– Bună seara. Sunteți autorul? Pot să vă adresez o întrebare?
Domnul care mă abordează este distins, păr alb, îmbrăcat impecabil; mânuiește limba română ca pe o floretă, desenând cu ea în aer figuri savante. El nu pune întrebări, ci „le adresează”. Îl încurajez din priviri să treacă la atac.
– Cum voi mai putea eu să-mi îndemn colegii și prietenii americani, majoritatea universitari cu cariere prestigioase în spate, să ne viziteze țara… (el, pauză de efect, eu, nedumerit) …după ce vor fi văzut un film care prezintă România ca pe o dugheană insalubră, populată de hoți și de femei ușoare, în totală penurie de valori morale?
Aha. Pricep în sfârșit unde bate. Mă aflu la Chicago, filmul tocmai prezentat pe ecran a fost „Filantropica”, sala e plină de români, cei mai mulți trecuți de prima tinerețe. Îmi întreb interlocutorul când a ales calea exilului. Aflu că acum 30 de ani. Fac un calcul; la vremea respectivă (ultimii ani ai domniei lui Ceaușescu), comerțul subteran cu casete video funcționa deja la turație maximă.
Sunt șanse ca omul meu să fi văzut la ora aceea filmul „Nașul”?
- Da, îmi confirmă, văzusem capodopera lui Francis Ford Coppola!
- Păi dacă vazuserăți deja „capodopera” – și implicit imaginea pe care o propune ea despre America –, cum de ați ales să emigrați într-o țară în care crima organizată se ia de mână cu politica de stat, în care marile averi se construiesc pe mormane de cadavre, în care riști să fii împușcat din greșeală într-o reglare de conturi la colț de stradă?…
În ultimii ani, catapultat în numeroase evenimente cinematografice cu „răsad românesc” , a trebuit să fac față deseori acestui tip de dialog. Am croșetat chiar și o teorie proprie ce încearcă să explice acest fenomen psihologic – pe care l-aș numi, de altfel, „patriotism tardiv”. El nu se aplică recentului val de emigrație economică revărsat în Vest după aderarea la UE. Acesta are priorități clare, vrea papa, vrea bani de trimis acasă, vrea să se întoarcă la familii după X timp, nu frecventează acțiuni culturale simandicoase precum cea descrisă mai sus.
Se aplică însă la o parte din românii care au plecat cu ani în urmă, scârbiți de viața lor în patrie și revoltați că, printr-o greșeală cosmică, și-au greșit țara la naștere. Au plecat „definitiv” (înainte de 1989, perspectiva unei întoarceri, chiar și provizorii, dădea frisoane), fără să privească înapoi, s-au luptat scrâșnind din dinți să se integreze în noile peisaje, au învățat limbi străine, au frecventat nativii din țara de adopție evitând, de multe ori, contactul cu alți români, pentru că aceștia, nu-i așa?, dacă nu sunt turnători, oricum te trag în jos. Între timp, lumea s-a schimbat, ei s-au instalat confortabil în rândurile clasei mijlocii, respiră ritmul țării de adopție, dar sunt în același timp și puternic conectați la realitățile politice sau culturale ale României. Le pasă. Se scandalizează. Votează.
Și totuși, ce straniu, iată cum aceste exemple vii ale reușitei românești în exil devin, la diverse ocazii, victime ale „patriotismului tardiv”: nu reușesc, de exemplu, să priceapă de ce literatura, teatrul, dar mai ales filmele ce vin din țară explorează insistent cenușiul vieții de zi cu zi, fațetele cele mai sordide ale socialului, mizeria materială sau cea morală. De ce nu pun, dimpotrivă, în valoare, zonele de lumină ale trecutului sau prezentului nostru?
De ce apartamente triste de bloc și nu mânăstirile din Bucovina, de ce avorturi și nu olimpici internaționali, de ce saloane de spital și nu izvoare repezi de munte, de ce interlopi și nu jocuri populare tradiționale?
Cum să răspunzi la acest neașteptat impuls de a salva imaginea patriei, chiar și de la distanță? Argumentând că filmul de autor nu e opera unei agenții de turism și nu-și propune să atragă străinii pe plaiurile noastre pentru a repopula litoralul sau stațiunile balneare? Riști să primești un răspuns de genul: ei, uite de-aia suntem noi, românii, văzuți atât de prost pe-aici pe-afară, de-aia ne iau pe toți drept hoți și derbedei, pentru că voi, ăștia de vă dați artiști, ne zugrăviți la modul ăsta!
Acesta, după mine, e paradoxul „emigrantului mioritic” în contact cu filmul românesc: îl vrea în același timp o confirmare a înțelepciunii deciziei de a se înstrăina, dar și echivalentul unui frumos album de fotografii din Maramureș sau al unei sticle de pălincă tare, „de la mama ei”, numai bune de făcut cadou unor colegi de serviciu.
Aha, deci! Din câte estimez eu, un produs cultural românesc la export este accesat, în medie și cu rare excepții, de maximum câteva mii de amatori pe întreg mapamondul. Probabil însă că aceștia, puțini câți sunt, au puteri telepatice care le permit să inducă tuturor celorlalți cetățeni ai globului aceeași viziune întunecată și injustă asupra condiției de român, cea preluată de la artist. De aici, probabil, această irepresibilă „sete de frumos” ce pare să-i fi contaminat pe unii dintre spectatorii mei. Ei nu mai caută la un film confruntarea cu o poveste anume, sau cu un univers stilistic personal – ei par să-l metamorfozeze într-o potențială carte de vizită pentru ei înșiși, cu care eventual să poată declanșa o acțiune reparatorie în interes național!
Dar de ce, odată stabiliți solid într-o altă cultură și într-un alt stil de viață, simt atât de acut nevoia să-și reabiliteze rădăcinile? Nu au ales ei exilul tocmai pentru că mânăstirile, olimpicii, Apusenii și jocurile populare nu reușeau să acopere decât în prea mică măsură „nevoia lor de frumos”? Atunci, de ce această inutilă (pentru ei) campanie de imagine?
Am remarcat, în discuțiile purtate cu românii de pretutindeni pe marginea diverselor filme, că imersiunea în realitatea românească, chiar și prin intermediul unui ecran de cinema, le declanșează unora dintre ei o stare de vag disconfort. Ei nu și-o mărturisesc, dar ea ajunge până la mine prin tonul și conținutul întrebărilor sau remarcilor pe care mi le adresează. Având, la rândul meu, câțiva ani de exil la activ înainte de `89, cred că intuiesc o explicație. Este vorba de re-chestionarea opțiunii originare: decizia de a pleca. Fiecare zi din viața unui imigrant conține această întrebare – am făcut bine? – și a putea răspunde invariabil „da!” este condiția supraviețuirii printre străini. Dar filmul (imagine, sunet) îl forțează la un contact extrem de palpabil cu lumea lăsată în urmă și, uneori, la un bilanț al propriului destin. Într-o primă fază se încarcă de imagini, recunoaște locuri, străzi, clădiri. Deja filmul a devenit pentru el pretextul unui voiaj virtual prin țară. Apoi se insinuează dubiul: ce curs ar fi luat viața lui dacă ar fi rămas acasă?
Dacă filmul îi oferă imaginea unei Românii atrăgătoare, i se declanșează mecanismul istoriei contra-factuale – cum ar fi fost dacă în loc să fi fost, n-ar fi fost? Periculoasă alunecare; se poate ajunge la angoase existențiale! Pe de altă parte, dacă România de pe ecran e prezentată în culori sumbre, sau dacă realismul viziunii nu lasă loc optimismului, omul nostru se enervează pur și simplu pe cineast. Chiar nu reușim să le arătăm străinilor nimic valorizant?
Acesta, după mine, e paradoxul „emigrantului mioritic” în contact cu filmul românesc: îl vrea în același timp o confirmare a înțelepciunii deciziei de a se înstrăina, dar și echivalentul unui frumos album de fotografii din Maramureș sau al unei sticle de pălincă tare, „de la mama ei”, numai bune de făcut cadou unor colegi de serviciu.
În rest, publicul român din diaspora are aceleași așteptări de la filmul românesc ca și cel din țară: să fie ceva tare, o chestie dură despre viața adevărată, de preferință comedie, cu realități de-ale noastre, cu mari actori de-ai noștri, inspirat din istoria neamului nostru, cu tineri din zilele noastre, cu românce frumoase de-ale noastre… mă rog, și dacă se poate, făcut ca la americani. În general, pe orice meridian al globului, publicul de cinema știe exact ce vrea.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Eu sunt din alta ograda. Sunt un roman care vrea, ca un amator oarecare, sa "ramana" cu ceva dupa un film. Cele doua ore sa fie productive. Sa creasca ceva in mine. Poate o emotie puternica, poate un inteles mai profund, poate o schimbare de perspectiva. Nu stiu. Orice. Vreau nu doar sa inteleg, dar sa merg mai departe schimbat (dupa genericul de final). Pentru asta vreau o coerenta a mesajului, a imaginii, a scenariului, a regiei. Orice. Vreau ca regizorul sa imi zambeasca, poate amar de multe ori: "Intelegi acum ? Despre asta e vorba. Asta e Romania ta. Inspir-o, iar cand o expiri, sa stii cine esti. Fii atent ! Simte si nu te lasa pacalit de imaginea prefabricata. Cu placere."
Filantropica dumneavoastra face asta. Si mai sunt destule filme bune. Dar esenta unui film bun, unul care sa persiste luni si ani in memoria mea si care sa nu fie doar o alaturare de secvente cotidiene romanesti: ma duc in piata Obor, am un accident, ma operez, imi pierd serviciul, ma impac cu sotia, dupa 2 saptamani o insel. Ea pleaca in Italia, etc.
Nu, puzzle-urile de realitate romaneasca nu sunt suficiente. E nevoie de mult mai mult.
Vreau sa va multumesc pentru acest articol si sa va intreb ce anume v-a determinat sa-l scrieti, iar ca sa intelegeti de ce va intreb, retoric bineinteles, va amintesc un film pe care l-ati realizat si care mie mi se pare cel mai bun film romanesc din toate timpurile, as vrea sa fiu critic de arta pentru a pune greutate in aceste cuvinte insa eu sunt un simplu privitor si platitor de bilet la cinema, dar ca sa n-o mai lungesc de dragul laudelor, este vorba despre "Restul e tacere". Pe cand un nou film de o asa buna calitate atat artistica cat si tehnica, dar nu in ultimul rand la ce lucrati acum si cand are sa fie in cinematografe?
Cu deosebit respect, un admirator infocat la operelor dvs.
Claudiu
- Un profesor de româna predã într-unul din cele mai bune licee. Elevii sunt toti prezenti si participa sârguinciosi la ore.
- Asa, si?
- Atât. Asta e tot.
Cred ,insa, ca "emigrantul mioritic" consumator de film romanesc se identifica si cu multi din romanii care nu au parasit Romania