Foarte mulţi dintre voi veţi fi văzut, în 2019, serialul "Cernobâl". Cei care nu l-aţi văzut ar trebui să îl vedeţi cât mai curând, măcar pentru felul în care a fost filmat. "Cum puteam să fiu eu responsabil? Eu dormeam!" spune directorul Bryukhanov în serial, un adevărat festival al spălării pe mâini. Nu mă refer la apă și săpun, deși trecem printr-o pandemie. Însă, văzând serialul, simțiți cum rezonați cu el, și comportamentele personajelor nu sunt deloc străine de noi. Spălatul pe mâini e o parte integrantă din cultura noastră.
Mai departe în serial, șeful KGB-ului își descrie organizația drept un lanț al răspunderii. “Vei răspunde tu pentru ea?” îl întreabă pe profesorul Legasov. Și această scenă este relevantă pentru noi, pentru că ea dezvăluie de unde vine reflexul dezvinovățirii. Într-un stat autoritar, în care poliția secretă este, vorba englezului, judecător, juriu și călău, cu puteri discreționare, cauți în permanență să te dezvinovățești. Eu nu am apucat aceste vremuri, fiind născut după 1989. Dar nu poți să nu le simți: România a avut poliții secrete vreme de mai bine de 60 de ani. Câteva generații sunt suficiente pentru a inocula adânc în genomul nostru cultural fuga de responsabilitate. De ce ți-ai asuma responsabilitate, când ea vine doar cu riscuri?
Generația mea nu a crescut cu frica de polițiile secrete. Copiii, însă, învață foarte mult prin puterea exemplului. Am avut șansa de a învăța într-un liceu de elită, cu dascăli foarte, foarte prestigioși. Îi auzeam foarte des vorbind despre cum generațiile devin din ce în ce mai slabe, învață din ce în ce mai puțin, iar rezultatele sunt din ce în ce mai proaste. Presa e plină de statistici dezastruoase despre examenul de bacalaureat. E greu să nu le dai dreptate.
De curând, nişte elevi de liceu m-au invitat să le vorbesc despre experienţa facultăţii în străinătate. Am avut șansa de a învăța, vreme de 4 ani, la University of Oxford. Le-am povestit că, la un moment dat, culmea, la o materie cheie pentru un viitor programator, programarea orientată pe obiect, am avut probleme. Mari. Devenisem studentul slab. Generațiile din ce în ce mai slabe, în pericol să pice.
Au fost cel mai frapaţi de faptul că le-am zis că profesorii se consideră responsabili pentru studenţii lor şi depun, în mod activ, eforturi pentru a-i ajuta să treacă. Profesorii cu care lucram m-au selectat ca student în urma unui proces lung, care a implicat examene şi interviuri. În momentul în care au zis “da, îl vrem pe Ambrinoc” și-au asumat că va trebui să mă treacă prin procesul de învățare până la examene. Prin urmare, în loc să se plângă, au depus eforturi să mă ajute. De ce? Pentru că și-au asumat responsabilitatea de a mă învăța.
Liceele de elită din România sunt pline de exemple de dascăli “de prestigiu”, cu o mână de elevi cu rezultate, care nu își asumă responsabilitatea de a-i ajuta pe ceilalți. E ușor să arunci vina pe elevul leneș. Doar că elevul vede și reține fiecare asemenea exemplu. Elevul crește, și se obișnuiește, la rându-i, să arunce vina. Ia foc un spital, primul impuls al societății e să găsească vinovați. Că e cine o fi adus aeroterma, că e proaspătul ministru al sănătății, trebuie să cadă capete. Nimeni nu își asumă responsabilitatea de a asigura instalații electrice funcționale, dar fiecare dintre noi a găsit un vinovat, de la pacient până la Președinte. Nimeni nu își asumă responsabilitatea de a educa populația că “las-o mă că merge așa” nu e un mod de lucru, mai ales în ce privește instalațiile electrice.
Astă-vară am profitat de relaxarea regulilor de izolare, mi-am luat cortul și m-am dus singur pe plajă să citesc, să respir și să ascult marea. Prima carte care mi-a picat în mână a fost “The subtle art of not giving a fuck”, a lui Mark Manson. În română, se cheamă “Arta subtilă a nepăsării”, titlu care mi se pare că, în dorința de a evita limbajul profan, șterge dimensiunea jucăușă și autoironică a cărții.
Autoironia se manifestă puternic, pentru că vorbim de un scurt tratat despre maturizare, care vine cu o idee puternică: ești responsabil pentru tot ce se întâmplă în jurul tău. Ideea m-a speriat - de ce sunt eu de vină pentru tot? Manson explică, însă, că responsabilitatea și vina sunt două concepte complet diferite. Directorii din Cernobâl, imediat ce generalul Pikalov se întoarce și anunță nivelul de radiație citit, aruncă vina pe Dyatlov. Între timp, Legasov și Șerbina își asumă responsabilitatea și caută soluții.
Vină înseamnă să cauți vinovați. Responsabilitate înseamnă să cauți soluții.
Vină înseamnă să te speli pe mâini. Responsabilitate înseamnă să îți sufleci mânecile, chiar dacă urmează să te murdărești pe mâini (în sensul britanic, sinonim cu “să treci la treabă, chiar dacă e greu”). Odată ce accepți că ești responsabil pentru ce se întâmplă, accepți că, de fapt, poți controla, într-o măsură mai mică sau mai mare, mediul înconjurător. Și că ești un actor, nu un spectator, în propria viață.
Dar de ce ne ferim de responsabilitate? Pentru că ne-am obișnuit să o confundăm cu înlocuitorul ei, vina. Deși este un înlocuitor ieftin și artificial, conștiința faptului că ai putea fi vinovat pentru ce nu merge îți taie orice dorință de asumare a responsabilității. Cât timp vedem și în școală, și în societate, și în politică, și la formatorii de opinie aceeași atitudine de aruncare a vinei, vom continua să descurajăm asumarea responsabilității și suflecatul mânecilor. În loc să spunem că generațiile care vin sunt din ce în ce mai slabe, hai să fim noi un exemplu bun pentru ei.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.