Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

De ziua Republicii – Viezuroaia și Parantezica

România împlinește 100 de ani, Republica, doar 3. N-am să zic că învață acum să meargă, pentru că s-a ridicat, de la bun început, pe picioarele ei.

Trei ani de când ne urcăm cu rândul pe buturuga asta a noastră pentru răsturnat căruțe mari, ca să ne spunem gândurile. Gânduri de revoltă, de dispreț, de batjocură, triste, sarcastice, rațional-sceptice. Gânduri împotriva negândului cu care mână România în șanț birjarii zilei.

Uneori, rareori, unul dintre noi descoperă o clipă, o imagine, o ființă omenească în care plăpânzesc bunătatea și frumusețea, și așterne în cuvinte, pentru toți Republicanii, această rara avis.

În Republica se gândește, se scrie și se citește, activități din ce în ce mai nepopulare astăzi. Tinerii mei colegi, întemeietori ai acestui site, îmi comunică însă că este nevoie și de voce. De vocea umană, care poate da textului umbre și lumini, dincolo de cuvinte. De aceea, de acum înainte, o să mă și auziți câteodată.

De ziua Republicii, dăruiesc și eu masa cu o întâmplare ca din altă lume, petrecută în această lume, în această țară.

Dau să mă aplec ca să scot cumpărăturile din coșul metalic mare, pe roți. Femeia care stă la pândă, lângă casa de marcat, hotărăște că eu sunt cel ales și îmi fredonează cu un zâmbet umil, obraznic și complice: „Mă lăsați să iau și eu două produse?”.

Autoarea propunerii indecente e zdravănă, trecută de 40, bufleie, cu bujori în obrăjori și o pereche de ochișori rapid rotitori. Nici nu apuc să-i răspund, că se și îndeasă în fața mea, în vreme ce casiera, cu care bag seama că era înțeleasă, începe să-i marcheze și să-i pună pe tejghea produsele așezate pe o poliță din spate.

Articulez, totuși, destul de fără vlagă, întorcând capul către cele câteva persoane aflate la coadă în spatele meu: „Eu vă las, dar să fie și dânșii de acord...”. Coada tace, cineva ridică din umeri.

Între timp, doamna Viezuroaia cară la pungi și borcane, că produsele cele două sunt grămezi: gemuri, zacuști, un vraf de napolitane, o pâine mare, o pungă cu pulpe de pui sângerânde, niscai brânzeturi, ceva sticle de bere... 

O privesc fix. Constat că i se fâlfâie. Îi spun rânjind cât pot eu de cap de mort: „La dumneavoastră, stimată doamnă Viezuroaia, se numără două după nouă!...”.

Îmi aruncă un surâs satisfăcut: „Ei, acuma ce să facem... Dacă am casă grea... Hai, că-i gata... Și să știți că nu mă cheamă cum ați zis!”.

De unde stătea, la fereală, se apropie un ins lung și chel cu un coș, soțul pesemne, încarcă sacoșele și duși au fost.

Ies pe platoul din fața megamarketului împingând căruțul și mă mir că nu mi se vede eticheta lipită cu scuipat pe frunte.

Săndica e departe, că era plină parcarea. Deschid portbagajul și salt baxul de apă minerală.

„După ce terminați... îmi dați mie să duc cărucioru... pentru bănuțu de cinzeci”.

E o aurolacă bătrână. De fapt, nu-i atât de bătrână. E uzată rău, uscată, mineralizată, cu fața ca scoarța de copac. Poartă niște adidași informi, odată galbeni, și pantaloni burlan – merge mai crăcănată decât mine. Peste toate, un soi de pelerină cenușie, ca a gunoierilor de-acum un veac.

„Vi-l dau, doamnă, sigur că vi-l dau, dar n-are monedă, că l-am luat de-aici, era lăsat lângă stâlp, nu l-am luat din șirul de la intrare...”.

Dă din cap cu înțelegere: „Da, mai rămâne câte unul, că lumea se grăbește... Da` îl duc ş-așa, că vă văd singur și aveți timp puțin”.

Pe grila metalică au rămas niște bonuri, al meu și unele mai vechi. Face curat, le mototolește, le bagă în buzunar și întoarce căruciorul. 

Nu-mi amintesc să fi dat vreodată bani unui cerșetor. Am căutat în portofel, n-am găsit nicio hârtie de 1 leu. I-am dat una de 5.

„Nu, nu, nu să poate, țineți-i, că poate-aveți copii de crescut, e prea mult, domnule!...”. Umbla cu banii după mine.

Să mi se usuce mâna cu care scriu, să-mi crape ochii, să-l văd pe Dragnea la televizor toată viața câtă mi-a rămas, chiar așa a fost.

I-am mângâiat umărul Parantezichii, am sărit la volan și am demarat în trombă, de parcă mă urmărea poliția. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.



Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult
sound-bars icon