Dramatica relație pe care Țările Române au avut-o cu educația: jumătate dintre preoți erau analfabeți, boierii își trimiteau copiii în străinătate, iar țăranii la muncă. Interviu cu scriitoarea Constanța Vintilă

Scriitoare și cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Constanța Vintilă reconstituie în cărțile sale lumea veche într-o bogăție de detalii fascinante. Fapte ce țin de existența cotidiană, obiceiuri mărunte și gesturi mari, comportamente private, dar și publice culese din documente vechi redau imaginea aproape tangibilă a vieții în Țările Române - o imagine neașteptat de apropiată de cea a zilelor noastre, mai ales când vine vorba despre chestiuni fundamentale, precum educația sau etica. De-a lungul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, inițiativele care susțin educația sunt mai curând excepții care se sting rapid după moartea promotorilor lor. „Ionaşcu cupeţu a ridicat o școală la Slatina, pe care a dotat-o cu o serie de moșii astfel încât să poată să subziste. Doar că, după moartea lui, nu s-a mai ocupat nimeni de ea. Există astfel de exemple, doar că sunt exemple individuale, care nu durează în timp. Nu a existat o cultură a unui proces instituțional de ridicare a unor școli”, spune Constanța Vintilă într-un interviu pentru Republica. 

În loc să ridice școli, boierii preferă să își trimită copiii la studii în străinătate sau să le angajeze profesori particulari. Mai mult de jumătate dintre preoții vremii, care ar trebui să lumineze norodul, sunt ei înșiși analfabeți. Iar atitudinile retrograde față de educație vin uneori de unde te aștepți mai puțin. O figură emblematică pentru cultura română, eruditul și poliglotul Ienăchiță Văcărescu, bate la tălpi un tânăr boier și îi interzice să studieze Medicina în străinătate. La toate acestea se adaugă o cultură a furtișagului și o lipsă a reperelor etice, la toate nivelurile. Constantin Caracaș, care este medicul Capitalei la început de secol al XIX-lea, este grec născut la București, tatăl lui a fost tot medic venit în Țările Române, de prin Macedonia. El spune că acest popor se dedă jafului și niciodată o construcție nu durează: dacă astăzi se repară Podul Mogoșoaiei, desigur că pe timpul nopții se vor fura toate podinile. Ceea ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva se perpetuează această chestiune, pentru că, 100 de ani mai târziu, Pompei Samarian, scriind despre medicină și scriind despre ceea ce consemnase Caracaș, spune același lucru”, povestește cercetătoarea.

Citiți mai jos interviul pe larg:

Prin cărțile dvs, ați reconstituit în detalii surprinzătoare viața din Țările Române în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Și nu este vorba doar despre viața celor din cercuri înalte, ci și de viața de zi cu zi a oamenilor obișnuiți. Cum ați reușit?

Pentru perioada secolului al XVIII-lea sunt foarte multe arhive, multe necercetate încă, păstrate de către Biserica Ortodoxă prin intermediul tribunalelor ecleziastice. Pentru că, datorită unor mitropoliți harnici, s-a creat acest sobor al Mitropoliei care se ocupa de foarte multe dintre problemele care țineau de familie și moravuri. Și, zi de zi, lună de lună, an de an, se consemnau conflictele care aveau loc în parohii și pentru care oamenii veneau să caute rezolvare. Dar, alături de aceste documente, sunt multe altele, care descriu toate evenimentele vieții cotidiene - de la cele care se întâmplau în interiorul familiei, până la ce mâncau oamenii, cum se îmbrăcau, ce gândeau. Și aceste documente se referă atât la boieri, cât și la poporul de rând. Este adevărat că, începând cu secolul al XVIII-lea și perioada fanariotă, ele sunt din ce în ce mai numeroase printr-o politică de consemnare și de păstrare a arhivei condicilor, ceea ce nu se întâmpla într-o epocă anterioară. Acestea mi-au fost mie de folos în reconstituirea familiei și mai apoi în reconstituirea a ceea ce însemna bunuri, oameni care se mișcau între Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus, Paris, Viena, Odessa, de-a lungul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, până către 1850. 

Din lucrările dvs, aflăm că în jurul anului 1800, analfabetismul în Țările Române era desăvârșit.

Într-adevăr, oamenii nu știau să scrie și să citească într-o proporție destul de mare, pentru că nu existau școli și nu exista un interes pentru educație. Oamenii puteau trăi foarte bine fără să știe să scrie și să citească. Cei care erau posesorii scrisului în mare parte sunt negustorii, pentru că ei se mișcau și aveau nevoie nu numai de scris, dar și de cunoașterea unor limbi străine, ca să poată circula. Sunt boierii care știu să scrie, dar nu toți, doar unii dintre ei, pentru că boierii puteau ocupa o dregătorie și fără să știe să scrie și să citească. Însă acești boieri aveau pe lângă ei o curte și-și formau acei dieci de cancelarie care le țineau, de fapt, condicile. Și sunt preoții care ar trebui să știe să scrie și să citească, pentru că aveau și misiunea de a păstra acele cronici ale parohiilor cu nașterile, botezurile, nunțile, decesele. Din nou, nici aici imaginea nu este completă, pentru că unii dintre ei știu, marea majoritate nu. Și, acest lucru este, de fapt, general în zona asta sud-est europeană, unde școala nu este atât de importantă.

Ionaşcu cupeţu a ridicat o școală la Slatina, pe care a dotat-o cu o serie de moșii astfel încât să poată să subziste. Doar că, după moartea lui, nu s-a mai ocupat nimeni de ea. Există astfel de exemple, doar că sunt exemple individuale, care nu durează în timp. Nu a existat o cultură a unui proces instituțional de ridicare a unor școli. 

Care este motivul pentru care școala nu este importantă în Țările Române, în contextul în care în vestul Europei exista deja o politică de alfabetizare a oamenilor de rând?

Și aici școlile apar, nu pot să spun că nu, trebuie doar să nuanțăm. Nu spun că nu există școli. Există școli, acolo unde ele sunt ridicate de către un Mecena. Vă dau un exemplu: la Slatina trăiește un negustor, pe nume Ionașcu cupețu (cupeţ = negustor), căsătorit cu Neaga. Portretele lor se păstrează, unul dintre ele este la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti, iar celălalt la Muzeul de Artă din Brașov. Sunt superbi! Constantin Lecca i-a coborât de pe pereții bisericii din Slatina și le-a făcut portretele în secolul al XIX-lea, deși ei au murit în jur de 1790. Au avut o fată, Rada, care a murit și, atunci, întreaga lor avere au investit-o într-o școală, un spital și o biserică. Deci, Ionaşcu cupeţu a ridicat o școală la Slatina, pe care a dotat-o cu o serie de moșii astfel încât să poată să subziste. Doar că, după moartea lui, nu s-a mai ocupat nimeni de ea. Există astfel de exemple, doar că sunt exemple individuale, care nu durează în timp. Nu a existat o cultură a unui proces instituțional de ridicare a unor școli. Mă uit la domnii fanarioți cât se străduiesc să susțină niște școli care se fărâmițează de fiecare dată din lipsa acestor venituri. Plus că domnii fanarioți sunt foarte interesați de susținerea școlilor grecești din Imperiul Otoman, mai degrabă decât de școlile românești din Valahia sau Moldova, dacă vreți. Deosebirile sunt destul de vizibile și între Moldova și Țara Românească, pe de o parte, și Transilvania, pe de altă parte - care este sub o altă autoritate, este sub autoritatea austriacă. Prin Imperiul Habsburgic, cultura scrisului și cultura educației sunt mult mai dezvoltate decât în Țara Românească. Și mă uit din nou, noi facem așa o apologie a acestor Academii Domnești care au existat la Iași și București. Dar ele azi sunt, mâine nu mai sunt, din aceeași problemă a resurselor economice. Pentru că nu există o politică instituțională menită a le asigura un buget și a le asigura niște profesori care să poată face educație.

Care era situația în ceea ce-i privește pe boieri, cum se raportau aceștia le educație?

Se vede clar că, din anii 1780, boierii fie își trimit copiii la studii în străinătate, fie își angajează profesori străini care să-i educe. Mă ocup în acest moment de toți acești străini care, de la 1780 până la 1900 - și chiar în prima parte a secolului al XX-lea, vin din Franța, din Germania să-și facă un rost aici. Am găsit acum un francez care vine dintr-un sat foarte mic din Lorena, de unde a ȋnţărcat mutul iapa, cum se spune, în București, pentru că el știe că numai prin simplu fapt că vorbește franceza poate să aibă o slujbă. Moare la Bărăție, așa am aflat de el, și are un întreg inventar, inclusiv o casă la Brașov, ceea ce înseamnă că meseria de preceptor pe lângă copiii boierilor îi aducea un venit destul de însemnat. Ca să rezum, momentul în care se poate ieși din granițele Imperiului Otoman, boierii preferă să-și trimită copiii la studii și mai puțin să ridice școli. Unul dintre boierii care a luptat foarte mult să ridice o școală este Nicolae Roseti-Roznovanu, care a și fost la Paris, pentru a se documenta. A încercat să ridice la Iași o școală pe sistemul lancasterian, numai că, din aceleași motive, nu durează. 

Apar o serie de conflicte: boierul nu vrea să dea clădire, dacă dă clădire nu mai doreşte să furnizeze lemnele ca să încălzească clădirea pe timp de iarnă. Părinții nu vor să muncească pentru preot, preotul nu vrea să meargă la școală. Și, ca atare, educația rămâne undeva suspendată și asta va fi, de fapt, și marea problemă a modernizării românești: creezi instituții foarte moderne în acord cu ceea ce se întâmpla, în Europa, dar tu, stat coordonator al acestor măsuri, nu ai specialiștii necesari, oamenii să acopere aceste instituții.

Să facem un pas mai departe, momentul 1830, Regulamentele Organice, când este stabilit prin lege că în fiecare sat trebuia să existe o școală care să aibă un profesor, iar copiii să fie obligați să meargă la școală. Din nou, ne lovim, în primul rând, de lipsa resurselor financiare și de lipsa personalului calificat care să se ocupe de aceste școli. Măsura este împărțită - biserica trebuia să asigure profesorii, prin preoți, preoții trebuiau să fie profesorii copiilor, boierii, stăpâni de moșie, trebuiau să asigure clădirea, iar părinții trebuiau să-l plătească pe învățător. Era o măsură împărțită între trei grupuri sociale, comunitatea trebuia să participe la susținerea școlii în fiecare sat. Or, dacă urmărești ce se ȋntâmplă, de la legiferare, în 1830, până la punerea în practică, la 1864, să spunem, la Cuza și la reformularea acestor legi ale educației, lucrurile sunt destul de dificile. Părinții erau obligați să muncească pentru preot, pentru zilele în care el preda la școală. Apar o serie de conflicte: boierul nu vrea să dea clădire, dacă dă clădire nu mai dorește să furnizeze lemnele ca să încălzească clădirea pe timp de iarnă. Părinții nu vor să muncească pentru preot, preotul nu vrea să meargă la școală. Și, ca atare, educația rămâne undeva suspendată și asta va fi, de fapt, și marea problemă a modernizării românești: creezi instituții foarte moderne în acord cu ceea ce se întâmpla, în Europa, dar tu, stat coordonator al acestor măsuri, nu ai specialiștii necesari, oamenii să acopere aceste instituții.

Să vorbim puțin și despre rolul bisericii în educație. Aș vrea să pornim de la o postare pe această temă a lui Radu Oltean, care demontează ideea că biserica ar fi avut un rol important în alfabetizarea populației sărace din Țările Române, pornind chiar de la documente citate în cărțile dvs. Din sursele pe care le-ați consultat, cum stăteau lucrurile?

Din nou, trebuie să privim poziția și locul pe care îl ocupa biserica în interiorul societății, destul de nuanțat. În secolele astea, în care instituțiile sunt instabile, domnii se schimbau o dată la trei ani, biserica asigură o oarecare stabilitate în societate. Plus că, prin intermediul preoților, este cam singura instituție care are acces la scris și organizează, atât cât poate, și unde poate școli. Școli e foarte mult spus totuși… Pregătește, în parte, unii dintre copiii care devin la rândul lor preoți sau care vor lucra ȋn cancelariile boierilor, învățându-i să scrie și să citească. Dar de aici până a spune că este un factor de alfabetizare este cale lungă.

Eufrosin Poteca predica dreptul la educație, cerând educație pentru preoți, dar și pentru cei mărunți. Atunci el, din proprie inițiativă, înființează o bursă, în 1840, pe când era stareț de mănăstire. Pune 5.000 lei, o sumă importantă la vremea respectivă, și recrutează un elev pe care îl trimite la studii în străinătate. Și spune: Sper ca exemplul meu să fie urmat de alți stareți de mănăstiri, de episcop, de boieri, iar dacă fiecare dintre noi va contribui cu o sumă, mult mai mulți copiii vor pleca la studii în afară. Concluzia lui, la un an după: Nimeni nu mi-a urmat exemplul. 

La 1800, sunt 5.000 și ceva de preoți în Țara Românească, din care jumătate sau mai mult de jumătate nu știa să scrie și să citească. Obținerea unui post de preot nu era legată, subliniez, de citit și de scris. Este suficient să citim vizitațiunile lui Neofit Cretanul, mitropolitul din Valahia, de la mijlocul secolului al XVIII-lea pentru a vedea asta. El scrie cum a luat fiecare parohie la rând și a mers să vadă ce se întâmplă și cum sunt administrate averile bisericii; de aici putem vedea realitatea la firul ierbii. Preotul este partea comunității din care face parte. Gândiți-vă că ei sunt recrutați din rândul țăranilor și că sunt parte a acestei lumi și împreună participă la revolte, atunci când se măresc dările sau participă la goana după strigoi prin comunitate, la dezgropat de morți și efectuarea de ritualuri pentru dezvrăjire, ritualuri păgâne. Pentru că ei sunt parte a acelei comunități și împărtășesc același sistem de valori. N-o să vedeți o lume ecleziastică departe de lumea țăranilor. Au existat și călugări educați, precum Eufrosin Poteca, în secolul al XIX-lea, dar în mare nu avem lumini care să lase în urmă școli sau opere. Vă dau un singur exemplu: Eufrosin Poteca, că tot l-am pomenit. El este școlit la Pisa și la Paris, trimis de către mitropolitul Grigore, 1820 la Pisa şi de aici până ȋn 1825 la Paris, cu care intră de altminteri foarte repede în conflict, pentru că el propovăduia libertatea și eliberarea robilor romi, asta fiind o problemă eternă a secolului al XIX-lea în Țările Române. Eufrosin Poteca predica dreptul la educație, cerând educație pentru preoți, dar și pentru cei mărunți. Atunci el, din proprie inițiativă, înființează o bursă, în 1840, pe când era stareț de mănăstire. Pune 5.000 lei, o sumă importantă la vremea respectivă, și recrutează un elev pe care îl trimite la studii în străinătate. Și spune: Sper ca exemplul meu să fie urmat de alți stareți de mănăstiri, de episcop, de boieri, iar dacă fiecare dintre noi va contribui cu o sumă, mult mai mulți copiii vor pleca la studii în afară. Concluzia lui, la un an după: Nimeni nu mi-a urmat exemplul. Astăzi nu văd astfel de inițiative din partea celor care la un moment dat au reușit să facă o avere imensă. Spre deosebire de sistemul american care s-a creat pe astfel de participări la educație, de investiții ȋn sistemul educativ.

Ați menționat mai devreme că erau mulți călători, mulți străini care ajungeau în Țările Române. Cum descriu ei ceea ce găsesc aici?

Țările Române au nevoie de specialiști în toate instituțiile statului și vezi puzderie de străini care vin să deschidă cofetării, pensionate și foarte multe magazine, podul Mogoșoaiei este plin de magazine. Este un fenomen foarte ciudat, inversul a ceea ce se întâmplă astăzi, când românii pleacă să fie mici meseriași în afară. Atunci vezi mulți francezi, germani, italieni care vin să fie aici medici, profesori, grădinari, pălărieri, toate micile meserii pentru care Valahia și Moldova nu aveau artizani pregătiţi. Unii se adaptează, își ridică case și își întemeiază familii aici. Alții își fac ceva venituri și pleacă mai departe, fie în Imperiul Otoman, fie se întorc acasă. Mărturiile cele mai critice vin din partea celor care au oarecare educație și care văd în Țările Române avanpostul orientalismului. Este cazul lui Miklos Barabas, astăzi pictorul național al Ungariei, care la 1830 pictează întreaga elită boierească. Rămâne doi ani la București, avea prietenii, dar nu-i plăceau ritualurile specifice, precum băutul cafelei, cu dulceață. Știți că dulceața se mânca cu aceeași linguriță. Toată lumea mânca cu aceeași linguriță, ȋntr-o casă de boier mare sau la primirile de musafiri de la curtea domnească. El venea de la Cluj, nu mai departe, Clujul care la vremea respectivă era în Imperiul Habsburgic, iar un astfel de ritual i se părea dezgustător și spunea: Refuzam să iau astfel dulceața invocând că mă doare burta. Refuza să mănânce cu aceeași lingură, ca toți ceilalți. Deci diferențele sunt mari între două lumi care nouă astăzi ni se par apropiate.

Constantin Caracaș spune că acest popor se dedă jafului și niciodată o construcție nu durează: dacă astăzi se repară Podul Mogoșoaiei, desigur că pe timpul nopții se vor fura toate podinile. Ceea ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva se perpetuează această chestiune, pentru că, 100 de ani mai târziu, Pompei Samarian, scriind despre medicină și scriind despre ceea ce consemnase Caracaș, spune același lucru. 

Unii dintre ei nici măcar nu e nevoie să vină atât de departe. Constantin Caracaș, care este medicul Capitalei la început de secol al XIX-lea, este grec născut la București, tatăl lui a fost tot medic venit în Țările Române, de prin Macedonia. El spune că acest popor se dedă jafului și niciodată o construcție nu durează: dacă astăzi se repară Podul Mogoșoaiei, desigur că pe timpul nopții se vor fura toate podinile. Ceea ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva se perpetuează această chestiune, pentru că, 100 de ani mai târziu, Pompei Samarian, scriind despre medicină și scriind despre ceea ce consemnase Caracaș, spune același lucru. La 1939, şi el scrie despre românii care nu reușeau, ca în legenda Meșterului Manole, să ducă la capăt o construcție, o instituție care să se perpetueze în timp, care să dureze. Același lucru îl spune și Constantin Carcaș, despre epoca în care se creează spitalele. El povestește cum se investește în construcția spitalului, dar după aia nimeni nu mai vrea să susțină spitalul.

Un alt capitol la care societatea românească era înapoiată era cel care ținea de drepturile oamenilor, și mă refer aici la robia romilor. Cum s-au schimbat în această privință lucrurile de-a lungul secolului al XIX-lea, ce rol au avut presiunile occidentale în eliberarea lor?

Gândiți-vă că robii romi, robii țigani, cum se spune în documente, erau o importantă sursă de venit. Ei existau peste tot: robi domnești, robi boierești, robi mănăstirești, robi bisericești și sunt acești robi aurari care au dreptul de a circula și a aduna aurul de pe râuri cu obligația de a oferi o anumită cantitate de aur domnului. Eliberarea se face treptat, treptat, nu atât sub presiunea acestor puteri occidentale, cât sub presiunea unei gândiri care începe să se contureze. Este generația aceasta, din anii 1820-1830, cea care se școlește la Berlin, la Paris, la Geneva, în Italia, care începe să circule. Sunt tineri, chiar dacă aparțin clasei boierești; ei nu mai văd lucrurile ca părinții lor. Gândiți-vă că la 1830 Țările Române, Bucureștiul și Iașul erau orașe cosmopolite, pline de francezi, italieni, germani, evrei, armeni, cu consulate, vin aici tot felul de medici, există saloane, se discută. Kogălniceanu, la 1836, într-o scrisoare adresată surorilor lui, spune că este o rușine ca poporul român să mai aibă robi la această epocă. Acești tineri sunt pentru dezrobire și atunci se formează un curent de opinie care favorizează eliberarea robilor romi. Este procesul plecării acestei generații către studii, procesul întocmirii acestor regulamente organice sub ocupația rusă, la 1828, și cu un guvernator destul de deschis la minte, Pavel Kiseleff. Apoi presiunea a ceea ce se întâmplă în jur. Trebuie întotdeauna să vedem Moldova și Valahia în contextul zonei unde Grecia își câștigase independența în 1821, apoi Serbia la 1830. Trebuie să ținem cont de mulți negustori care circulă și, deși mulți nu fac parte din elite, datorită mobilității, a cunoașterii limbilor străine și a societăților din jur, toate acestea grăbesc lucrurile. În plus, dacă ne uităm la ce se întâmplă în anii 1840 - 1850 vom regăsi în posturi cheie foarte mulți străini: Iacob Felix, Carol Davila, Iuliu Barasch. Dintre acești oameni, unii sunt veniți cu gândul de a ne civiliza, cu acest discurs civilizator, alții pentru că nu au unde să se ducă în altă parte și aici este un bun debușeu, de punere în aplicare a unor proiecte, a unor planuri.

Există în anii 1840, când încep să se creeze școlile, o întreagă opoziție: dacă țăranii vor învăța să scrie și să citească cine va mai lucra pământul? La rândul lor, țăranii spun că, dacă copiii merg la școală, cine îi va mai ajuta la cultivarea pământului? Nu ai nevoie de carte ca să sapi ogorul.

Modernizarea României a fost un proces destul de lung și dificil. Rezumând, ce ne-a tras înapoi de-a lungul istoriei?

Ce ne-a tras înapoi? În primul rând inexistența unor surse suficiente prin care să susții instituțiile pe care le-ai creat. S-au creat instituții moderne, dar fără susținere economică, financiară în spate - ăsta este primul lucru. S-au ridicat departamente peste departamente, s-au ridicat școli, şi spitale, Facultate de Medicină, Universitate... Dar cine se află în spatele acestor instituții? De ce personal calificat dispui care să formeze la rândul lui profesioniștii? Unde sunt profesioniștii? De aceștia ai nevoie ca să poți să faci ca lucrurile să meargă mai departe. Această schemă se poate aplica de sus în jos, pentru că formezi universitatea, dar în același timp tu, stat, trebuie să trimiți în sat învățători. Satul trebuia să aibă învățător, doctor și spițer. Nu avea nici învățător, nici doctor, nici spițer. Nici alți mici slujbași cu care trebuia să se creeze un întreg aparat administrativ capabil să controleze când apare epidemia, de ciumă, și apoi holeră. În anii 1830, statul nu are personalul calificat care să facă față carantinei, care să-i țină pe oameni acolo astfel încât să nu ducă mai departe contagiunea. Nu ai oamenii respectivi și, atunci, din 20 de funcționari, câți ai în schemă, tu ai unul care trebuia să facă tot ce trebuie să facă ceilalți. Apoi există al 3-lea factor, reprezentat chiar de mentalități: Cine avea nevoie de modernizare? Există în anii 1840, când încep să se creeze școlile, o întreagă opoziție: dacă țăranii vor învăța să scrie și să citească cine va mai lucra pământul? La rândul lor, țăranii spun că, dacă copiii merg la școală, cine îi va mai ajuta la cultivarea pământului? Nu ai nevoie de carte ca să sapi ogorul.

Chiar și astăzi avem aceleași probleme în multe locuri sărace din România, și astăzi sunt copii care muncesc în loc să se ducă la școală.

Și astăzi există această opoziție, plus că există multă sărăcie, pe mine mă exasperează condițiile din multe școli din mediul rural, cu toaleta în fundul curții. Si asta este o problemă. Nici în București nu sunt peste tot lucrurile puse la punct, iar ce observ și astăzi este lipsa de interes față de educație. Educația primește cei mai puțini bani de la buget, nu mai vorbim de cercetare. Eu sunt într-un domeniu umanist, care este și mai subfinanțat, dar nici cercetarea esențială nu este susținută - biologia, fizica, cercetarea de care avem nevoie ca să mergem mai departe. Fiind mămică și având o fetiță la școală, în centrul Bucureștiului, sunt speriată cel mai tare de lipsa de investiție în școli şi igienă. A fost pandemia, am crezut că am învățat ceva și că după pandemie, toate toaletele vor avea măcar apă și săpun, că vor fi condiții igienice mai bune. Nu este adevărat. Sunt niște condiții mai bune decât înainte, dar nu suficiente, pentru că există un dezinteres total pentru educație. Se poate observa că statele cu educație foarte bună sunt și cele mai performante. Că nu se investește în gol. Într-adevăr trebuie să aștepți, dar investești în profesionalizarea ta de mai târziu. Eu, personal, aș investi în educație și educația din mediul rural, în primul rând. Acolo sunt niște minți care se pierd, pentru că nu au nici șansa de a se promova, nu au nici șansa de a avea profesori buni, de avea condiții economice necesare supraviețuirii unui ciclu de învățământ. Noi mergem pe ideea, domn’e, dacă e bun va ieși el cumva la lumină… Dar nu așa funcționează lucrurile.

 Un exemplu: Toma Călinescu, fiu de boier, care vrea să plece să facă Medicina în Italia, la Padova. Iar cel care se opune, nu o să vă vină să credeți, este Ienăchiță Văcărescu, care la vremea respectivă deţine dregătoria de mare spătar. Îl arestează, îl bate la tălpi și îi interzice să plece la studii. 

Și astăzi vorbim de inițiative individuale, care nu reușesc să schimbe, clintească sistemul. Așa cum în trecut existau inițiative individuale, care nu au fost multiplicate…

Sunt inițiative care nu reușesc să schimbe lucrurile, la nivel general, pe care le culeg eu, din loc, în loc din documente… Văd un boier, Pană Filipescu, care la 1714 spunea răspicat, în testamentul lui, că lasă bani pentru băieții lui, care trebuiau să învețe limbile străine. Acesta este un fapt singular, care apare ca o excepție. Dar ţările române aveau nevoie de un sistem care să se întindă la nivelul întregii țări, care să facă educație susținută, cum se întâmplă în Franța sau în Germania sau în Marea Britanie, unde nivelul de școlarizare era mult mai mare la 1800 și care a făcut să se miște lucrurile mult mai repede. Ce să vă spun? Un exemplu: Toma Călinescu, fiu de boier, care vrea să plece să facă Medicina în Italia, la Padova. Iar cel care se opune, nu o să vă vină să credeți, este Ienăchiță Văcărescu, care la vremea respectivă deţine dregătoria de mare spătar. Îl arestează, îl bate la tălpi și îi interzice să plece la studii. Îl prinde la graniță, pentru că el cere voie domniei să plece la studii, domnul nu-i dă voie, şi pleacă fără aprobarea domnească. Și la graniță e prins, Ienăchiță Văcărescu îl pârăște, îl bate la tălpi și îi atrage atenția că, dacă va mai pleca, va păți și mai rău. Intervine mama, cerând să fie iertat; și îl regăsesc pe acest Toma Calinescu mai târziu, când ocupă o dregătorie pe undeva prin aparatul administrativ, dar el ar fi putut fi medic.

Și gândiți-vă că la noi, instituțiile apar destul de târziu, în anii 1850-1860, când Nicolae Kretzulescu face renumita școală de chirurgie în 1852. Foarte târziu, lucrurile merg destul de greu. Din acest motiv poate că ne aflăm aici astăzi. Am avut o perioadă de comunism lungă, dar ce am făcut totuși după 1990? Sunt 30 de ani în care ar fi trebuit să prindem aripi. Eu fac parte dintr-o generație care a plecat și și-a făcut studiile în afară. Eu m-am întors și, ca mine, sunt mulți alții, dar sunt și mulți care nu s-au întors, pentru că fără resurse economice nimic nu se poate face.

Ce rol a juca etica în societate pe care ați studiat-o?

Trebuie luată fiecare categorie în parte. Ienăchiță Văcărescu, de pildă, când se află la Viena este foarte bine cu ȋmpăratul Iosif al II-lea și când ajunge în Țara Românească, el este din nou bine cu Imperiul Otoman. Doza asta de oportunism, mai ales, la boieri, care au tot interesul să facă parte din rețele puternice, este totdeauna prezentă. Dar asta nu înseamnă că un negustor sau un țăran nu se ghidează în funcție de ce se întâmplă în zonă, de interesele materiale. O etică de tipul: stau drept pentru că asta îmi spune mie credința mea ortodoxă sau catolică nu cred că există. Oamenii prind oportunitățile din zbor și-și construiesc destinul, cei care se pricep, că sunt și unii care nu se pricep, în funcție de conjuncturi și de propriile lor interese. Chiar mai puțin ale grupului, sar dintr-o barcă în alta fără niciun fel de de problemă. Așa îi văd eu. Dacă vă uitați la războaiele astea din 1828, revoluția de la 1848, dacă vă uitați la mitropolitul Neofit de atunci vedeți următorul lucru: azi este cu revoluționarii pe tunuri și împotriva boierilor, a doua zi nu mai este cu revoluționarii, își schimbă opinia. Oamenii au interese indiferent că sunt țărani sau boieri; se orientează în funcție de interesele lor și ale grupului din care fac parte și mai puțin de interesele națiunii. Idealiştii şi momentele ideale sunt rare, dar produc revoluţii fantastice. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp