Dl. Popa: „- Lasă-i dracului, să ardă!”

Foto: Catedrala Notre Dame în flăcări luni seară, imagine dintr-o dronă a Poliției din Paris

Înălțimea scaunului de autobuz îmi îngăduie să cuprind detalii pe care nu le observasem din automobil și nu le-aș fi observat probabil nici dacă aș fi parcurs la picior, ca în copilărie, cei trei kilometri, de la intrarea în sat și până în centru, la Primărie, unde m-au dus astăzi treburile, în satul bunicilor mei. Așa că a trebuit să înregistrez, cu amărăciune, desenul ambiguu și stăruitor al fragmentelor de deșeuri de tot felul, înfipte fără milă în malul pârâului ce străbate satul. Prin frunzișul de un verde atât de delicat, încât te temi să nu se destrame la suflarea vântului, răzbat culorile țipătoare ale capacelor de borcane, pungilor sfâșiate, dintre care unele spânzurând printre crengi, ale ambalajelor și ruginiturilor deznădăjduite pe care apa cristalină încă le spală zadarnic. Ai impresia că au trecut în iureș hoarde de consumatori furioși, că lupte grele s-au petrecut, că ura nu s-a stins și nu se va stinge atâta vreme cât scheletele jertfei se lăbărțează printre flori. Ciudat, casele și gospodăriile aflate de-a lungul pârâului strălucesc de curățenie, cu spatele la mormanele dezgustătoare și cu fața la soarele primăverii, mai ales acum, în preajma Paștilor, când tot românul își face ordine, sau crede că o face.

Satul se înșiră pe dealuri, asemenea unui castron cu urcușuri cam abrupte, pe fundul căruia se află Centrul. Aici sunt toate instituțiile: Primăria, Biserica, Școala, Farmacia, magazinele, cârciuma (acum se cheamă terasă) și cofetăria, iar dacă vrei să fii conectat nu ai decât să tulești devale (asta era expresia pe vremuri; acum nu cred că se mai folosește) și îți umpli desaga cu informații. În fața Primăriei am adăstat lângă monumentul închinat eroilor din Al Doilea Război. Este o piatră mai mică decât cel dedicat eroilor din Primul, acela fiind ridicat în fața bisericii. Când eram elevă, acest modest monument era, ca și cel mare, îngrijit, curățat, împrejmuit de un mic zid din piatră.

Erau și flori. Azi nu mai este nimic din toate astea. Azi abia te strecori printre resturile de fier vechi care stau să sufoce chiar instituția principală și te amăgești cu speranța că se lucrează la curățenie, fiindcă în apropiere, un buldozer își face de lucru rotind amenințător cupa goală, făcând drifturi în piața devenită neîncăpătoare din cauza numărului mare de mașini parcate, încât autobuzul care ne îmbarcă pentru drumul de întoarcere ne preia aproape din mers. Dar încă nu e momentul, fiindcă abia am sosit. Nu mă îndur să intru în Primărie, rămân câteva minute lângă monumentul cel mic. Din gardul pe care îl știam a mai rămas doar un fragment. Monumentul însuși, nu mai înalt de doi metri, stă într-un echilibru precar, iar numele săpate în piatră se disting greu. Număr șaisprezece soldați, sergenți și caporali care au căzut în Al Doilea Război. Cu toții sunt fiii satului. Le citesc numele într-un gând pios și le cer iertare. Sunt nume cunoscute, care se regăsesc frecvent în acest sat, adică familiile nu s-au stins: Guță, Lunescu, Lungu. Cum să trec eu pe lângă piatra asta, îmi zic, și să văd că stă în atâta mizerie și să știu că este scris pe ea numele unchiului, al bunicului meu? Că poate eu am drum în fiecare zi în sat, fie la biserică, la școală, la Primărie sau la magazin. Și nu mă supără, nu mă îngrețoșează, nu mă rușinează cum stau ei, eroii, căci așa scrie pe piatră: eroii satului, căzuți în luptele etc. etc. Și eu pot să merg în fiecare zi la treburile mele, să trec pe lângă ei și să-i ignor, sau să-i uit, dar să-i uit de tot, fiindcă e o nepăsare care se numără cu zecile de ani.

Am un gând, anume că uitarea asta a noastră nu e neapărat o boală, ci un mod cu totul particular de a folosi istoria. Alvin Toffler vorbea acum treizeci de ani despre tranziența lucrurilor, o caracteristică a industriei viitorului care ne va lovi în moalele capului, fiindcă va presupune că obiectele se vor deteriora moral, dar și fizic într-un ritm din ce în ce mai alert, ceea ce s-a și întâmplat. Eu cred că noi, ca popor, am descoperit asta înaintea tuturor, de vreme ce folosim istoria, episod după episod, ca pe o cârpă uzată pe care o aruncăm la gunoi. Asta facem, uitând: utilizăm istoria după împrejurări și după cum ne taie capul, apoi nu mai privim în urmă, iar dacă o facem, ne autovictimizăm și găsim N conspirații care ne-au pus piedici.

La Primărie și-au tras termopane. Nu zic că e rău, dar termopanele astea i-au izolat complet; le asigură temperaturi mai omenești în birouri, iar ei nu mai aud zbuciumul din afară. Mașinile din parcare, gata să încalece bietul monument, sunt extensia termopanelor, în sensul în care prelungesc surzenia față de strigătul naturii și le asigură confortul de la birou până la domiciliu.

Am găsit dispoziția și disponibilitatea funcționarilor pentru a rezolva problemele mele legate de anumite proprietăți moștenite de la bunici. În încăperea destinată bibliotecii, pe lângă și printre rafturile înțesate cu cărți, vreo cinci birouri dotate cu computere care chiar funcționau. A trebuit să caut în registre și mi-au oferit un birou liber. Astfel, am putut lucra în condiții normale și am pus la punct într-un sfert de oră numeroase erori care se strecuraseră prin transcrieri succesive, de-a lungul timpului.

În vremea aceasta, pe fundal se desfășura o discuție cât se poate de veselă între un domn cinquagenar și funcționarele de la birouri care lucrau la dosarul domniei sale pentru obținerea subvenției agricole din fonduri europene. Domnul făcea aparența unei persoane educate, nu numai prin vestimentație și ținută, dar și prin vocabularul cu mult deasupra nivelului mediu și, în timp ce hârtiile își așteptau rândul, risipea cu dărnicie glume în stânga și-n dreapta, foarte relaxat. Doamnele s-au relaxat și ele și îl numeau pe domn părinte, popă, deși acesta era civil. Nu mi-a fost clar dacă se numea Popa și de aici glumele respective, sau chiar era popă, dar... La un moment dat, una dintre femei îl întreabă:

-Ați văzut aseară incendiul de la Catedrală, la Paris?

Brusc, umoarea domnului se schimbă și aud:

- Lasă-i dracului, să ardă!

Liniște totală. Am ridicat capul dintre hârtii, dar n-am spus nimic. Cred că eram șocată, la fel de șocată ca aseară, când am aflat știrea. Toți cei prezenți amuțiseră. Dar una dintre doamne se adună și replică:

- Cum, domnule Popa, nu se poate să spuneți asta! Franța! Europa! Simbol important! Coroana de spini a lui Isus!

- O fi simbol, zice personajul, dar ăștia așa merită! Că prea ne-au făcut multe! Și ăștia, și nemții! Au venit peste noi în război... și a mai zis câte ceva în același ton. Doamnele, mai împăciuitoare, au mai adăugat și ele că n-o fi chiar așa, că e mare pierdere pentru omenire și discuția s-a stins. Nimeni nu l-a întrebat pe nemernic pentru ce mai acceptă fonduri europene din surse pe care le urăște...

Nu știu ce ecou o fi avut întâmplarea în sufletul celorlalți, dar vreau să transcriu câteva gânduri, venite în mintea mea după, e foarte adevărat.

Mi se pare că este inutil să contrazici o astfel de persoană în problema amintită, fiindcă:

1. Dacă persoana ar fi un creștin, ar suferi în primul rând pentru faptul că a aflat că locașul acesta a adăpostit relicva torturii lui Isus, dar persoana nu dă doi bani pe asta, deci nu e creștin;

2. Dacă persoana nu este un creștin și nu rezonează la argumente de credință, ar fi de așteptat să simtă pură compasiune, cât se poate de umană, față de tragedia la care cu toții am asistat; asta nu cere niciun fel de educație, ci doar un sâmbure de bunătate și bun simț, dar persoana nu se arată impresionată nici sub acest aspect, așa că...

3. Un individ care flutură un nivel de cultură ce i-ar permite evaluarea dezastrului, având deci o anumită educație, ar trebui să știe de la școală sau din lecturi eventuale, despre cât de mult a contribuit Împăratul francez Napoleon III la aducerea în Principate a viitorului rege Carol I, și prin asta la constituirea statului român modern, sau cât de mult a contribuit Misiunea franceză comandată de Generalul Berthelot, în timpul Marelui Război, la repunerea în ordinea de luptă a armatei române. Că el era numit cu simpatie Generalul Burtălău, de românii care nu-i puteau pronunța numele, iar Șeful Marelui Cartier General rus i-a reproșat, pentru pasiunea cu care susținea cauza românească: Sunteți mai român decât românii!

Dar cui să-i spui aceste lucruri? Aceste argumente istorice, culturale și multe altele? Unuia care nu rezonează la durerea umană la nivelul ei cel mai crud, care nu cunoaște compasiunea, care se bucură de răul aproapelui? Dacă aceste argumente omenești nu sunt convingătoare, cum aș putea crede că s-ar lăsa convins de argumente istorice?

De unde vin aceste monstruozități, această pervertire a naturi umane, perfectibilă prin educație, vorba (din nou) francezului Jean-Jacques Rousseau? Să fie asta doar o problemă de uitare? De ignorare voită a unor secvențe din istoria noastră, pe care le-am consumat fără să plătim nota? Eu tare mă tem că va veni scadența, iar plata ne va ustura foarte...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp