Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Dragi profesori și părinți, lipiți etichete doar pe borcane! „- Azi învățătoarea mi-a spus că-s leneșă”. „- Ba nu, ea e o proastă și o ignorantă!”

O sală de clasă

Foto: Guliver Getty Images

Uneori, etichetele sunt o invenție care ne simplifică existența. Dacă ești în fața unui raft, îți spun în câteva secunde dacă admiri un borcan de gem de zmeură sau unul de vișine. Nu mai pierzi vremea analizând conținutul - știi deja ce e înăuntru. Ca să faci alegerea potrivită, te bazezi pe experiența ta anterioară și pe adevărul imuabil al prezentării produsului. Iar etichetele nu mint niciodată, nu?

E de înțeles că tindem să folosim etichete atunci când descriem o persoană („- Îl știi pe Mihai? E tipul acela deștept, un pic cinic, care întotdeauna comentează când primește un proiect nou”.) Chiar dacă nu îl cunoșteai pe Mihai, ai acum niște prime etichete despre el. E foarte posibil ca la prima întâlnire să ignori faptul că s-a oferit să te ajute cu munca (de mai multe ori chiar) și să reții doar comentariile lui acide. Tindem să confirmăm etichetele care ni se furnizează despre ceilalți, mai ales dacă le primim de la persoane de încredere. Societatea în care trăim ne presează să fim rapizi, să comunicăm eficient și atunci reducem, sintetizăm, până când rămânem… cu etichete.

Lucrurile devin însă dramatice arunci când e vorba de copii. Copiii nu pot lupta la fel de bine ca noi împotriva etichetelor. Ei le absorb, și le însușesc, se identifică cu ele sau dimpotrivă, luptă îndârjit împotriva lor. Rebeliunea e aici tot o lipsă de libertate, un proces îndelungat și dramatic, de care suntem cu toții responsabili, atunci când comunicăm cu cei mici pe repede înainte, ignorând ce impact avem asupra lor.

Nu e o surpriză pentru nimeni că atât părinții, cât și profesorii folosesc etichete în relaționarea cu copiii. Aud des în jurul meu: „Tu o să ții cheia de la casă, tu ești serioasă. Fratele tău e un amețit”…; „Grăbește-te, ești tare leneșă”; „Doar nota asta? Credeam că ești deștept”.

  • Copiii sunt plini de etichete, precum gemurile: amețiți, leneși, idioți, proști, tembeli, geniali, inteligenți, cuminți, serioși, răsfățați.
  • Profesorii sunt mai degrabă de găsit la raftul: duri, critici, proști, buni, leneși (lenea e o obsesie națională…).
  • Părinții sunt și ei aliniați: buni, răi, nepăsători, dezinteresați.

Sunt profesor, lucrez cu copii. Există, evident, un prim moment de relație, în care părinții vin să-mi povestească cum sunt copiii lor. E util să știi detalii despre viitorii învățăcei. De cele mai multe ori însă, într-o prima discuție, unui profesor i se furnizează patru-cinci etichete caracterizante:

- E deștept, dar nu e cuminte. De aceea l-am adus aici;

- E timidă, o să vedeți că nu o să ridice mâna;

- Nu îi place să citească, e leneșă;

- Cu copilul meu trebuie să fiți dură, trebuie ținut în frâu, e ca un câine. V-ați uitat la emisiunea aia cu Cezar și câinii, da?;

- E o amețită, își pierde mereu lucrurile;

- E cuminte și respectuos etc.

Nu e mare deosebire dintre procesul de aici și cel de la supermarket... Profesorul află rapid care e gemul de zmeură și care cel de vișine din clasă și decide în consecință. Posibil ca și el să între în jocul etichetelor și să le continue, plin de aceleași bune intenții. Până la urmă, cu toții vrem să comunicăm rapid, ne bucurăm că avem „două minute să vorbim cu doamna sau familia copilului, după caz”, așadar transmitem sinteza a cum ne reprezentăm noi copilul. Și nu ne dăm seama că pavăm iadul cu bunele noastre intenții.

Ce se întâmplă cu un copil care e etichetat de persoane importante din viața lui: părinți, profesori, bunici? Copiii își doresc să îndeplinească așteptările părinților - vor face tot ce le stă în putere să se conformeze etichetelor lipite de ei, chiar dacă asta contrazice ce simt ei că pot sau vor să facă…

Alții își vor petrece bună parte din viață luptând împotriva acelor etichete.  Un copil căruia i se spune frecvent că nu e bun de nimic poate să-și canalizeze energia pentru a reuși social, iar în final, atunci când reușește, când toată lumea se uită la el plină de admirație, să nu se poată bucura de succesul lui atât de dorit. Lupta împotriva unei etichete poate fi dureroasă, epuizantă. Acceptarea ei e, de asemenea, sfâșâietoare. Ce te faci când etichetele sunt lipite total greșit?

Evident că aceleași etichete țâșnesc din noi în comunicarea directă cu copilul, atunci când suntem furioși sau supărați. Îi facem nesimțiți, leneși, puturoși, visători. Ne bazăm că ei știu că îi iubim și că nu vorbim serios. Credem în secret că pupătura sau îmbrățișarea de după compensează eticheta de mai devreme.

Lucrurile nu funcționează așa însă în lumea copiilor… La o întâlnire cu părinții, o mamă mi-a spus că acestea sunt exagerări… Și că de fapt copiii, mai ales cei mici, habar nu au pe ce lume trăiesc – nu s-a pomenit copil care să nu doarmă noaptea de grija „etichetei”.

Copiii știu pe ce lume trăiesc – e lumea pe care o construim în jurul lor. Tot ceea ce facem noi, cei mari, este foarte important pentru ei. O elevă de-ale mele mi-a povestit, la niște ani buni după întâmplare, cum în clasa I a discutat o zi întreagă cu ceilalți copii despre husa mea nouă de telefon. Și nu, nu aveam ultimul model de nimic - însă era telefonul meu, eu eram importantă, așa că era și husa mea. Eram un model până în vârful unghiilor – așa cum sunt, în fiecare clipă, toți părinții și profesorii. Dincolo de 2+1, elevii mei învățau cum privesc eu lumea, ce valori am, ce e important pentru mine.

Dacă am vorbi cu copiii noștri, am vedea că își aduc aminte tot felul de lucruri care nouă ni s-au părut neimportante. Nu ceea ce am considerat noi esențial în relație a ajuns la ei. De multe ori aleg altceva, pentru că fiecare își construiește povestea de viață, sistemul propriu de valori și culeg din ceea ce le oferim doar ceea ce se potrivește în puzzle-ul lor. Să nu ne mirăm că atunci când vorbim în preajma lor sunt cu urechile ciulite.

Limitele modelului „Bravo, ești cel mai deștept”

Există părinți și profesori adepți ai modelului de etichetă „Bravo, ești cel mai deștept”. Cu orice ocazie, la cea mai mică sarcină îndeplinită bine, copilului i se repetă că este genial, că este extraordinar, că este inteligent. Simt că acești adulți merg pe sârmă, că nu cumva să tulbure copilul, să nu fie expus la nimic negativ, la nicio frustrare. Cererea naște oferta - există, am aflat, și câteva școli (nu nepărat de stat) în care copiii sunt lăudați fără opreliște. Dincolo de exagerările unui asemenea sistem (am văzut copii care nu știau să scrie la 10 ani, fiindcă nu au dorit, așa că pur și simplu s-a acceptat că nu vor), dacă sunteți adeptul lui „ești cel mai bun” poate o să va mire să aflați că e aproape la fel de nociv ca „ești prost”.

Când lauzi un copil pentru că e deștept, el înțelege că asta e ceva propriu ființei lui, ceva cu care s-a născut (a avut noroc, deci, e ca Einstein, genial). În timp, va ajunge să creadă că el nu trebuie să muncească la fel de mult precum colegii lui, tocmai pentru că el e deștept. Confruntarea cu lumea reală va veni mai devreme sau mai târziu, în general la primul examen serios, care presupune multă muncă. Pentru un copil lăudat tot timpul, eșecul e dureros… și mai dureros prin prisma faptului că putea fi evitat.

Avem etichete și pentru profesori. Le comunicăm copiilor fără să stăm pe gânduri „te-am dus la cea mai bună învățătoare”, „doamna ta e dură, dar corectă”. Trecerea în  clasa a V-a devine uneori o traumă, fiindcă elevii sunt încontinuu speriați că „s-a terminat cu joaca, profesorii sunt duri și nu stau la discuții”. Le cerem apoi celor mici să performeze într-un mediu mai mult decât stresant.

Până la urmă, cum comunicăm despre copiii noștri? Și, mai ales, cum comunicăm cu ei?

Soluția e foarte simplă: descriem ceea ce am văzut; nu ne spunem părerea, nu punem diagnostice, ci descriem situația, din punctul nostru de vedere.

Înlocuim așadar:

  • „Ești genial” cu „apreciez că ai rezolvat corect testul”: sau cu „îmi place că ai muncit”;
  • „Nu prea o duce capul“ cu „am observat că nu înțelege din prima când explic o problema”;
  • „E leneșă” -  „în ultimele două luni nu și-a făcut temele”;
  • „E timidă” cu „nu obișnuiește să ridice mâna în timpul orei”.

Dacă avem „două minute” cu doamna, în loc să facem schimb de etichete colorate, putem să strângem descrieri a ceea ce se întâmplă cu copilul nostru. Înghițiți etichetele atunci când vă vin în minte, nu le verbalizați. Măcar așa, vă vor face rău doar vouă.

Verificarea realității din spatele unei etichete este esențială, mai ales dacă nu cunoști încă posesorul ei.

  • M. (8 ani) e mai leneșă, nu e ca sora ei. (în spatele etichetei: R lucrează singură, din proprie ințiativă, scria pagini întregi în fiecare seară. M doar citește romane și pictează).
  • A. (6 ani) e foarte timid și sperios. (a plâns și a refuzat să recite o poezie la o serbare; în fiecare pauză face stand-up comedy pentru colegi, adoră improvizațiile și să fie filmat).
  • S. (6 ani) e genial, o să vedeți, va fi cel mai bun (educatoarea îi spunea mereu că e cel mai bun și că e geniul grupei).
  • E. (9 ani) e competitivă (la jocurile de familie plânge și se supără dacă nu câștigă, așa că e lăsată mereu să câștige și i se spune că e cea mai bună).

Ca reguli de lucru (sau de nelucru) cu etichetele:

1. Dacă „vă scapă” o etichetă, explicați ce ați vrut să spuneți. „Hai odată, adormitule”, poate fi atenuat cu „aș vrea să te îmbraci repede astăzi, mi-e teamă că întârzii la serviciu”.

2. Dacă ceilalți folosesc etichete la adresa copilului, verificați care e informația din spate. Dați dovadă de toleranță față de persoană care aplică eticheta copilului dvs. De ce toleranță? Imaginați-vă următorul dialog (cules din stația de metrou):

- Azi învățătoarea mi-a spus că sunt leneșă.

- Ba nu ești tu leneșă, ea e o proastă și o ignorantă!

Copilului aceluia îi e clar acum că numai cei care dețin puterea au voie să aplice etichete, la fel cum copilul bătut acasă drept corecție de comportament învață uneori că are voie să bată numai pentru „motive bune”. Așadar primește dreptul să o eticheteze pe „doamna” în timp ce doamna nu mai are voie să îl eticheteze. Vă las să ghiciți cine are cel mai mult de pierdut din acest triunghi dramatic de comunicare… Așadar, dați dovadă de toleranță, însă rămâneți fermi în a cere descrierea detaliată a etichetei. Ce înseamnă că elevii unei clase sunt „imposibili, răi, obraznici, cea mai slabă generație etc”? Ce înseamnă că o învățătoare e „bună”?

Pe scurt, nu acceptați etichete în comunicare: cereți ingredientele pe care se bazează, cereți întâmplările. Aveți dreptul la o opinie proprie despre ce s-a întâmplat.

Așadar, vă doresc să lipiți etichete doar pe borcane. Lăsați copiii să crească în afara lor.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Valentin check icon
    Imaginaţi-vă totuşi că un asemenea lipitor de etichete a făcut totuşi câţiva ani de psihopedagogie, unde termenii respectivi nu apar.
    • Like 0
    • @ Valentin
      Roxana check icon
      nu cred ca au facut aceasta materie......daca o faceau poate intelegeau cu ce se confrunta.... ei nu inteleg ca acesti copii din ziua de azi sunt altfel,...mult mai pregatiti. mult mai destepti...mult mai deschisi si nu sunt limitati ca ei....problema este ca ei profesorii sunt limitati si pun etichete pentru ca sunt limitati si nu concept sa vada ca ei cei mici sunt mult mai buni. mai este o chestie care ii impiedica sa vada se cheama orgoliu si asta este limita lor.................profesoara de sport il curta pe baiatul meu sa il preia in clasa 5 si pentru ca s-a demonstrat stiintific ca nepotul sau din clasa cu baiatul meu a mintit , fiul meu a fost umilit azi. daca stia pedagicie si avea si niste cunostinte de psihopedagogie poate stia cum sa gestioneze incidentul. recomandarea este schimba scoala insa asta nu este o solutie ...... ci ei trebuie sa se schimbe
      • Like 0
  • Excelent articol, sper ca autoarea să „recidiveze”!
    • Like 0
  • Roxana check icon
    Bună. Am citit articolul cu etichetele. Eu mă confrunt la școală cu așa ceva. Din. Primul an de școală invatatoarea l a etichetat pe fiul meu și de atunci și dai și lupta.sunt sătulă de pedagogi fără forma și fără substanță. ....îl trimit la școală ca sa fie stricat....plătesc ore la psiholog sa îi refac încrederea. ...am redus munca sa fiu cu el.....Ăsta da școală. ....mi s a recomandat sa plec și am spus eu stau și lupt..îl învăț sa lupte ....
    • Like 2
    • @ Roxana
      Nu porni un război cu învățătoarea. Cu cât mai redusă uman este ea, cu atât mai mult va avea de pierdut copilul tău! Schimb-o, ca pe o locuință igrasioasă cu una luminoasă și sănătoasă!
      • Like 0
  • . Recunosc in articol practica metodei lui Marshall B. Rosenberg - un psihoterapeut care a scris o carte . Pe mine m-a luminat total : Comunicarea Non-violenta - un limbaj al vietii. In carte , autorul explica in mod clar despre etichete . E o munca asidua de a elimina gradual din obisnuinte modul acesta violent de abordare a comunicarii in relatiile interumane. Ce am observat este ca este necesara o atentie deosebita asupra comunicarii - ce comunici cum comunici si atitudinea . Acest exercitiu intens aduce in fiinta empatie si iubire profunda pentru aproape.
    • Like 0
  • Ada check icon
    Lipim etichete pt ca nu stim sa vedem partea buna din viata omului, calitatile lui, vrem sa vedem doar defectele lui.Fara sa ne gandim la defectele noastre. Nu vrem sa scoatem din omul respectiv ceea ce este bun , dar mai bine scoatem in evidenta ceea ce este rau , nu cumva sa fie mai bun decat noi.
    Trebuie sa intelegem toti ca avem si defecte si calitati si ca inainte de toate trebuie sa ne iubim noi insine si degeaba va spune cineva ca esti lenes, mizerabil, etc.
    Iarasi o problema a unor romani : mandria.
    Nu pot sa nu remac cuvantul jignitor din convorbire : "proasta".
    Deci fetita va invata deja sa puna etichete : profesoara este proasta si ignoranta.
    Felicitari mama !
    Cand vom stii ca putem inlocui cuvintele jignioare cu altceva vom inainta ca natie . Dar momentan stam in balta noastra ca e mai bine asa sa ne aruncam etichete peste gard si cand nu mai avem etichete aruncam cu lemne sau cu ce avem in mana.
    • Like 2
    • @ Ada
      Roxana check icon
      Și mă gândesc sa fac cumva și sa găsesc o soluție ca aceasta problema în scoli sa se rezolve cumva... Însă din păcate cei limitați sunt profesorii. ....
      • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Chef Alex Dumitru

Bună parte dintre ingredientele proaspete pe care le utilizează în rețetele sale de adevărat făuritor de gust, chef Alex Dumitru le cumpără, de două-trei ori pe săptămână, din Piețele Obor, Domenii și Matache. Merge doar la producători testați, care au întotdeauna grijă să îi ofere materii prime de calitate. Totul trebuie să fie proaspăt, de sezon.

Citește mai mult

Eric Stab, Engie România

De la ultimele etaje ale clădirii în care se află sediul central al Engie România, când privești pe geam, îți poți imagina ușor o mare de panouri puse la muncă să capteze razele soarelui. „La finalul zilei, energia cea mai ieftină este energia pe care nu o consumi ”, spune zâmbind spune Eric Stab.

Citește mai mult