Mi-am făcut programare online, pentru a evita aglomerația, nervii și pierderea de timp. Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu socoteala din târg, m-am trezit, la ora stabilită, într-o mulțime de nefericiți asudați (ca și mine), cu permisul de conducere expirat. Ghișeul la care eram programați era închis și, după un moment de buimăceală, am fost anunțați că vom fi preluați de alt ghișeu. Ne-am mutat, în grup organizat, către ghișeul recomandat, unde era deja o coadă, tot pentru programări online – preschimbări permise.
Distanțarea socială și-a pierdut din consistență și o rumoare nervoasă a încins atmosfera deja fierbinte: eram programați mai mulți la aceeași oră (probabil prin închiderea unui ghișeu) și fiecare dintre noi dorea respectarea orei programate. În bulibășeala iscată, un puști de vreo paisprezece ani, alb strălucitor din cap până în picioare, poleit cu aur la gât și încheieturile mâinilor, se insinuează în spațiul din fața mea, statornicindu-se acolo. L-am întrebat ce e cu el și, cu o stăpânire de sine care mi-a stârnit admirație și frustrare, îmi spune că era în fața mea, la coadă.
Încerc să-l trimit la coadă, dar puștiul, cu un discurs admirabil și ușor suprarealist, nu cedează niciun centimetru de spațiu și îl cheamă și pe taică-său, alb-strălucitor, poleit cu aur. Nu pot să nu mă gândesc că băiatul are o inteligență sclipitoare și că ar putea avea o carieră în marketing, politică sau oratorie. Îmi dau seama că (a nu știu câta oară) sunt fraierul care lasă șmecherul să-l păcălească, dar experiența mea de viață mi-a certificat deja că nu mă pot opune. Mai mult decât atât, cu perseverență și răbdare, tatăl și fiul alunecau silențios spre ghișeu, depășind cu grație coada consistentă. Micile răzvrătiri anemice ale fraierilor cu programare nu făceau decât să-i potențeze pe intruși, în înaintarea lor neabătută. Cu adevărat trist mi s-a părut frântura de gând care mi-a trecut prin cap, cum că fiica mea nu va avea niciodată orientarea către scopul imediat al puștiului poleit cu aur. Trist mi-a fost și gândul că, fiind cam de aceeași vârstă, se vor izbi în aceeași societate, de pe poziții diferite: fraierul de la coadă și șmecherul care ajunge în față. Gândurile mele triste nu i-au împiedicat pe cei doi să ajungă la ghișeu. Și atunci s-a întâmplat improbabilul: doamna de la ghișeu, nu foarte amabilă, i-a poftit afară, aproape țipând. „Să vină 11.46!” Adică eu.
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Daca erati buzunarita si inconjurata de o gasca de observatori mai iesea cineva in fata?
Ficatul meu va mulțumește
Pt ca ei sunt sclavi ai unor reflexe ce vor fi greu cizelate.
Important e ce facem noi.