Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Dezastrul actual al școlii românești provine tocmai din certitudinea fermă pe care noi o avem că știm mai bine decât copiii și tinerii noștri ce e bine pentru ei

Adolescent jucându-se la telefon

Foto: Getty Images

„De ce nu găsesc tinerii modele în societate?” Am primit de la redacția Republica invitația de a încerca să răspund la această întrebare.

Și am să încep prin a mă întreba eu însumi și de a vă întreba dacă nu cumva „nevoia de modele a tinerilor” e mai degrabă nevoia noastră de a fi luați drept modele de tinerii și copiii noștri. Adică dacă nu cumva, prin asta, proiectăm în mintea și comportamentul lor imaginea despre ceea ce am vrea noi să fie ei: niște dubluri ale noastre, care nu au ajuns încă la maturitate, dar care trebuie să gândească și să se comporte așa cum gândim și cum ne comportăm noi.

Mică digresiune: am convingerea că o parte din dezastrul actual al școlii românești provine tocmai din certitudinea fermă pe care noi o avem că știm mai bine decât copiii și tinerii noștri ce e bine pentru ei. Știm clar – ca părinți – ce trebuie să învețe, cum trebuie să învețe, știm exact ce trebuie să facă pentru a fi primii în clasă și pentru a ajunge la liceul potrivit, avem clar în minte ce au de făcut ca să intre la facultatea pe care noi o dorim pentru ei. Iar ca profesori, tot așa de ferm știm cum se predă, ce se predă, cât de bine se preda pe vremea noastră, cât de silitori eram noi ca elevi și ce bine am învățat după aceleași metode și aceleași manuale. Toate acestea mi se par, la limită, o formă de violență asupra acestor noi generații de elevi. Nu pentru că nu ar trebui să fie educați, ci pentru că menținem, cu o încăpățânare stupidă, un model pedagogic dominant, complet inadaptat societății contemporane.

Revenind însă la modele, tot despre inadaptare e vorba. Și tot cu o întrebare: nu cumva ne dorim așa de mult ca ei să aibă un model, încât deplângem această societate în care, iată, tinerii nu mai au modele sociale? Dar nu acesta e oare momentul în viață, la majorat, când exact asta vrei, să NU ai modele, să nu te iei după nimeni, să fii liber, independent, să faci exact ce vrei tu, să nu mai depinzi de nimeni? 

Am impresia că una din formele de protest ale tinerilor din ziua de azi împotriva acestei societăți dogmatice și obscurantiste este exact această debarasare, nu de modele, ci de nevoia de modele. E foarte probabil ca mulți dintre ei să fi devenit conștienți că sunt pe cont propriu, că viitorul lor depinde doar de ei: uitați-vă în jur ce societate și ce natură și ce lume le lăsăm moștenire. Vi se pare că oamenii care au generalizat corupția și care au distrus planeta pot face reclamă ideii de model?

O observație se impune totuși: există două înțelesuri în „modele”: sunt persoane pe care le admirăm pentru că știu să ne modeleze (mințile, trupurile, afectele, talentele) și sunt peroane pe care le admirăm pentru că vrem să fim ca ele, să devenim ele, măcar imaginar. Profesoara mea de filosofie din liceu era un model pentru mine nu pentru că voiam să devin ea, ci pentru că ea a știut să mă călăuzească cel mai bine atunci când am fost cel mai rătăcit în lume.

Dacă admitem această distincție, între călăuze și idoli, să spunem privind înspre societatea noastră că tinerii, ca toți tinerii, au idoli (cel mai adesea la nivel de estetică existențială – vedete muzicale sau de cinema), îi copiază în stilul de a fi, își populează imaginarul și camerele cu posterele lor, dar știu prea bine că nu vor putea deveni Delia, Billie Eillish sau Harry Styles. 

Cât privește călăuzele, mentorii, eu cred totuși că ei există, numai că nu au notorietatea vedetelor. Cel mai adesea, acești mentori sunt niște părinți onești, un unchi integru, o profesoară dedicată, un coleg sau un șef dăruit echipei lui, oameni simpli, al căror sacrificiu de sine e anonim și nepremiat, cu calități pe care merită să le invidiezi și să le adopți. Ei sunt, de fapt, oamenii care fac ca această societate să nu se prăbușească totuși, în ciuda corupției și fraudei care o macină. Pot fi zece miniștri plagiatori și alți zece generali de carton, pot fi școli insuportabile, dacă tu ai alături un profesor care te îndrumă, e de ajuns să merite să lupți pentru tine.

De aceea, nu-mi fac teamă pentru tinerii de azi care nu au modele în societatea românească. Da, ducem lipsă de integritate publică, ducem lipsă de mari personalități decente care să fie vizibile și demne de urmat. Ducem lipsă de oameni curajoși, de oameni cinstiți, de care să merite să-ți agăți speranța. Promovarea nerușinată a imposturii i-a făcut pe toți aceștia invizibili, atâția câți sunt. Dar să nu ne temem totuși pentru copiii noștri. Faptul că nu vor modele într-o asemenea societate nici măcar nu e un lucru rău. E semnul că au discernământul bine format și știu să deosebească grâul de neghină.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Nici un cuvințel despre dezastrul instituțional, despre nesfîrșita reformă din educație care nu face decît să-i „taie picioarele”? Numai părinții și profesorii-s de vină, cu autoritarismul lor, pt cum arată manualele, pt condițiile din școli, pt brambureala de legi și hotărîri? Chiut.
    • Like 0
  • Copiii noștri au cu siguranță nevoie de mentori care să fie niște adulți asumați, capabili să dezvolte o relație pozitivă cu viitorul adolescent sau adult. De fapt aici cred că e marele neajuns al întregii societăți de azi- indisponibilitatea emoțională a adulților de a dezvolta o legătură de atașament cu copiii. Această indisponibilitate îi face pe copii să caute modele la îndemână pe care le găsesc pe rețelele sociale, în curtea școlii, in cluburi sau la televizor. Dar, aceste modele nu sunt nici pe departe unele sănătoase întrucât nu poartă pecetea conștiinței de sine responsabile. Cu alte cuvinte, niște copii nu pot crește alți copii. Aș spune că doar noi toți împreună am putea genera o schimbare, părinți și profesori care să acționăm împreună înspre binele lor, al copiilor. Pare o utopie, dar o utopie realizabilă dacă Ministerul Educației nu s-ar mai concentra doar pe educarea unidirectională a elevilor, ci și pe educarea profesorilor și a părinților. Nu e suficient să arătăm cu degetul, e nevoie sa ne implicăm fiecare, e nevoie să schimbăm dinamica societății, să facem din educație o prioritate, să trecem dincolo de zona noastră de confort, să acceptăm că lumea s-a schimat și cel mai important că viața copiilor noștri va avea o dinamică nemaiîntâlnită pentru noi la care vor trebui să se adapteze –cum îi pregătim pentru asta ?
    • Like 0


Îți recomandăm

Solar Resources

„La 16 ani, stăteam de pază la porumbi. Voiam să-mi iau o motocicletă și tata m-a pus la muncă. Aveam o bicicletă cu motor și un binoclu și dădeam roată zi și noapte să nu intre cineva cu căruța în câmp. Că așa se fura: intrau cu căruța în mijlocul câmpului, să nu fie văzuți, făceau o grămadă de pagubă, călcau tot porumbul. Acum vă dați seama că tata nu-și punea mare bază în mine, dar voia să mă facă să apreciez valoarea banului și să-mi cumpăr motocicleta din banii câștigați de mine”.

Citește mai mult

Octavian apolozan

Tavi, un tânăr din Constanța, și-a îndeplinit visul de a studia în străinătate, fiind în prezent student la Universitatea Tehnică din Delft (TU Delft), Olanda, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din Europa. Drumul său către această prestigioasă universitate a început încă din liceu, când și-a conturat pasiunea pentru matematică și informatică.

Citește mai mult