Despre cuvintele cenzurate pe care le spunem cu mândrie patriotică. Corectitudinea politică, neomarxismul și bunul simț

Foto: Guliver Getty Images

În ultimii ani, un curent de atitudine persistă în media românească și internațională. Ceea ce a început ca o sumă de opinii ideologice a ajuns astăzi să fie o temă de polarizare majoră din societate: este corectitudinea politică o valoare democratică a civilizației occidentale sau este un pumn în gură pe care adepții neomarxismului îl îndeasă din ce în ce mai apăsat în dantura libertății de exprimare?

Corectitudinea politică (political correctness în engleză) reprezintă „înlocuirea expresiilor și termenilor din limba curentă care pot jigni minorități etnice, de gen, orientare sexuală, religioase, persoanele cu handicap fizic sau psihic, în vârstă, de altă rasă etc." (Wikipedia). Concret, înseamnă: să nu spui „negru", să spui „afro-american”; să nu spui „țigan”, să spui „rom”; să nu spui „handicapat”, să spui „persoană cu dizabilități”; să nu spui „boșorog”, să spui „persoană în vârstă” și tot așa.

Toate limbile sunt bogate în astfel de termeni. Ei au apărut în perioade istorice în care au reflectat apariția unor grupuri de forță și atitudinea lor față de alte grupuri, mai slabe. Popoarele cuceritoare manifestau puțină toleranță sau deloc pentru populațiile cucerite. Cruciații treceau prin foc și sabie, ca să folosesc un eufemism, pe toți cei care refuzau să se convertească la religia lor. Bărbatul patriarhal își alegea ce nevastă poftea, iar apoi dispunea de ea după bunul plac. Boierul îi trăgea bice la tălpi țiganului ca să cânte mai cu foc la petrecere. Proprietarul de plantație cumpăra și vindea negri, îi ținea în lanțuri, îi înfometa, îi tortura sau îi omora, ca pe animale. Exemplele pot continua la infinit.

De-a lungul timpului, legea a fost de partea celor puternici, iar puterea a fost sinonimă cu forța. Cei care au avut forță fizică, militară sau politică și-au exercitat discreționar puterea față de ceilalți, modelând atât legile statului, cât și normele morale ale vremii, după interesele proprii. Fidelă, limba a capturat raportarea grupului puternic la membrii grupului slab. Țigan, jidan, bozgor, gălbejit, curvă, poponar, cioroi, retardat, țărănoi sunt cuvinte explicate academic în dicționarele fiecărei limbi. Ele există, au sens, sunt exprimări legitime și, mai cu seamă, istorice, ale culturii unui popor. Fac parte din tradiția unui neam, așa cum este ea definită (Tradiție: ansamblu de concepții, de obiceiuri, de datini și de credințe care se statornicesc istoricește în cadrul unor grupuri sociale sau naționale și care se transmit prin viu grai din generație în generație, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică - Dicționarul explicativ al limbii române).

Prin urmare, cineva s-ar putea întreba: dacă în limba mea există un cuvânt clar, care exprimă exact ceea ce simt și vreau să spun, iar eu sunt un cetățean liber, într-o țară liberă, având garanția libertății de exprimare înscrisă în Constituție, de ce ar trebui să accept o lege făcută în afara țării, de către oameni care nu cunosc nici limba și nici realitatea mea, care îmi interzice efectiv să vorbesc? Care îmi cenzurează vocabularul, obligându-mă să înlocuiesc din ce în ce mai multe cuvinte din limba mea înscrisă în dicționare cu sintagme lipsite de conținut, traduse forțat și care nu au nicio relevanță in societatea în care trăiesc?

Ar putea continua, din ce în ce mai furios: de ce nu pot să-i spun în tramvai, unei țigănci care miroase a transpirație și are doi copii mici care nu stau locului: „țigancă împuțită cu puradeii după ea”? De ce nu pot să-i spun unui șofer inconștient care îmi taie calea pe șosea: „handicapat retardat, mama ta cu cine ți-a dat carnetul cu tot” și să mă iau după el să-i arăt eu cu cine nu trebuie să se pună? De ce nu pot să-i spun fostei colege de școală, ajunsă angajată la minister, „fufă ordinară”? De ce nu pot să-i spun unui bărbat care se ține de mână cu alt bărbat pe stradă „să stea dracului acasă la el de poponar, nu să umble pe străzi de mână să infecteze lumea cu sida”? De ce nu pot să-i înjur pe jidanii care ne-au vândut țara, pe arăbeții care își fac moschee, pe americanii care ne fură resursele și ne iau tribut, pe chinezii care ne iau pământurile, pe ungurii care ne fură Transilvania?

În final, românul verde ar putea adăuga la discurs și argumentele supreme, dragostea de țară și păstrarea tradiției: dacă asta este ceea ce simt, iar limba îmi permite să o spun în cuvinte, de ce să nu fiu lăsat să o fac? De ce, dacă numesc exact ceea ce eu consider a fi adevărat, fără ocolișuri, trebuie să fiu acuzat de discriminare, rasism, șovinism sau defăimare? Eu îmi iubesc țara și neamul și vreau să îmi exercit dreptul de a-mi desfășura viața în libertate și în acord cu tradiția, la fel cum au făcut-o strămoșii mei timp de sute de ani. Nu vreau să vină alții și să-mi spună cum să trăiesc la mine în țară.

Înflăcărat de propria tiradă, soldatul apărător al tradiției ar vedea la fiecare colț de stradă o amenințare la adresa propriei libertăți și și-ar manifesta proactiv convingerea că atacul este cea mai bună apărare. În paradigma simplă „fac, pentru că pot”, există puține rațiuni pentru care ai putea tolera ceva ce te deranjează. Soluția este accesibilă și evidentă: faci uz de forță pentru a-ți impune convingerile.

Totuși, oricât de surprinzător ar părea, există rațiuni și pentru o altă abordare. Există o discuție despre putere în filmul Lista lui Schindler care mi-a rămas în minte. Puterea nu este atunci când poți să omori pe oricine și omori pe toată lumea. Adevărata putere este atunci când poți omorî pe cineva, dar alegi să nu o faci. Exercitarea puterii devine astfel mai eficientă atunci când sinonimul ei tradițional, forța, este scos din ecuație.

Dacă pe mine mă deranjează comportamentul (sau mirosul) celui de lângă mine, nu trebuie nici să înghit în sec, frustrat că, dacă reacționez, voi fi tot eu pedepsit de o lege strâmbă care îi apără lui libertatea de a face ce vrea, în dauna libertății mele de a face ce vreau; dar nici să-mi manifest disconfortul sau dezacordul lovindu-l în plin acolo unde îl doare mai tare. Nu înseamnă că trebuie să îl jignesc, să îl înjur sau să îl lovesc, acuzându-l de lucruri care îl definesc, fără a le putea schimba: etnie, orientare sexuală, religie, handicap, vârstă, rasă - adică exact lista domeniilor în care corectitudinea politică impune modificări de limbaj și atitudine, pentru a nu jigni cealaltă parte.

În parenting există un concept: nu incrimina trăsăturile de caracter, ci corectează comportamentul. Nu-i spune unui copil că e leneș, atrage-i atenția că nu și-a făcut lecțiile și că va fi nevoit mai târziu să recupereze. Nu-i spune că e obraznic, explică-i că dacă îți răspunde așa cum a făcut-o, pe tine te doare. Nu-i spune că e împuțit, spune-i că dacă nu face duș nu va mai putea nimeni să stea lângă el.

La fel este și cu corectitudinea politică. Problema nu este despre dreptul meu versus dreptul celuilalt. Problema nu este să-i dau lui dreptul să se exprime și să-mi cenzurez dreptul meu de a mă exprima. Adevărata problemă este de a alege voluntar felul în care mă exprim, astfel încât să nu-l rănesc pe cel de lângă mine. Înseamnă asta că el are voie să mă rănească, dar eu nu pot să-l rănesc înapoi, ca răspuns? Într-o logică combatantă, se poate spune și așa: da, el te poate jigni pe tine, dar tu nu trebuie să-l jignești pe el. Într-un registru mai înalt, de strategie militară, evitarea unei bătălii frontale se dovedește destul de des o decizie mai bună în economia generală a conflictului decât angajarea forței brute. Arta războiului nu numai că nu exclude, dar de multe ori se bazează pe inteligență emoțională și acțiuni surprinzătoare. Să nu dai cu pumnul (sau cu cuvinte incorect politice, care exprimă furia ta, dar și lovesc în egală măsură pe celălalt) nu te face mai slab și nu presupune să încasezi tu pumni pe nedrept. Înseamnă să te respecți și să te iubești în primul rând pe tine. Apoi, din respectul și iubirea de sine își face loc întotdeauna și înțelegerea pentru celălalt. În loc să simți că trebuie să tai din locul tău pentru a-i face lui loc, începi să vezi că există loc suficient pentru amândoi.


Altfel, ești condamnat să trăiești într-o stare de infantilism social perpetuu, ca un copil frustrat în permanență că adulții din jurul lui „nu îl lasă” să facă ce vrea, „nu îi dau” ce cere, „nu îl înțeleg” și „nu îl respectă”. Sau, cum au zis cei de la Divertis: „Yes, we are hungry! But we are free in our country!”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp