Foto Facebook Mihai Schiau
Începând de mâine, îmi voi relua viața obișnuită: voi putea să mă întorc în apartamentul proaspăt renovat, să mă văd cu prietena mea și să merg la cumpărături. În ultimele 14 zile, toate aceste lucruri au fost interzise: au trecut cele două săptămâni de izolare obligatorie, după ce am fost diagnosticat cu coronavirus. Din fericire, experiența nu a fost una traumatizantă, însă nici ușoară, din motive care țin mai mult sau mai puțin de boala propriu-zisă.
Povestea merită spusă, în primul rând ca să îmi aduc eu aminte peste ani cum a fost, dar și pentru că, de când a început pandemia, am citit foarte puține mărturii ale celor care s-au infectat. Vocea negaționiștilor, a unora deveniți „doctori" cu diplomă de Facebook și a altora speriați peste măsură s-a auzit mai tare, acoperind de multe ori părerile avizate ale experților. Între toate acestea, au loc și relatările reale, obiective, ale celor care sunt prezentați la TV doar ca niște numere într-un bilanț zilnic.
Am construit textul ca o serie de întrebări frecvente: multe dintre ele mi-au fost adresate de prietenii care au aflat că am covid, altele i-ar putea interesa pe cei care au prezentat unele simptome, ori se tem că ar putea să aibă și ei boala. Înainte, puțin context: am 31 de ani, niciun istoric medical, am crezut de la început în virus și am respectat toate măsurile impuse de autorități. De când a apărut prietena în viața mea, în urmă cu patru luni, am început să ieșim des, însă „înarmați" cu dezinfectant și purtând mereu masca acolo unde se impunea.
1. De unde am luat coronavirus?
Ultima ieșire a fost alături de mama și de prietena mea, iar, la zece zile distanță, prezentam cu toții simptome specifice. Cel mai probabil, nu l-am luat toți trei în același timp, însă s-a transmis de la unul la altul, având în vedere contagiozitatea extrem de ridicată a acestei boli. Primele simptome ale prietenei mele, frisoane și febră 39, au apărut la două zile după ultima ieșire, iar rezultatul testului ei a fost pozitiv peste încă două zile. Întrucât eu mă simțeam bine și nu prezentam niciun semn de boală, nu m-am programat la test și am făcut de două ori cumpărăturile pentru prietena mea, lăsându-le la ușă (nu locuim împreună momentan). Apoi, am petrecut câteva minute de vorbă, ea de la balconul apartamentului, iar eu de jos, amândoi cu mască.
2. Care au fost primele simptome?
Primele simptome au apărut chiar în dimineața de după ce prietena mea a fost confirmată cu covid. M-am trezit cu urechile înfundate și o ușoară durere în gât, acestea fiind semnele clasice ale oricărui început de răceală la mine. Am luat paracetamol și am trecut pe băuturi calde, iar până spre prânz simptomele dispăruseră deja. A doua zi, la fel: o trezire mai dificilă, urmată de revenirea completă în următoarele ore. Privind retrospectiv, este posibil ca acestea să fi fost primele semne de coronavirus, deși în același timp nu exclud probabilitatea unei răceli pasagere. Cert este că, între aceste episoade și seara în care mi-am dat seama că am covid, au urmat două zile fără vreun fel de simptom.
3. Când mi-am dat seama că îl am?
În seara de 20 octombrie, am vrut să îmi fac un ceai și, desfăcând un borcan nou de miere, am mirosit instinctiv conținutul. Absolut niciun miros. Am luat o linguriță - absolut niciun gust. Țin minte că mărturia Andreei Esca, legată de faptul că nu simțea deloc mirosul usturoiului, mi s-a părut ciudată la momentul respectiv, însă am trecut prin exact același lucru. Deși lucrurile erau deja clare în mintea mea, am mai testat câteva obiecte din casă: un parfum puternic, spirtul, un dezinfectant înălbitor - nu am simțit vreun miros nici de la acestea. Senzația era cu atât mai ciudată, cu cât aveam nasul perfect desfundat și cu cât, la nicio răceală din viața mea, nu m-am mai confruntat cu pierderea, nici măcar parțială, a gustului sau mirosului. De curiozitate, am desfăcut un pachet din cea mai puternică gumă de mestecat și am luat două pastile. După câteva secunde în care senzația era că mestec pur și simplu cauciuc, am simțit un aer rece care urca pe nas, din interior. Era mentolul, însă fără vreun miros, doar senzația de răcoare.
4. Unde m-am testat și cum a fost?
A doua dimineață, am solicitat o programare online, alături de mama, cu care locuiesc temporar, la testul covid la o clinică privată. Peste câteva minute, a sunat telefonul: am fost programați în aceeași seară, fără să fim întrebați dacă avem vreun simptom specific, și ni s-a spus să nu bem, să nu mâncăm și să nu folosim picături de nas cu patru ore înainte de recoltare. În mod normal, aceasta ar fi fost o sarcină destul de dificil de îndeplinit de către mine, fiind obișnuit să am mereu paharul de suc lângă laptop, când lucrez. Totuși, misiunea a fost ușurată de faptul că oricum nu simțeam niciun gust și niciun miros. Plus că, având în vedere costul testului (390 de lei) și importanța lui, am vrut să fac tot ce ține de mine pentru ca rezultatul acestuia să fie concludent din prima.
Testul propriu-zis, mai exact tamponul nazofaringian, durează doar câteva secunde, dar este dur. Cei care au trecut prin această experiență știu cu siguranță la ce mă refer, iar cei care urmează să o facă trebuie să știe la ce să se aștepte: cel mai probabil, vă vor da lacrimile și veți avea senzația de vomă. Partea bună, așa cum spuneam, este că recoltarea se va încheia până să vă dați seama de durere.
5. Ce am făcut după primirea rezultatului?
A doua zi de dimineață, pe 22 octombrie, la numai 12 ore de la recoltarea exsudatului, am primit rezultatul: „gena E - detectată, gena RdRP - detectată, gena N - detectată, 2019-nCov - detectat, interpretare - pozitiv". Și eu, și mama la fel. Prima dată, mi-am informat prietena, apoi colegii de muncă, deși nu am mai trecut pe la serviciu de la sfârșitul lunii iulie. Le-am spus că nu mă simt rău și pot continua să muncesc, decizie care ulterior s-a dovedit nu doar logică, ci și inspirată. Între timp, mama a tot încercat să contacteze DSP-ul, apelând numărul de 10 ori, fără niciun rezultat. Oricum, conform informațiilor de pe site-ul clinicii unde am făcut testul, aceasta este obligată să transmită rezultatul către autorități. Astfel, eu și mama am devenit „cei doi", în ziua în care bilanțul noilor îmbolnăviri pe țară a fost de 4.902.
6. Ce tratament am primit?
Întrucât rezultatul a venit într-o perioadă în care monitorizarea cazurilor ușoare de covid a ajuns în sarcina medicilor de familie, am sunat-o pe doctorița noastră. I-am prezentat simptomele și ne-a recomandat un tratament din mai multe medicamente: unele pentru răceală, altele pentru imunitate, dar și pentru tensiune, întrucât momentan nu există ceva specific pentru covid. În total, în decursul celor două săptămâni de izolare, ne-am „alimentat" cu un cocktail format din paracetamol, Azitrox, Eubiotic, Biosept, vitamina C, vitamina D3 și sirop de tuse. La fiecare două zile și uneori chiar mai des, doamna doctor ne suna să se intereseze dacă suntem bine și dacă avem nevoie de orice fel de ajutor din partea ei sau a altor medici. Din fericire, nu a fost cazul.
7. Cum a evoluat boala?
În mod (plăcut) surprinzător, boala a avut o evoluție liniară: pe parcursul celor două săptămâni, nu a apărut niciun alt simptom cu excepția unei tuse seci, neproductive. Nu am avut frisoane, nu am avut niciodată febră mai mare de 36 de grade (măsurată zilnic sau la două zile), ba chiar au dispărut și semnele pe care în mod normal le asociam răcelii - urechile înfundate și durerea în gât. În schimb, organismul a fost ceva mai obosit: dacă în mod normal dorm maximum 7 ore pe noapte, în timpul celor două săptămâni de izolare am ajuns chiar și la 10-11 ore de somn, în anumite nopți. La fel, mama și prietena mea au avut și ele forme ușoare, care nu au necesitat alte demersuri cu excepția tratamentului.
Au fost anumite momente, în special seara, în care simțeam că sunt mai cald decât în mod obișnuit sau că respir puțin mai greu, însă este posibil ca acestea să fi venit și pe fond psihologic, știind că manifestările respective sunt specifice coronavirusului. În orice caz, aceste probleme, închipuite sau reale, s-au rezolvat odată cu un somn bun.
Tratamentul, deși puternic, în special antibioticul, nu mi s-a părut unul foarte eficient, poate pentru că nu există încă medicamente special pentru această boală. De fapt, având în vedere liniaritatea simptomelor, cred mai degrabă că pastilele cel mult au ținut virusul în frâu, decât să lupte agresiv împotriva acestuia. După câteva zile în care alimentația a fost strict o necesitate, fără să simt vreo plăcere, în lipsa gustului și a mirosului, acestea au reapărut treptat, acum fiind la 80-90% din potențial. De asemenea, accesele de tuse au dispărut, iar aceasta este acum mai mult răzleață.
8. Ce a fost cel mai greu?
Din fericire, partea cea mai grea nu a fost lupta propriu-zisă cu coronavirusul, așa cum am spus și mai sus. La început, atât când am primit rezultatul testului, cât și mai devreme, când doar prietena mea era diagnosticată, a existat acea spaimă de necunoscut și teamă că lucrurile se pot înrăutăți pe neașteptate. Din acest punct de vedere, am fost norocoși toți trei, atât eu, cât și mama și prietena mea, că boala nu s-a comportat în niciun moment altfel decât previzibil și nu a existat riscul să ajungem la spital.
De departe cel mai greu a fost să rezist în casă, în cele două săptămâni de izolare. Pe perioada stării de urgență, ieșeam odată la două zile, în cartier: fie la cumpărături, fie la mama (pe atunci, locuiam singur, în apartamentul care este în renovare acum). Bineînțeles, aveam asupra mea declarația obligatorie și purtam mască în spațiile închise, iar ieșirile nu depășeau 30-40 de minute. Cu toate acestea, simplul fapt că mai schimbam mediul îmi făcea foarte bine. Acum, această posibilitate a dispărut, iar, timp de două săptămâni, singurele „ieșiri" au fost pe balcon.
Primele două zile de izolare, joi și vineri, au trecut rapid, întrucât am muncit și am avut de rezolvat, alături de mama, diverse sarcini legate de noua situație în care ne aflam: comenzi online, fie la supermarket, fie la farmacie, telefoane către medicul de familie, prieteni etc. Weekend-ul care a urmat a fost, însă, crunt, atât pentru că a fost vreme foarte frumoasă, cât și pentru că a fost primul de când sunt cu prietena mea în care nu ne-am văzut. În precedentul, în care doar ea era diagnosticată și în izolare, am fost să îi duc câteva cumpărături și am stat de vorbă, chiar dacă de la o distanță de două etaje. Indiferent ce am făcut în casă, de la știri, meciuri și documentare la TV la jocuri, muzică și conversații pe laptop, timpul a trecut foarte greu.
Următoarea săptămână a trecut repede, tot datorită muncii, care m-a ținut ocupat 10 ore pe zi, dar și video call-urilor cu prietena mea pe WhatsApp și meciurilor europene. Au contat mult și discuțiile cu prietenii și colegii, care mă întrebau în fiecare zi cum mă mai simt. Având în vedere că simptomele nu se prea schimbau, iar ameliorarea stării de sănătate a fost destul de puțin sesizabilă de la o zi la alta, mereu le spuneam că mă simt „cam la fel", dar că greul a trecut. Ultimul weekend din izolare a fost și el mai lejer, întrucât deja începusem să număr zilele până la „marea evadare" de joi.
9. Ce voi face de acum încolo?
Așa cum spuneam și mai devreme, primul lucru pe care îl voi face, odată ieșit din izolare, va fi să merg la apartamentul meu, să văd cum au decurs lucrările acolo și să stau o perioadă pe balconul deschis, luând câteva guri de aer proaspăt. A doua zi, mă voi întâlni cu prietena mea și, după ce vom recupera cele peste trei săptămâni de când nu ne-am mai văzut, ne vom plimba pe străzile din cartier și vom merge să facem cumpărături. Apoi, în săptămâna care va urma și în care mi-am luat concediu, mă voi vedea cu câțiva prieteni, în special cei care au avut evenimente importante din viață programate în aceste zile, la care nu am putut lua parte. Nu voi miza pe cartea „am avut virusul, nu-l mai iau", voi respecta în continuare toate măsurile aflate în vigoare, dar îmi voi relua totuși viața socială.
10. Cum a fost întreaga experiență?
Mă simt norocos să pot vorbi la trecut despre această experiență: nu era neapărat necesară, poate că era inevitabilă, însă m-a făcut să apreciez mai mult anumite lucruri. Este cu siguranță prima perioadă de care îmi amintesc în care a trebuit să stau două săptămâni complet închis în casă și îmi propun ca așa ceva să nu se mai întâmple. Cât despre boala propriu-zisă, pare să fi fost o formă ușoară, care nu va lăsa urme asupra organismului pe termen lung.
Un lucru este cert, însă: virusul există și poate fi oriunde. Să purtăm mască peste tot unde este obligatoriu, să le spunem și celorlalți să o facă și să ne ferim cât putem, asta este tot ce ține de noi. Restul, atât contractarea sau nu a virusului, cât și forma bolii odată ce ne îmbolnăvim, ține mai mult de hazard și de aspecte pe care nu le putem controla. Dacă te îmbolnăvești, este mult mai puțin important de unde l-ai luat, ceea ce contează este respecți toți pașii care urmează, ca să te faci bine cât mai repede. Ah, era să uit: din experiența noastră de două săptămâni, coronavirusul nu se transmite la animale. Motanul meu și al mamei a fost la fel de gălăgios și de activ ca de obicei, chiar dacă de-a dreptul mirat și uneori enervat că am stat atât de mult pe capul lui.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
P.S. In afara de familia apropiata - cu toate ca si aici este discutabil - nu inteleg necesitatea intalnirilor cu prietenii in aceasta perioada unde practic orice persoana poate sa fie infectata.
-- Da ,cam asa se ,,trece prin Covid,, dupa spusele baiatului meu si a sotiei lui , Dar ,interesant ca nepotelul de 4 ani , a fost ,este vioi , si nu are nimic , M-am bucurat, enorm ,dupa ce am ,suferit ,,in tacere, ,caci am o varsta vuulnerabila , si nici nu puteam sa-i ajut cu ceva ,Cumparaturile ,le facea un vecin,bun de al lor ,le punea la usa apart. Au trecut ,, hopul cel mare si acum , rasufla usurati ,Intrebare ,?
--Oare ,mai poate reveni ,,nenorocitul de Covid ?? Imi ,era asa de mila dei ei ,ca sunt tineri ,iar ala ,micutul ,nu am avut ,curajul sa-l iau la mine ,desi imi doream foarte mult ,Doamne ,prin ce trebuie sa trecem ,? Si de ce ?? Baatul meu ,lucreaza la o piterie . Nu stie ,nici el dar nici ea ,, de unde , au contactat ,blestematul de virus !!Sa auzim numai de bine ,ca de rau ,nu avem ,nevoie .