra creierului, care se vor vedea doar în timp. Nu cred că o carte ca a domnului Leon Dănăilă a devenit manualul de extras învăţăminte şi strategii de sănătate publică prin ministere, care treptat să ajungă la oameni, căci partea aceea cu “neuroplasticitatea ca binecuvântare sau blestem” nu este o expresie frumoasă, ci o realitate care, în era amneziei senzo-motrice, când creierul învaţă atât de rapid experienţa dopaminei din reţelele de socializare pe fond de nemişcare, ca şi cum n-ar mai avea nevoie de trup. Iar asta ne va lovi ca un bumerang.

În atare condiţii, în lipsa înţelegerii conexiunii dintre mişcarea necesară pentru nevoile complexe ale creierului şi dezvoltarea completă pentru viaţă, este evident că per total există un grad scăzut de conştientizare cu privire la importanţa reală a sportului, deci cu atât mai mult a sportului de performanţă, cu rolul său de ambasador al ţării, de liant al sufletelor, al bucuriilor trăite împreună, ce pot întări ţesătura nevăzută dintre români, dintre, aşa cum atât de frumos spune David, “ai noştri”.

Având toate acestea în minte, gândindu-mă la copilul acesta minune, care ne-a transmis că ne priveşte pe toţi, mi-au revenit în memorie schimburile de mesaje cu un om extrem de pasionat de sport de la capătul celălalt de ţară, descoperit absolut întâmplător în urmă cu 8, 9 luni. Sunt mesaje vechi, dar de extremă actualitate astăzi, care cred că ne-ar fi de folos fiecăruia dintre. Personal cred că acţiunile întreprinse de acest profesor de sport în liceul în care îşi desfăşoară activitatea sunt informaţii de interes public, care oferă explicaţia a ceea ce riscăm să trăim, dacă nu-l auzim bine pe “trebuie” din chemarea la mişcare din aceste zile.

Testul Ruffier pe care l-am aplicat la clasă a venit în urma nedumeririi mele în ceea ce privește oboseala care intervine la elevi după efectuarea unei încălziri a organismului de aproximativ 7-8 minute. Marea majoritate sunt “sfârșiți” și refuză să continue ora.

Olivia Brosovszki este profesor de educaţie fizică la un liceu din Arad, ce mi-a atras atenţia printr-o postare foarte interesantă legată de testul Ruffier efectuat acolo unde predă. Om care tace şi face, explică şi se implică, extrem de viu în rândurile în care nu precupeţeşte nici un efort pentru a-mi explica mie, unui necunoscut de pe Facebook până la urmă, care sunt gândurile şi îngrijorările celui preocupat de sport cu adevărat.

“Testul Ruffier pe care l-am aplicat la clasă a venit în urma nedumeririi mele în ceea ce privește oboseala care intervine la elevi după efectuarea unei încălziri a organismului de aproximativ 7-8 minute. Marea majoritate sunt “sfârșiți” și refuză să continue ora. Eu, în perioada de iarnă, lucrez oră de oră, cot la cot cu elevii mei. La vârsta mea, eu pot să duc un efort minim, dar ei nu pot. La început am considerat că nu au chef, că nu le place, că se plictisesc, că nu vor să depună efort. Acum, după efectuarea testului, realizez că ei, de fapt, efectiv nu au putere căci intră în stare de oboseală foarte repede. Apoi, evident, motivația de a continua când intervine oboseala, este foarte mică. De ce să mă obosesc când pot să stau și să îmi fie bine?, cam așa gândesc majoritatea."

Detaliile testării sună destul de simplu, căci se bazează pe reacția (răspunsul) frecvenței cardiace la un efort standard (30 de genuflexiuni în 45 secunde). “Este o metodă care oferă în mod direct date despre adaptabilitatea copiilor la efort fizic, importantă pentru a face față nu atât orelor de educație fizică, cât activităților fizice zilnice sau eforturilor mai intense. Se pot identifica eventuale probleme de sănătate, dar poate fi și o motivație pentru cei care vor să-şi mențină stilul de viață activ”.

Deschiderea tinerilor către această testare dovedeşte că oamenii, în general, înţeleg foarte repede ce înseamnă de fapt mişcarea fizică dacă au în preajmă specialiştii care să le explice aceasta. “Spre surprinderea mea, au fost de acord să participe 422 de elevi (cu vârsta între 15-19 ani), din care 221 băieți și 201 fete. Dacă participarea lor benevolă m-a surprins în mod plăcut, rezultate mi-au întărit ceea ce știam de câțiva ani: adaptarea la efort a tinerei generații, de viitori adulți este foarte scăzută, procentul fiind alarmant de mare”.

Iar statistica are darul de a trânti realitatea în faţă, cu date care ar trebui să ne zguduie concepţiile, mentalitatea atât de păguboasă în legătură cu educaţia fizică pe motiv că “doar n-o să facă sport în viaţă”. Din 422 de elevi doar 1,18% au o adaptare foarte bună la efort (5 din 422 de elevi!), 12,32% o adaptare bună, 35,30% una medie, 36,25% o adaptare insuficentă şi 14,92% o adaptare slabă, care necesită investigaţii medicale”.

„Copiii au indici de masă corporală foarte ridicați și totul se va reflecta în starea de sănătate a populației”

De ce sunt tulburătoare rezultatele unei astfel de testări care, spune doamna Brosovszki, arată o situație general valabilă în rândul tinerilor? Pentru că cifrele şi parametrii testaţi conţin în ele indicii unui traseu pe care aceşti tineri riscă să îl aibă în viaţă. "O persoană care nu este capabilă să susțină un efort fizic minim, cu greu va înfrunta și problemele din viața de zi cu zi. Îmi învăț copiii că abandonul nu este o soluție, că tot ceea ce facem atunci când depunem un efort fizic mare se va reflecta în viața de adult. Sportivi sau nu, liniile noastre de sosire trebuie trecute oricum și orice lucru început trebuie dus până la final. În timpul unei curse intervine ,,punctul mort”, momentul în care ai senzația că nu mai poți face nici un pas, că te faci tot mai mic și că orice efort ai depune nu mai poți înainta. Depășirea ,,punctului mort” și trecerea liniei de sosire este exact ceea ce trebuie să facem și în viață. Momentele și perioadele grele, în care simțim că suntem pierduți și nu mai avem control sunt mult mai ușor de gestionat de o persoană care are un corp sănătos, care este obișnuită cu efortul, cu durerea fizică".

Experiența din spate își spune cuvântul și pasiunea își varsă of-ul. Pentru doamna Brosovszki "dezastrul a început cu 2009, când ministerul Educației a redus orele de educație fizică la o singură oră, tot ciclul liceal. A fost momentul în care a început declinul. Faptul că orele au fost înjumătățite a dus și la rezultatele pe care le avem în prezent. Am o vechime de 27 de ani în învățământ și pot face comparație între rezultatele de acum 20 de ani, la toate măsurătorile antropometrice si evaluările fizice și nivelul unde se situează în momentul de față. În urmă cu 15-20 de ani, existau, în fiecare clasă 1-2 maxim, copii supraponderali. Acum putem spune că procentul s-a inversat. Copiii au indici de masă corporală foarte ridicați și totul se va reflecta în starea de sănătate a populației în următorii 10-15 ani”.

Cu cât alergăm mai repede ne putem salva din fața unui pericol: un atac, un cutremur, incendiu. Trebuie să învățăm să sărim pentru că putem fi puși în situația de a sări peste o groapă, obstacol. Rostogolirile ne ajută să ne orientăm în spațiu și să ne recăpătăm echilibrul în cazul unei căzături, alunecări.

Realizez că vorbim aceeași limbă, căci suntem alcătuiţi invizibil dintr-un tot unitar din care, dacă este scoasă mișcarea, nu au cum să nu apară efecte în cascadă în alte zone, aparent fără legătură cu aceasta. "Părinții trebuie să cunoască faptul că educația fizică nu este același lucru cu sportul de performanță. În școală se pun bazele educării corpului pentru a face față diverselor activități din viața cotidiană. Se urmărește formarea deprinderilor motrice și dezvoltarea calităților fizice: viteza, îndemânarea, rezistența şi forța. Toate acestea determină, în ansamblu, capacitatea fizică a unui individ, pregătirea lui pentru viaţă”.

Iar continuarea atestă dăruirea acestor oameni din umbră care, neştiuţi, îşi fac treaba acolo unde i-a aşezat viaţa şi pasiunile. “Eu, lucrând cu liceenii, vorbesc foarte mult cu ei în timpul activităților de educație fizică. Vorbim despre anatomie, îi provoc să îmi spună mușchii care intră în acțiune când fac diferite exerciții, la ce ajută alergarea, aruncarea, rostogolirea, exercițiile de influențare selectivă a aparatului locomotor, săriturile. Întodeauna le dau exemple din viața reală chiar dacă uneori poate exagerez, dar cu cât alergăm mai repede ne putem salva din fața unui pericol: un atac, un cutremur, incendiu. Trebuie să învățăm să sărim pentru că putem fi puși în situația de a sări peste o groapă, obstacol. Rostogolirile ne ajută să ne orientăm în spațiu și să ne recăpătăm echilibrul în cazul unei căzături, alunecări. Încerc să extrapolez tot ceea ce facem la oră cu ceea ce se poate întâmpla în viața de zi cu zi”.

Căutările de a le fi bine copiilor nu se opresc aici. “Deficiențele de postură sunt altă problemă. Împreună cu doamnele de la cabinetul școlar verificăm, la fiecare început de an școlar, postura elevilor. Foarte mulți copii au scolioză din cauza posturii din timpul mersului, poziției defectuoase pe scaun, slabei musculaturi de la nivelul abdomenului și a spatelui. Acestor copii, descoperiţi cu aceste deficiențe ale posturii, le spunem să își anunțe părinții că un control medical și gimnastică medicală ar fi recomandat să se facă cât mai repede pentru că sunt la vârsta când se pot corecta. Unii copii și părinți iau măsuri, dar marea majoritate nu…”.

Şi, ca o dovadă în plus pentru cât de mult cizelează sportul caracterul, vorbele doamnei pentru a-și scuza mesajele lungi vorbesc de la sine, atestându-i şi modestia, spiritul de echipă prin evidențierea celorlalți colegi. "Îmi cer scuze pentru cât am scris. Nu sunt doar eu un profesor dedicat. Să știți că marea majoritate a colegilor mei suntem la fel. Ne iubim meseria, ne plac copiii și scopul nostru comun, al dascălilor de sport este să avem generații de copii sănătoși, la trup și la minte. Din păcate, inițiativele profesorilor de educație fizică, semnalele care le tragem de câțiva ani nu sunt băgate în seamă de către factorii decidenți. Rezolvarea nu este la noi, profesorii de educație fizică, rezolvarea acestei situații stă doar în mâinile fiecărei familii care are copii (de la statul român nu mai avem nici o așteptare). Mișcare cât mai multă, redus consumul de sucuri, dulciuri, cafele, energizante și junk-food".

Ce ar mai fi de spus? Că noi toți avem nevoie să știm că un astfel de test poate fi făcut oricând și putem avea, astfel, pentru noi și copiii noştri, o oglindă instantanee a stării fizice ce, la origini, izvorăşte şi din atitudinea noastră faţă de sport. Să mergem, să-i căutăm pe aceşti specialişti ai mişcării ce în orice clipă, prin parametri ce poate nouă nu ne spun nimic, ne pot da distanța dintre tinerii României și puterea de a-și repeta și ei, precum David, pentru sutimile de secundă la care-i așteaptă viața "că nu am cum să mă dau bătut! Trebuie să fac tot posibilul". Să redăm orelor de sport şi mişcării importanţa pe care o au de fapt, să le propunem profesorilor să căutăm împreună, cu posibilităţile pe care le avem, modalităţi ca şi ora copiilor noştri să arate precum circuitele puse la punct de Paul Zientarski, profesorul ai cărui colegi au înţeles de ce matematica, materiile şi viaţa per total au mai întâi nevoie de temeliile puse prin mişcare. Cred că i-ar ajuta enorm pe copii să ştim mai multe, pentru a munci începând de mâine la determinarea care din trup se mută treptat în minte și le poate șopti pe limba dârzeniei, exact când au nevoie mai mult că "trebuie să îndepărtez totul din mintea mea: medalii, laude de după și să-mi văd de treabă, să nu mi se urce la cap".

Personal mulțumesc tare mult că există astfel de oameni, neştiuţi dar dedicaţi, precum doamna profesoară din Arad ce sădeşte speranţă, sau vizibili, precum David Popovici, care mă fac să-mi crape obrazul de rușinea a tot ceea ce aș fi putut face mai mult până acum. Sper să facem mai mult sport, mai multă mișcare, să-l auzim pe “trebuie”. Să avem copiii și tinerii sănătoși și, cu timpul, şi cât mai mulți campioni. Pentru că aceasta înseamnă mai multe ocazii ca puștii de 11 ani de astăzi să-și înceapă propozițiile cu "pfuoai" (o expresie pentru tot ce este de la super în sus), când întreabă plini de veneraţie: "Pfuoai, da’ tu știi cine-i David Popovici??? Pfuoai, l-a învins pe american!! Și bunica de la Roman s-a uitat!”.

Deci şi bunicile au nevoie să se bucure, iar în mijlocul durerilor de mâini trăite împreună la exerciţiile de la spalier, puștii au nevoie să audă ce ne-a transmis sportivul, căci "dacă el a putut, putem și noi!”. Şi pentru că a spus că trebuie, continuăm! Iar copiii continuă, pentru că sportivii sunt “pfuoai”!

În încheiere îmi cer și eu scuze că am scris mult, dar nu puteam lăsa uitate aceste rânduri primite într-un ianuarie înfrigurat și devenite atât de actuale la început de august. Ca subiectul să aibă așa un microfon și așa o voce, un om a trebuit să muncească enorm. Așa cum a declarat, "numai noi, ca sportivi, știm acest greu". Noi, ceilalți, putem încerca o fărâmă, miimea miimilor dintr-o experienţă zilnică, chiar acum. Palmele căuș în jurul nasului și a gurii și, în maxim 3 minute, ne vom simți ca în balonul antrenamentelor în bazin pe timp de iarnă. După cele 3 minute încercați să vă controlați orice reacție, orice răbufnire legat de aceste condiţii de îndurat pe parcursul unui întreg antrenament, conştienţi fiind că orice gând de furie admis şubrezeşte voinţa şi tăria de care este nevoie mai târziu, în tumultul competiţiilor. Da, ne sufocăm. Da, habar nu avem. E şi acesta un test…

Iar dacă găsiți cu cale să dați mai departe aceste informații căutați-i pe profesorii de sport dăruiţi pe care îi cunoaşteţi, scoateți-i la lumină, atașați-le numele. Sunt mulți și împreună îi putem face mai vizibili, căci sunt "oastea" din spate, care pot transpune în fapt pentru copii ceea ce sportivii ca David Popovici, Andrei Cornea, Marian Enache, Simona Radiș, Ancuța Bodnar şi toţi ceilalţi afirmă în cuvintele muncii supraomenești și a gloriei lor. Dacă autoritățile nu-i vor, cu semnalele lor de alarmă, noi îi vrem.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp