Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Dom' profesor. Două amintiri din vremuri în care orele se făceau față în față

dom profesor

Într-o perioadă în care distanța dintre profesori și elevi sau studenți este mai mare decât oricând, atât la propriu, cât și la figurat, mi-am amintit de doi dintre cei mai importanți oameni care mi-au predat mie. Primul este dascălul de limba română din clasele V-VIII, iar cel de-al doilea - unul dintre profesorii de la Facultatea de Jurnalism. Pe acesta din urmă l-am prins prea puțin la catedră, însă mi-am arătat recunoștința pentru ce m-a învățat după câțiva ani, când a trebuit să scriu o știre despre moartea lui.

Dacă ar exista un om desemnat să facă tranziția de la clasele primare la gimnaziu sau, mai degrabă, de la învățătoarea care ține elevii în brațe la profesorii care le dau teme și note proaste, domnul Dumitrescu ar fi acela. În chiar prima oră din prima zi a clasei a cincea, a dat buzna în sală, a trântit ușa de perete și, în loc de silueta firavă a doamnei învățătoare, ne-am trezit în fața unui bărbat de vârsta a doua spre a treia, înalt și solid, cu mâini groase și o mină dură.

„Bună ziua", ne-a zis, aproape dintr-o silabă, iar când noi am început acel cor miorlăit cu „Buuu-năăă ziii-uaaa", ne-a oprit. Ne-a mai salutat o dată, noi ne-am dat seama că trebuie să răspundem la fel și așa a rămas până în ultima zi din clasa a opta - militărește. Domnul Dumitrescu iubea gramatica și preda literatura doar pentru că trebuia, însă, mai presus de toate, era un om corect. O calitate pe care, la vârsta aceea, noi nu aveam cum să o înțelegem, ba chiar eram frustrați și o percepeam drept răutate.

Dom' profesor punea multe note, în jur de șapte pe semestru plus teza, și nu avea nicio problemă să te asculte de două ori în două zile, ca să nu te culci pe-o ureche. Zvonurile că niciun elev al său nu avusese vreodată media maximă, nici măcar pe un semestru, au apărut prin clasa a opta, când eu tocmai luasem cel de-al patrulea 10 la rând. Brusc, colegii păreau mult mai interesați de situația mea decât de a lor, vrând să vadă dacă voi reuși să îl „dovedesc" pe domnul Dumitrescu.

Și poate că aș fi făcut-o, dacă nu ar fi venit ziua în care toată clasa a fost ascultată la lecția predată în ora anterioară. „Ce întrebare pui ca să îți răspundă predicativa?", a lansat dom' profesor provocarea, ridicându-ne pe rând din bănci ca să ne dăm cu părerea. Figura lui a rămas impasibilă la toate răspunsurile, dar cam la jumătate, printre care și al meu, a trecut ceva în catalog. Eu bănuiam ce se întâmplase, dar colegii au crezut că nouă, celor care răspunseserăm greșit, ne pusese doar data și urma să ne reasculte în ora următoare.

La o altă materie din ziua respectivă, am fost lăsați să ne uităm în catalog și am văzut urmările: jumătate din clasă luase nota 2, printre care și eu. Vă puteți da seama ce scandal a urmat la ședința cu părinții, programată în aceeași seară, la care unii dintre ei au cerut nici mai mult, nici mai puțin decât anularea notelor, pe motiv că „până și Mihai, care avea patru de 10, a luat 2". Eu, însă, îmi trecusem deja doiarul în carnetul de note, iar ziua următoare am ridicat mâna și am ieșit la tablă, să fiu ascultat din nou. „Ce-i, Schiau, ai vrut să-mi dovedești că nu ești de nota 2? La loc, pentru astăzi ai 9!", mi-a spus domnul Dumitrescu.

În aceeași zi, un coleg de clasă cu o situație dezastruoasă la limba română a fost pus să citească un comentariu literar. Dom' profesor l-a ascultat, nu l-a mai întrerupt așa cum făcea de fiecare dată la gramatică, iar la final i-a trecut nota în catalog. „Bă, am luat 10 la Dumitrescu, ești nebun! Nu am luat niciun 10 la el din clasa a cincea!", a izbucnit respectivul coleg câteva ore mai târziu, când a pus mâna pe catalog. Acestea sunt amintirile mele cele mai pregnante cu dascălul de română din gimnaziu, care îți putea da și nota maximă, și nota minimă, chiar și în zile consecutive, strict în funcție de ce știai pe subiect.

Dacă domnul Dumitrescu m-a făcut să iubesc gramatica și exprimarea corectă, atât în scris, cât și verbal, domnul Vasas m-a învățat ce este rigoarea și mi-a dat o lecție neașteptată de bunătate și înțelegere. În primii ani de facultate, nu am făcut ore cu el, însă toți colegii care l-au avut profesor pe seniorul cu voce groasă, mereu cu vestă și ochelari, l-au descris drept extrem de amuzant, săritor și practic. Dintre toți cei care ne-au predat la FJSC, el părea să înțeleagă cel mai bine de ce suntem acolo: mai întâi, ca să învățăm să scriem știri și, apoi, să ne angajăm în domeniu.

În anul trei, la primul test pe care l-am dat cu el, domnul Vasas a trecut pe lângă banca mea când scrisesem doar primul cuvânt dintr-o știre. „Greșit", mi-a spus și a plecat mai departe. Nu mai țin minte ce cuvânt era, dar știu sigur că era articulat hotărât, să zicem „cupola". Am tăiat și am reluat: „O cupolă...". Când dom' profesor s-a întors, și-a aruncat un ochi pe foaia mea: „Păi vezi, e altceva! Tu știi care cupolă, dar cititorul știe? Nu știe! Pentru el, la început e 'o cupolă'. Apoi, după ce ai menționat-o prima oară, devine 'cupola'".

Interacțiunile noastre nu au fost pe atât de dese pe cât mi-aș fi dorit, pentru că la puține luni după episodul de mai sus m-am angajat în presă și am abandonat masterul, unde îl aveam în continuare profesor. Dar ne-am întâlnit întâmplător la mall, în timp ce el ieșea dintr-o librărie și eu intram. Inițial, am plecat capul, rușinat că lipsesc de la orele lui, însă m-a abordat el: „Te faci că nu mă vezi? Ce faci?". „Bună ziua, dom' profesor! M-am angajat la Gândul", i-am spus, nu foarte convins că asta era replica pe care o aștepta. „Bravo, felicitări!", mi-a răspuns cu o bucurie sinceră în ochi și asta a fost.

Cu câteva săptămâni înainte, țin minte că sunasem o profesoară, mai tânără cu vreo 20 de ani decât dom' profesor, și o rugasem să dau un examen cu altă grupă, ca să reușesc să împac masterul cu munca. „Dacă nu te prezinți la examen, ai nota 1!", mi-a răspuns și acolo s-a încheiat dialogul. De fapt, cred că acolo s-a încheiat și dorința mea de a continua masterul și am luat decizia de a mă dedica full-time jobului. Însă domnul Vasas, deși mai în vârstă decât colegii de la catedră, nu era așa: pe toți studenții lui îi îndruma către redacțiile pe care le condusese, în care lucrase sau unde avea deschidere.

Câțiva ani mai târziu, pe când lucram tot la Gândul, am văzut pe Facebook o știre din alt ziar, semnată de un fost coleg de facultate, care făcuse și el ore cu dom' profesor: „Ferenc Vasas a murit". Cuprins atât de tristețe, cât și de dorința de a da știrea, una importantă pentru peisajul media, am avut totuși flerul să îmi pun întrebarea: „Și dacă nu e adevărat?". Nu aveam motive concrete să cred că este fals, întrucât știam că profesorul era grav bolnav de ceva vreme, dar nu aș fi vrut să greșesc. Așa că i-am dat un mesaj unei foste profesoare, așteptând confirmarea sau infirmarea.

„Nu, Doamne ferește, cine a zis asta? Este în comă profundă! Te anunț eu", am primit răspunsul după două-trei minute. Până a venit vestea decesului, câteva ore mai târziu, l-am abordat pe respectivul coleg pe Facebook și i-am atras atenția să șteargă știrea de pe site-ul lor, întrucât dom' profesor este încă în viață. „Oricum moare", mi-a răspuns, iar acolo s-a încheiat dialogul. Noi, la Gândul, am dat primii știrea reală, la doar un minut după ce am primit eu confirmarea prin SMS, însă până atunci zeci de foști studenți ai seniorului îl „omorâseră" deja, preluând știrea mincinoasă în publicațiile la care lucrau, fără să o verifice.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • M-ai facut sa-mi amintesc de seminariile cu Vasas, cand ne punea sa descriem tot felul de lucruri bizare, pe langa care noi treceam fara sa le observam macar. El m-a invatat cat de importanta e atentia si curiozitatea pentru un jurnalist. Si mie mi-a parut rau sa aflu ca a murit, era una dintre figurile pregnante ale facultatii.
    • Like 1
  • Am aflat cu tristete din articolul dumneavoastra despre incetarea din viata a lui Ferenc Vasas. Am fost coleg cu el ca student la un curs postuniversitar al Facultatii de Jurnalistica cu vreo 48 de ani in urma si îl pastrez în amintire ca pe un om avand toate calitatile unui bun profesionist, inteligent si foarte agreabil.
    • Like 3


Îți recomandăm

Nomad digital

Marius are 24 de ani și înainte de pandemie s-a angajat pentru prima dată cu normă întreagă. Sau full-time, cum spun colegii. Multinaționala care l-a recrutat i-a oferit un contract pe perioadă nedeterminată, dar, spre mirarea părinților, a refuzat. (Foto: Getty Images)

Citește mai mult