Dragi profesori și părinți, lipiți etichete doar pe borcane! „- Azi învățătoarea mi-a spus că-s leneșă”. „- Ba nu, ea e o proastă și o ignorantă!”

Foto: Guliver Getty Images

Uneori, etichetele sunt o invenție care ne simplifică existența. Dacă ești în fața unui raft, îți spun în câteva secunde dacă admiri un borcan de gem de zmeură sau unul de vișine. Nu mai pierzi vremea analizând conținutul - știi deja ce e înăuntru. Ca să faci alegerea potrivită, te bazezi pe experiența ta anterioară și pe adevărul imuabil al prezentării produsului. Iar etichetele nu mint niciodată, nu?

E de înțeles că tindem să folosim etichete atunci când descriem o persoană („- Îl știi pe Mihai? E tipul acela deștept, un pic cinic, care întotdeauna comentează când primește un proiect nou”.) Chiar dacă nu îl cunoșteai pe Mihai, ai acum niște prime etichete despre el. E foarte posibil ca la prima întâlnire să ignori faptul că s-a oferit să te ajute cu munca (de mai multe ori chiar) și să reții doar comentariile lui acide. Tindem să confirmăm etichetele care ni se furnizează despre ceilalți, mai ales dacă le primim de la persoane de încredere. Societatea în care trăim ne presează să fim rapizi, să comunicăm eficient și atunci reducem, sintetizăm, până când rămânem… cu etichete.

Lucrurile devin însă dramatice arunci când e vorba de copii. Copiii nu pot lupta la fel de bine ca noi împotriva etichetelor. Ei le absorb, și le însușesc, se identifică cu ele sau dimpotrivă, luptă îndârjit împotriva lor. Rebeliunea e aici tot o lipsă de libertate, un proces îndelungat și dramatic, de care suntem cu toții responsabili, atunci când comunicăm cu cei mici pe repede înainte, ignorând ce impact avem asupra lor.

Nu e o surpriză pentru nimeni că atât părinții, cât și profesorii folosesc etichete în relaționarea cu copiii. Aud des în jurul meu: „Tu o să ții cheia de la casă, tu ești serioasă. Fratele tău e un amețit”…; „Grăbește-te, ești tare leneșă”; „Doar nota asta? Credeam că ești deștept”.

• Copiii sunt plini de etichete, precum gemurile: amețiți, leneși, idioți, proști, tembeli, geniali, inteligenți, cuminți, serioși, răsfățați.
• Profesorii sunt mai degrabă de găsit la raftul: duri, critici, proști, buni, leneși (lenea e o obsesie națională…).
• Părinții sunt și ei aliniați: buni, răi, nepăsători, dezinteresați.

Sunt profesor, lucrez cu copii. Există, evident, un prim moment de relație, în care părinții vin să-mi povestească cum sunt copiii lor. E util să știi detalii despre viitorii învățăcei. De cele mai multe ori însă, într-o prima discuție, unui profesor i se furnizează patru-cinci etichete caracterizante:

- E deștept, dar nu e cuminte. De aceea l-am adus aici;

- E timidă, o să vedeți că nu o să ridice mâna;

- Nu îi place să citească, e leneșă;

- Cu copilul meu trebuie să fiți dură, trebuie ținut în frâu, e ca un câine. V-ați uitat la emisiunea aia cu Cezar și câinii, da?;

- E o amețită, își pierde mereu lucrurile;

- E cuminte și respectuos etc.

Nu e mare deosebire dintre procesul de aici și cel de la supermarket... Profesorul află rapid care e gemul de zmeură și care cel de vișine din clasă și decide în consecință. Posibil ca și el să între în jocul etichetelor și să le continue, plin de aceleași bune intenții. Până la urmă, cu toții vrem să comunicăm rapid, ne bucurăm că avem „două minute să vorbim cu doamna sau familia copilului, după caz”, așadar transmitem sinteza a cum ne reprezentăm noi copilul. Și nu ne dăm seama că pavăm iadul cu bunele noastre intenții.

Ce se întâmplă cu un copil care e etichetat de persoane importante din viața lui: părinți, profesori, bunici? Copiii își doresc să îndeplinească așteptările părinților - vor face tot ce le stă în putere să se conformeze etichetelor lipite de ei, chiar dacă asta contrazice ce simt ei că pot sau vor să facă…

Alții își vor petrece bună parte din viață luptând împotriva acelor etichete.  Un copil căruia i se spune frecvent că nu e bun de nimic poate să-și canalizeze energia pentru a reuși social, iar în final, atunci când reușește, când toată lumea se uită la el plină de admirație, să nu se poată bucura de succesul lui atât de dorit. Lupta împotriva unei etichete poate fi dureroasă, epuizantă. Acceptarea ei e, de asemenea, sfâșâietoare. Ce te faci când etichetele sunt lipite total greșit?

Evident că aceleași etichete țâșnesc din noi în comunicarea directă cu copilul, atunci când suntem furioși sau supărați. Îi facem nesimțiți, leneși, puturoși, visători. Ne bazăm că ei știu că îi iubim și că nu vorbim serios. Credem în secret că pupătura sau îmbrățișarea de după compensează eticheta de mai devreme.

Lucrurile nu funcționează așa însă în lumea copiilor… La o întâlnire cu părinții, o mamă mi-a spus că acestea sunt exagerări… Și că de fapt copiii, mai ales cei mici, habar nu au pe ce lume trăiesc – nu s-a pomenit copil care să nu doarmă noaptea de grija „etichetei”.

Copiii știu pe ce lume trăiesc – e lumea pe care o construim în jurul lor. Tot ceea ce facem noi, cei mari, este foarte important pentru ei. O elevă de-ale mele mi-a povestit, la niște ani buni după întâmplare, cum în clasa I a discutat o zi întreagă cu ceilalți copii despre husa mea nouă de telefon. Și nu, nu aveam ultimul model de nimic - însă era telefonul meu, eu eram importantă, așa că era și husa mea. Eram un model până în vârful unghiilor – așa cum sunt, în fiecare clipă, toți părinții și profesorii. Dincolo de 2+1, elevii mei învățau cum privesc eu lumea, ce valori am, ce e important pentru mine.

Dacă am vorbi cu copiii noștri, am vedea că își aduc aminte tot felul de lucruri care nouă ni s-au părut neimportante. Nu ceea ce am considerat noi esențial în relație a ajuns la ei. De multe ori aleg altceva, pentru că fiecare își construiește povestea de viață, sistemul propriu de valori și culeg din ceea ce le oferim doar ceea ce se potrivește în puzzle-ul lor. Să nu ne mirăm că atunci când vorbim în preajma lor sunt cu urechile ciulite.

Limitele modelului „Bravo, ești cel mai deștept”

Există părinți și profesori adepți ai modelului de etichetă „Bravo, ești cel mai deștept”. Cu orice ocazie, la cea mai mică sarcină îndeplinită bine, copilului i se repetă că este genial, că este extraordinar, că este inteligent. Simt că acești adulți merg pe sârmă, că nu cumva să tulbure copilul, să nu fie expus la nimic negativ, la nicio frustrare. Cererea naște oferta - există, am aflat, și câteva școli (nu nepărat de stat) în care copiii sunt lăudați fără opreliște. Dincolo de exagerările unui asemenea sistem (am văzut copii care nu știau să scrie la 10 ani, fiindcă nu au dorit, așa că pur și simplu s-a acceptat că nu vor), dacă sunteți adeptul lui „ești cel mai bun” poate o să va mire să aflați că e aproape la fel de nociv ca „ești prost”.

Când lauzi un copil pentru că e deștept, el înțelege că asta e ceva propriu ființei lui, ceva cu care s-a născut (a avut noroc, deci, e ca Einstein, genial). În timp, va ajunge să creadă că el nu trebuie să muncească la fel de mult precum colegii lui, tocmai pentru că el e deștept. Confruntarea cu lumea reală va veni mai devreme sau mai târziu, în general la primul examen serios, care presupune multă muncă. Pentru un copil lăudat tot timpul, eșecul e dureros… și mai dureros prin prisma faptului că putea fi evitat.

Avem etichete și pentru profesori. Le comunicăm copiilor fără să stăm pe gânduri „te-am dus la cea mai bună învățătoare”, „doamna ta e dură, dar corectă”. Trecerea în  clasa a V-a devine uneori o traumă, fiindcă elevii sunt încontinuu speriați că „s-a terminat cu joaca, profesorii sunt duri și nu stau la discuții”. Le cerem apoi celor mici să performeze într-un mediu mai mult decât stresant.

Până la urmă, cum comunicăm despre copiii noștri? Și, mai ales, cum comunicăm cu ei?

Soluția e foarte simplă: descriem ceea ce am văzut; nu ne spunem părerea, nu punem diagnostice, ci descriem situația, din punctul nostru de vedere.

Înlocuim așadar:

• „Ești genial” cu „apreciez că ai rezolvat corect testul”: sau cu „îmi place că ai muncit”;
• „Nu prea o duce capul“ cu „am observat că nu înțelege din prima când explic o problema”;
• „E leneșă” -  „în ultimele două luni nu și-a făcut temele”;
• „E timidă” cu „nu obișnuiește să ridice mâna în timpul orei”.

Dacă avem „două minute” cu doamna, în loc să facem schimb de etichete colorate, putem să strângem descrieri a ceea ce se întâmplă cu copilul nostru. Înghițiți etichetele atunci când vă vin în minte, nu le verbalizați. Măcar așa, vă vor face rău doar vouă.

Verificarea realității din spatele unei etichete este esențială, mai ales dacă nu cunoști încă posesorul ei.

• M. (8 ani) e mai leneșă, nu e ca sora ei. (în spatele etichetei: R lucrează singură, din proprie ințiativă, scria pagini întregi în fiecare seară. M doar citește romane și pictează).
• A. (6 ani) e foarte timid și sperios. (a plâns și a refuzat să recite o poezie la o serbare; în fiecare pauză face stand-up comedy pentru colegi, adoră improvizațiile și să fie filmat).
• S. (6 ani) e genial, o să vedeți, va fi cel mai bun (educatoarea îi spunea mereu că e cel mai bun și că e geniul grupei).
• E. (9 ani) e competitivă (la jocurile de familie plânge și se supără dacă nu câștigă, așa că e lăsată mereu să câștige și i se spune că e cea mai bună).

Ca reguli de lucru (sau de nelucru) cu etichetele:

1. Dacă „vă scapă” o etichetă, explicați ce ați vrut să spuneți. „Hai odată, adormitule”, poate fi atenuat cu „aș vrea să te îmbraci repede astăzi, mi-e teamă că întârzii la serviciu”.

2. Dacă ceilalți folosesc etichete la adresa copilului, verificați care e informația din spate. Dați dovadă de toleranță față de persoană care aplică eticheta copilului dvs. De ce toleranță? Imaginați-vă următorul dialog (cules din stația de metrou):

- Azi învățătoarea mi-a spus că sunt leneșă.

- Ba nu ești tu leneșă, ea e o proastă și o ignorantă!

Copilului aceluia îi e clar acum că numai cei care dețin puterea au voie să aplice etichete, la fel cum copilul bătut acasă drept corecție de comportament învață uneori că are voie să bată numai pentru „motive bune”. Așadar primește dreptul să o eticheteze pe „doamna” în timp ce doamna nu mai are voie să îl eticheteze. Vă las să ghiciți cine are cel mai mult de pierdut din acest triunghi dramatic de comunicare… Așadar, dați dovadă de toleranță, însă rămâneți fermi în a cere descrierea detaliată a etichetei. Ce înseamnă că elevii unei clase sunt „imposibili, răi, obraznici, cea mai slabă generație etc”? Ce înseamnă că o învățătoare e „bună”?

Pe scurt, nu acceptați etichete în comunicare: cereți ingredientele pe care se bazează, cereți întâmplările. Aveți dreptul la o opinie proprie despre ce s-a întâmplat.

Așadar, vă doresc să lipiți etichete doar pe borcane. Lăsați copiii să crească în afara lor.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp