Foto: GlowImages / Alamy / Alamy / Profimedia
Vorbeam cu o prietenă despre problemele pe care le are cu fiica ei și mi-am dat seama că deseori aud părinți care se declară epuizați „Nu mă mai înțeleg cu copilul meu!". Și toți caută soluții rapide, eficiente, ușor de pus în practică, miraculoase într-un cuvânt. Ei bine, știți ceva? Nu există aceste soluții. Oricâte programe de parenting ați cumpăra, oricâte cărți în domeniu ați citi, oricâte tehnici în 3-5 pași ați aplica, nu veți rezolva problema. De ce?! Pentru că problema nu se rezolvă tratând efectul, ci cauza. Dacă nu săpați să găsiți cauza, ci doar aplicați leucoplast, problema va tot apărea.
Care sunt principalele probleme cu care se confruntă părinții în ceea ce privește copiii? Mie îmi vin în minte 3 chestiuni generale, poate tu ai altă problemă și te invit să o scrii în comentarii:
1. Minciuna
Prin minciună nu mă refer la fantezii ori născociri nevinovate, ci invențiile care ascund o boacănă sau minciunile grave. Educația prin recompense și pedepse a fost îndelung cercetată (vezi cărțile lui Alfie Kohn) și s-a demonstrat că duce la creșterea motivației externe și, evident, scăderea celei intrinsece, obediență și sentimente de frică față de adulții din jur.
Apropiați-vă de copii, ascultați-i, validați-le emoțiile și arătați empatie. Preveniți minciuna, în loc să o pedepsiți. Și dacă tot ajungeți să fiți mințiți de copii, căutați cauza pentru care au făcut asta și tratați-o.
2. Refuzul
Mă refer aici la refuzul de a învăța și a-și face temele, refuzul de a-și îndeplini atribuțiile familiale, refuzul de a se spăla pe dinți sau pe păr, refuzul de a închide televizorul, de a merge la culcare la ora stabilită, de a pleca de la locul de joacă, de a merge la doctor, etc.
Refuzul de obicei apare pentru că încrederea în sine sau în cei din jur a fost vătămată poate prin prea puțină responsabilizare, prea mult perfecționism, prea multe păcăleli de genul „Hai, că nu doare când faci vaccinul", prea mult ajutor nesolicitat care îi transmite copilului că el nu este suficient de bun sau chiar prea mult NU din partea părinților. Evident, trebuie să ne lăsăm copiii să își găsească și calea, să fie ei înșiși, autentici, iar asta, uneori, înseamnă să aibă puterea să refuze lucruri.
3. Agresivitatea
Prin agresivitate înțeleg țipatul, jignitul, lovitul, îmbrâncitul, mușcatul părinților, fraților, colegilor, copiilor la locul de joacă. Din nefericire, pentru a trata aceste comportamente, prima dată ar fi bine să ne uităm la noi, adulții din viața copiilor. Nu cumva chiar noi i-am învățat încă de mici că cei mai puternici au câștig de cauză? Că cel care țipă mai tare se face mai bine auzit? Că cel cu palma mai puternică este mai de temut? Citeam o analogie care m-a și amuzat, m-a și întristat: un părinte care țipă incontrolabil la copil este un părinte în plin tantrum.
Dragi părinți, copiii noștri nu se trezesc într-o zi mincinoși, îndărătnici, agresivi sau iresponsabili. Toate acestea se dezvoltă în timp în mare parte fiindcă am omis să dezvoltăm în ei opusul: onestitatea, cooperarea, calmul sau conștiința datoriei.
Un copil supraprotejat, căruia nu i se dau niciodată sarcini în gospodărie, care nu se îmbracă singur, care nu știe să spele vasele sau să șteargă praful nu va deveni responsabil dintr-o dată doar fiindcă așa ne dorim noi într-o bună zi când pleacă de acasă singur la mall. Atunci chiar am vrea să știm că putem avea încredere în el, că este cinstit, responsabil și poate trata calm un eventual conflict, nu-i așa?
Ei bine, toate acestea se cultivă în copiii noștri de foarte foarte mici.
De aceea i-am spus prietenei mele că ar trebui să ne responsabilizăm copiii de la o vârstă fragedă. Și ea a afirmat contrariată că nu îi pot cere unui copil de 2 ani să fie responsabil. Ba, pardon! Există responsabilități specifice fiecărei vârste, care cresc în dificultate logic și treptat.
Vrei să îi transmiți copilului tău că este capabil, ai încredere în el și are însemnătatea lui în casă? Sper că da! Atunci dă-i sarcini în gospodărie, dă-i șansa să își dezvolte simțul datoriei.
La 1 an și jumătate ar putea să scoată hainele din mașina de spălat, să își strângă jucăriile sau să hrănească animalele de companie. La 4 ani ar putea să se trezească singur cu ajutorul ceasului deșteptător, să își facă patul, să se îmbrace singur sau să chitească prosoapele. Iar când începe școala, musai este să înțeleagă că școala și, implicit, temele sunt îndatoririle lui. Mi se pare nefiresc să aud părinți spunând că au treabă, fac teme. Poftim?! Ce teme? Ale cui teme?
Temele, lucrările de control și proiectele sunt responsabilitatea copiilor, nu a adulților. Arătați-le copiilor că aveți încredere în ei și lăsați-i să se descurce singuri. E posibil să mai și greșească, să uite de vreun test sau o compunere, dar la fel de normal și benefic este să învețe să suporte consecințele logice ale acțiunilor lor. Ori vreți să afle că orice acțiune are o consecință abia la 18 ani, când ar putea urca băut la volan sau ar putea încerca să înșele un prieten?! Fiecare vârstă are parte de provocările și responsabilitățile ei. Privându-ne copiii de experimentarea amândurora, eșuăm în a-i pregăti pentru viață.
Dați-le copiilor îndatoriri, lăsați-i să greșească, să se frustreze că nu le iese din prima, să suporte consecințele și să învețe că nu veți fi mereu în spatele lor gata să îi salvați.
Creșteți viitori adulți responsabili, le faceți un bine lor în primul rând, însă așa contribuiți și la o societate mai puternică.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
-Primind invitația, voi încerca un pas într-un //glas//:
Buna creștere, bunul simț, ?, n-or fi înmagazinate în noi și descoperim că vrem să le acoperim.... Nu mănânc carne(sic!), beția sângelui îmi face poftă de verdeață. Dacă nu ar fi incoloră*? ce senzații ar putea trezi seva plantelor? judecați, membri ai comunității!
...cu ...,
Purice Narcis-Teofil
* Am exagerat, temă?
Sunt feluritele forme de minciuna. Obtinerea obedientei copiilor la varste mici mintindu-i, in loc de a le explica de ce nu au voie sa faca un anumit lucru (sau de ce nu primesc ceva), ii invata cu minciuna.
Eram acum cativa ani la intrarea unui supermarket asteptandu-mi sotia. O intrare cu masinute pentru copii si cu automate de bomboane. Vad o fetita de vreo 4-5 ani dand tarcoale masinutelor si automatului. Deodata trece un domn bine imbracat de vreo 30 si ceva de ani. "Tati imi iei o bomboana din aia albastra?" Tati, fara sa se opreasca: "Nu stiu daca ne da voie mama" si a intrat in magazin... Dupa vreo jumatate de minut apare mama cu un fratior in brate si cu unul de mana: "Mami, uite, bomboana din aia albastra a zis tati sa-mi cumperi". Mama, tot fara sa se opreasca: "Mai vedem dupa ce terminam cumparaturile"... Fetita si-a scimbat fata din entuziasta in trista dupa fiecare raspuns primit. A intrat si ea in magazin dupa mama si frati. Nu stiu ce s-a mai intamplat dupa. Cert este ca fetita a primit (inca) "o lectie de viata" care sunt convins ca a ajutat-o sa-si dezvolte personalitatea (duplicitara).
Nu mai vreau sa ma lungesc, cine vrea poate gasi lucrurile (la plural) bune si rele din povestire.
Eu m-am gandit de multe ori mai degraba in felul acesta: Cum s-ar fi purtat parintii (tatal si mama) daca familia ar fi fost germana, sau engleza, sau japoneza, popoare cu care noi ne comparam de multe ori cand vine vorba de nivelul de trai.
Ca pana la urma, nivelul de trai (balcanic) are legatura cu felul in care ne purtam (si ne invatam copii) in lucrurile mici de zi cu zi, sau nu?
PS. Nu. Nu era un oras din sud. Era Cj-N.