Despre asta n-am învățat la Istorie | „Îmi vine să urlu, să mă duc la profesoara mea și să o întreb – de ce nu ne-ai spus? Să mă duc în fața Ministerului Educației și să țip cât pot de tare – de ce nu e în manual?”

foto: Daniel MIHAILESCU / AFP / Profimedia

Suntem în 2004. Am cinșpe` ani, locuiesc în Giurgiu, sunt clasa a opta și urmează să dau examenul de Capacitate – română, matematică și istorie. Sunt un pic stresată – cu româna și matematica n-am probleme, dar la istorie e altă poveste. Sunt mulți domnitori și mulți ani de domnie pe care m-am chinuit să-i învăț pe de rost și îi încurc. Deci Mircea cel Bătrân era unu trei cinci cinci unu patru unu opt și Neagoe Basarab unu cinci unu doi unu cinci doi unu. Închid ochii, revăd caietul de notițe, încerc să-mi folosesc memoria fotografică. Funcționează, trec examenul cu bine, intru la liceu. Îmi promit că la BAC o să aleg geografia.

Mă țin de promisiune și mă felicit. Anii de domnie revin obsesiv și în liceu, dar eu nu mai am treabă, eu mi-am ales geografia și, oricum, singurul meu interes academic e literatura. Citesc tot ce prind și ajung să învăț istorie din literatură. Iar apoi se întâmplă ceva ciudat – începe să mă pasioneze și istoria, așa cum reiese ea din literatura pe care o citesc. Încep să înțeleg că istoria nu e despre anii de domnie, nu mai mult decât e literatura despre cronicarii medievali.

Sunt în primul an de facultate și trăiesc primul șoc al istoriei. E noapte și se aud bătăi puternice în ușă. Închid ochii și văd omul firav care deschide ușa, expresia de mirare pe fața lui și mi-e atât de ușor să-mi imaginez senzația de irealitate pe care a simțit-o, amestecul de gânduri din cap, speranța că le poate explica, că e o neînțelegere la mijloc, pe unii dintre ei îi și cunoaște. Nu pe jandarmi și soldați. Dar sunt și vecinii lui acolo, s-au salutat de atâtea ori pe stradă, au stat de vorbă la un păhărel, au mâncat împreună. Nu poate să înțeleagă cu ce a greșit, nu poate să accepte că e vinovat fără să știe de ce, la fel cum nu-i vine să creadă că trupul lui e acela care se încovrigă atunci când primește pumnul în stomac, că soția lui e aceea pe care o târăsc de păr afară, că ai lui sunt copiii care plâng, în timp ce soldații îi împing în dubă. Și duba e plină și copiii plâng și, dacă ar exista o geană de lumină, pe feţele tuturor s-ar vedea aceeași nedumerire, dar și o neîncredere – convingerea că poate ceilalți din dubă chiar sunt vinovați de ceva. Nu au cum să fie aruncați atâția oameni nevinovați într-o dubă noaptea care se îndreaptă cine știe unde.

Și duba se oprește și o voce groasă le spune să iasă că au ajuns la Dornești. Dornești, Dornești, parcă asta e granița cu URSS, nu? Apoi soldații cu armele le spun să plece, să treacă dincolo de graniță, nu mai au ce căuta în România și e un moment, un singur moment de liniște în care oamenii se întreabă dacă au auzit bine. Apoi liniștea e sfâșiată cu bocancii în burțile lor și încep să fugă înspre graniță, să scape de soldați. Și deodată încep să se audă focuri de armă și urlete și miroase a praf de pușcă și a sânge iar, în lumina lunii, siluetele care fug îngrozite înspre graniță sunt decimate de grăniceri. Și treaba asta se tot repetă, noapte de noapte, până când, patrulele de frontieră sovietice, sătui să facă munca murdară a românilor, le spun să caute altă metodă.

Pe unii îi închid în lagărul Călărași – Ialomița. Pe unii îi împușcă direct în pădure, fără să se mai complice, și le smulg dinții de aur. Unii sunt încă vii când le sunt smulși dinții. Pe alții îi duc la Prefectura București și îi torturează, apoi îi ucid. Trupurile le sunt atârnate de ceafă în cârlige de abator, e mai ușor să ciopârțești un trup atârnat. Unii încă sunt vii. 

foto: CBW / Alamy / Profimedia

Dar e mult de ucis, sunt sute de mii de oameni, iar asta cere timp. Soluția finală trebuie să fie rapidă și eficientă.

Leonard Zăicescu are paișpe’ ani și nu înțelege tot. Dar înțelege destule cât să-i fie frică. Locuiește în Iași, într-un bloc de lângă Biserica Vovidenia. De vreo câteva zile aude strigându-se din cupolă – „un jidan bun este un jidan mort”. Vede case cu geamuri sparte, vede oameni bătuți pe stradă, vede femei însărcinate împușcate în burtă. Are paișpe’ ani și e mort de frică atunci când patrulele legionare, împreună cu soldați și polițiști, ajung și la ei acasă și îi somează să-i urmeze cu mâinile pe sus – „tată, cred că de data asta nu ne mai întoarcem”, îi spune tatălui său.

Ajung la Chestură, sunt împinși în curtea poliției, 4500 de oameni într-o curte de câțiva metri pătrați, se aude o alarmă antiaeriană și imediat polițiștii și jandarmii încep să tragă. Oamenii aleargă și se calcă în picioare, încearcă să escaladeze gardul de beton și gloanțele îi ciuruiesc și zidul se înroșește și devine alunecos de la sângele care se prelinge și încă nu pare real, încă pare o scenă de film. Ajunge separat de tată, e pe zid și ce-l salvează e un alt om care îl trage după el.

Sunt prinși pe stradă, încolonați și duși la gară. E trântit în noroi și simte gust de urină și bălegar de la trăsurile care trec. Apoi e împins, alături de mii de alți oameni, în vagoanele de vite. Nu poate să se miște, i-e sete și înăuntru aerul e greu – miroase a urină și fecale, a sânge și groază, dar cel mai tare a iluzii destrămate cu ranga. Geamurile sunt bătute în cuie, aerul fetid e respirat și inspirat de sute de oameni timp de opt ore – atât durează călătoria de la Iași la Podul Iloaiei, cam treizeci de kilometri. E vară, sunt peste cincizeci de grade în vagoanele de vite. Oamenii mor și alții se așază pe ei, n-au ce face, nu e loc. Când trenul oprește în gară, din 2700 de oameni înghesuiți acolo, au supraviețuit 700.

Sunt în primul an de facultate și trăiesc ce citesc sau, altfel spus, ce citesc mă trăiește pe mine. Istoria care nu mi s-a predat la școală, istoria ascunsă în spatele anilor de domnie învățați papagalicește. Îmi vine să urlu, să mă duc la profesoara mea și să o întreb – de ce nu ne-ai spus? Să mă duc în fața Ministerului Educației și să țip cât pot de tare – de ce nu e în manual? De ce ați trecut sub tăcere și sângele și mirosul de praf de pușcă și trenurile morții și cârligele de abator și bătăile în ușă în miez de noapte?

Sunt în primul an de facultate și trăiesc ce citesc sau, altfel spus, ce citesc mă trăiește pe mine. Istoria care nu mi s-a predat la școală, istoria ascunsă în spatele anilor de domnie învățați papagalicește. Îmi vine să urlu, să mă duc la profesoara mea și să o întreb – de ce nu ne-ai spus? Să mă duc în fața Ministerului Educației și să țip cât pot de tare – de ce nu e în manual?

Încep să povestesc tuturor celor pe care îi știu – unii mă ascultă, alții îmi spun „fugi de aici cu prostiile astea. N-a existat în România așa ceva”. Neagoe Basarab, unu cinci unu doi unu cinci doi unu.

Sunt tot în facultate și dau peste un articol despre Fortul 13 Jilava. De comunism am învățat puțin, am avut o lecție în clasa a doișpea’. A fost menționat în termeni sterili, acordul de la Yalta, dizidenții din munți, Dej, Pauker, Ceaușescu.

foto: Daniel MIHAILESCU / AFP / Profimedia

Zile, luni, citesc doar despre asta. 72 de lagăre de muncă forțată, 10 azile psihiatrice politice, 8 lagăre de reeducare, 10 lagăre de exterminare.

Văd soldații. Îi văd pe cei trei deținuți emaciați, hrăniți doar cu ceapă putrezită săptămâni întregi, fugind disperați – au reușit să evadeze din Colonia de Muncă Forțată de la Canal. Aud focurile de armă, soldații și câinii care se apropie. Sunt înconjurați și sergentul de securitate, Ion Gr. Iliescu dă ordin câinilor să-i sfâșie. Aud urletele în timp ce câinii înfometați și înrăiți rup bucăți de carne din deținuți. La final e liniște și sânge. Văd celulele de la Cavnic – căptușite cu sârmă ghimpată pentru ca deținuții să nu se poată așeza – ideea plutonierului Șaramet. În Periprava se taie stuf, deținuții stau ore întregi în apă până la piept să taie stuf. Sunt vineți și tremură – e iarnă. Snopii cântăresc și 80 de kilograme, iar ei trebuie să îi care înapoi. Sunt însoțiți de soldați cu arme și câini care sunt dresați să se repeadă și să-l sfâșie pe cel care se împiedică și cade.

Sunt la Fortul 13 Jilava și văd oamenii luați din casele lor noaptea, încolonați, așteptând să intre, pe rând, prin tunelul din fața porților. Se văd gardienii la gura tunelului. Când trece primul om, se aud țipete.

Întind gâtul să văd mai bine. Omul e jos și, când se ridică, unul din gardieni îi dă un picior în burtă. Se chircește, un alt gardian îl călcă pe mână. Reușește să se ridice și mai face un pas, iar un gardian îi trage un șut în spate și îl aruncă pe brânci. Omul dă să se ridice, dar nu mai poate, rămâne în patru labe și-atunci se apropie de el și încep să-i care picioare în burtă, în cap, pe unde nimeresc. Apoi vine unu’ și îl călcă pe spate – sunet de oase care pârâie și urlet de-ți îngheța sângele în tine. Când nu se mai mișcă, ies doi gardieni din coloană și îl târăsc cu fața-n jos prin poarta de fier care duce înăuntru. Hai, următorul. Un puști a făcut pe el. Încearcă să fugă din coloană – glonțul îl nimerește în spate și nu se mai mișcă.

Primii se duc dinții la Jilava – de la lipsa de vitamine. Se umflă gingiile și încep să sângereze chiar și când molfăi pâinea. Apoi încep să pice pe rând, simți mereu gust de sânge în gură și asta îți mai alină foamea.

Și gerul de la Casimca – acolo sunt duși la exterminare deținuții incomozi din Fortul 13 Jilava. Un ger care arde măruntaiele și face ca fiecare gură de aer să devină gheață lichidă pe gât. Apa e infiltrată în piatră și se prelinge din bolta tavanului. Patul e din fier și doar cu o saltea subțire ca o foiță de ceapă – simți arsura fierului înghețat când te lungești în el. Mâncarea înseamnă o jumătate de felie de pâine și, uneori, niște zeamă. De multe alte ori, două-trei cepe degerate. Săptămâni întregi doar ceapă.

La Jilava mai e și Neagra, în inima Reduitului, la vreo șapte-opt metri sub pământ. Betonată toată, lungă și înaltă, un cavou. Nu există ferestre și toată apa care se infiltrează după ploi se scurge aici, e plin de bălți și din tavan atârnă stalactite. Nu știi când e noapte și când zi. Când ieși de acolo, dacă ieși, ai mucegai crescut în barbă.

Fortul 13 Jilava e în ruină. L-am vizitat acum patru ani, după ce am sunat la penitenciar și le-am explicat că fac cercetare pentru o carte – nu se vizitează, dar aveți noroc că e un ONG care a programat ceva, puteți să vă lipiți de ei. Periprava a devenit hotel de lux. Fostul comandament al lagărului e un hotel de patru stele care se numește „Ultima frontieră”. Ultima frontieră a fost și pentru sutele de oameni din mormintele comune acolo unde azi turiștii beau un vinuț seara și admiră păsările din Deltă.

Am terminat facultatea. E 2011 și are loc, pentru prima dată, Marșul Pentru Viață. Se întâmplă pe 26 martie, de Bunavestire, considerată sărbătoarea femeii creștine și a bucuriei de a da viață. Cinci sute de oameni strigă și militează pentru nașterea forțată.

Văd muncitoarea de la APACA cum intră timidă și speriată în biroul unde au loc controalele ginecologice obligatorii ca să le descopere pe cele însărcinate. O văd cum își dă jos chiloții, i-e rușine, e umilită, dar cel mai tare îi e frică atunci când ginecologul cu degete butucănoase de măcelar scormonește în interiorul ei în căutarea sarcinii.

Văd masa de bucătărie și andrelele care fierb în oală. Pe masă e o femeie tânără care speră că va mai exista un mâine pentru ea. O femeie care nu vrea sau nu poate să aibă grija unui copil acum și căreia i-a fost luat dreptul de a decide. Așa că își mutilează corpul și își riscă viața pentru că nimic nu e mai rău pe lumea asta decât să devii spectator la propria viață. Nu există anestezie, totul se va face pe viu – își va simți uterul sfârtecat iar, dacă hemoragia nu se va opri, va încerca să ajungă la un spital unde va fi lăsată să sângereze până moare, pe o masă din inox de data asta.

Nici asta n-am învățat la istorie. Dar am învățat Neagoe Basarab, unu cinci unu doi unu cinci doi unu.

E vara lui ‘77. Bucureștiul e o ruină – moloz, cărămizi, blocuri sfârtecate, cadavre, multe cadavre. Gheorghe Ursu, șeful proiectului consolidării blocului Patria post cutremur nu e de acord cu decizia lui Ceaușescu de a sista lucrările. O spune în ședință, o strigă în gura mare, roagă, amenință, imploră. Decizia e definitivă. Revoltat, povestește totul într-o scrisoare către Radio Europa Liberă. Ceaușescu a oprit lucrările de consolidare a clădirilor afectate după cutremur – o condamnare la moarte în avans pentru toți aceia care, bucuroși că au scăpat, privesc cu speranță către viitor. Durează opt ani până ca Securitatea să afle cine a trimis scrisoarea, dar află.

E arestat în septembrie 1985. E băgat la izolare, încătușat timp de 17 ore pe zi, cu mâinile ridicate la nivelul umerilor, paralel cu solul – cătușele îi toacă pielea până la os. Apoi e băgat într-o altă celulă – are drept colegi niște informatori ai miliției care îl torturează. Urletele zilnice ale lui Gheorghe Ursu devin greu de suportat pentru ceilalți deținuți și pentru milițienii din Rahova. Într-un final, pe 17 noiembrie 1985, urletele încetează. E mort, e liniște.

În iulie 2023 torționarii lui Gheorghe Ursu au fost achitați definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Împlinesc 25 de ani în ianuarie. Sunt născută în anul Revoluției. Momentan e decembrie, am încă 24 și o lună până când voi avea vârsta la care ai mei m-au avut pe mine. Ai mei se apropie de 50, iar tata e născut și el tot în ianuarie.

foto: DANIEL MIHAILESCU / AFP / Profimedia

E prima dată când îl întreb – ce ai simțit atunci? Unde ai dormit în nopțile alea?

Euforie, zice. Se trăgea lângă mine și în mine și eram conștient că se trage, dar euforia libertății era atât de mare, încât nu-mi era frică. Nu-mi păsa dacă mă nimeresc sau nu, pentru că nu conta – era prima dată când aveam speranță. Nu mai știu unde am dormit, nu cred că am făcut-o. Am stat pe străzi trei zile, ne adăposteam de gloanțe și de tancuri în scările de bloc, apoi ieșeam iar și tot așa.

Eu aveam 11 luni pe atunci, eram cu mama la țară, la bunici. Tata urma să ni se alăture de Crăciun, mama plecase înainte. Doar că ajuns de la Giurgiu în București, de unde trebuia să ia rata spre Gruiu, și văzând ce se întâmplă, tata a rămas la Revoluție. Trei zile mama l-a așteptat și plânsul meu de bebeluș i se părea o presimțire rea – copilul ăsta nu plânge degeaba. Era la capătul puterii și nervilor, se zvonea că apa e otrăvită, că se trage în populație, că se trece cu tancurile peste trupurile oamenilor ieșiți în stradă. Prima nu era adevărată.

foto: Rob Welham / Camerapress / Profimedia

Trec trei zile - e 23 decembrie, Ceaușescu a fugit, dar fantasmele teroriştilor sunt peste tot. Ion Iliescu face apeluri la televiziune și radio – le spune oamenilor să iasă în stradă și să apere Revoluția, pentru că teroriștii vor să o confiște. Nu spune niciodată cine sunt teroriștii.

Fratele mamei și unchiul ei își fac curaj și pleacă la București să-l caute pe tata și să-l aducă acasă. Îl găsesc încolonat la Romană, într-un grup de oameni care așteaptă să primească arme pentru că li s-a spus că sunt teroriștii la Televiziune și trebuie să meargă să o apere. Cu greu îl conving să vină cu ei – îi reamintesc că are un copil de 11 luni acasă. Câteva ore mai târziu, la sediul TVR are loc unul dintre masacrele de după fuga lui Ceaușescu.

Neagoe Basarab unu cinci unu doi unu cinci doi unu.

Am treizeci de ani și stau cu unchiul meu la o bere. E vară, soarele a apus și molii mici se lovesc de bec. Vorbim politică – e una dintre temele noastre preferate. Și e normal să fie așa. În România nu poți vorbi despre libertate fără să-ți aduci aminte cum ai câștigat-o și cine a plătit pentru ea. Își aduce aminte de o altă vară – una în care era mai tânăr decât sunt eu acum. E vara lui ‘90 și minerii au ajuns în București unde au bătut, maltratat și omorât oameni.

Unchiul meu se gândește la tipul cu ochelari și barbă pe care l-au prins minerii la Piața Romană. I-au cărat pumni și picioare până a devenit carne vie. Sau carne moartă, n-are de unde să știe. A trebuit să fugă din fața bâtelor. Dar îmi spune acum că nu i-a uitat niciodată fața, că închide ochii și îl vede – înalt, slăbănog, cu barbă și ochelari cu ramă rotundă, cu o servietă din piele maro. Mai ia o gură de bere și privirea lui e pierdută pe deasupra mea – se uita la ceva ce eu nu pot vedea și știu că nu eu sunt în fața lui, ci mintea desfășoară un film imprimat pe retină. Filmul unui masacru pentru care minerii au primit mulțumiri din partea Președintelui României, Ion Iliescu.

Are sens să mai spun că nici asta n-am învățat la istorie?

Au trecut anii – suntem în octombrie 2024, am treizeci și cinci de ani și se împlinesc nouă ani din seara în care am început să înțeleg, cu adevărat, că unii câștigă fără s-o merite, iar alții pierd fără să fi greșit. Că dreptatea e la fel de improbabilă precum existența vreunei divinități, iar iertarea e doar cearșaful alb pe care îl pui peste mort ca să nu fii obligat să-l privești.

foro: Daniel MIHAILESCU / AFP / Profimedia

În fiecare an, pe 30 octombrie, merg la Colectiv. Aprind o lumânare, fumez câteva țigări și mă opresc, pentru câteva momente, în fața fiecărui portret. Pe unii i-am cunoscut, pe cei mai mulți nu. De la an la an suntem din ce în ce mai puțini – uneori mă simt o intrusă în durerea celor care au avut copii, frați, surori, iubiți și iubite acolo. Mă simt o intrusă, pentru că suntem atât de puțini încât totul e foarte intim – mi se pare că n-am dreptul să fiu acolo, pentru că durerea mea e durerea celui care a privit tragedia aproape din exterior.

Apoi îmi reamintesc că sunt om – și om fiind n-am dreptul să uit. N-am dreptul să iert acel „avem de toate”, n-am dreptul să-mi văd de viața mea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, n-am dreptul să înceteze să-mi pese. Că și peste alți zece, douăzeci de ani, dacă voi mai fi în România, pe 30 octombrie voi fi acolo. Pentru că sunt om. Și pentru că atunci când uităm, ucidem.

Pentru că trăiesc într-o țară unde cel mai crunt abandon este abandonul victimelor. Am abandonat 260.000 de victime ale Holocaustului, evrei și romi. I-am lăsat agățați în cârligele de măcelărie și striviți în trenurile morții și n-am mai vorbit despre ei – n-am vorbit atât de mult încât azi, la optzeci și cinci de ani de atunci, când unii dintre supraviețuitori încă sunt printre noi, trei sferturi din țara asta neagă că ar fi existat un Holocaust in România. Azi, la optzeci și cinci de ani de atunci, politicieni aleși fac pelerinaj la mormintele asasinilor, iar victimele sunt abandonate, urâte și uitate.

Am abandonat două milioane de victime ale comunismului în gropile comune ale istoriei și ale lagărelor. Am făcut hoteluri de lux pe mormintele comune și ei sunt încă acolo – încă stau, în apă înghețată până la piept, tăind stuf. Încă sapă la canal și încă sunt torturați în beciurile Securității, în timp ce asasinii lor sunt înmormântați cu onoruri militare. Încă sunt stalactite care atârnă în Neagra din Fortul 13 Jilava și, dacă închizi ochii, încă auzi gemetele celor închiși acolo, în burta înghețată a pământului, fără speranță și fără sens. România e ocupată să achite torționarii, victimele stau uitate.

Am abandonat femeile sfârtecate pe mesele din bucătării sau lăsate să sângereze în morgile spitalelor. Și ele încă sângerează și acum.

Am abandonat cele peste cinci mii de victime ale Revoluției, dintre care cea mai tânără un copil de câteva luni pe care l-a nimerit un glonț în pătuț. Un copil care acum ar fi avut vârsta mea, dar care a rămas veșnic într-un pătuț, terorizat de țipetele și focurile de armă de afară și neînțelegând ce se întâmplă niciodată.

Am abandonat morții de la mineriade și pe ei i-am abandonat atât de tare, încât nici nu știm câți au fost. Sunt încă acolo, în Piața Universității și la Romană – la fel cum sunt și minerii cu bâtele și răngile și trecem printre ei de fiecare dată când ieșim de la metrou.

Și am abandonat și victimele de la Colectiv – 65 de morți și 185 de răniți. Și ei încă ard în fosta fabrică Pionierul, încă se chinuie să iasă prin tunelul îngust, încă încearcă să scape, încă luptă cu infecțiile din spitale în timp ce Bănicioiu și Ponta ne spun că avem de toate. În timp ce Piedone e numit șef la ANPC, iar Victor Viorel se pregătește de prezidențiale, la aproape 10 ani de la Colectiv, oamenii încă ard.

Și toate astea se întâmplă acum – se întâmplă în timp ce citiți și vor continua să se întâmple cât timp vom continua să uităm și să ne abandonăm victimele. Suntem într-un perpetuum mobile alimentat de abandonul victimelor. Oricâte straturi vine și pune istoria peste noi, ele nu opresc mașinăria, ci doar îi dau combustibil. Sub fiecare strat victimele încă se zvârcolesc.

Am scris acest text pentru momentul meu performativ din cadrul ”Horror Vacui”, cel mai lung eveniment teatral din lume, organizat de Platforma Papercuts și A.R.T. Fusion între 15 și 22 februarie 2025. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp