Foto: Profimedia Images
Am fost recent la o experiență de învățare de două zile la granița între Belgia și Olanda. Teoretic spus, pentru că, în fapt, nu mai există nicio graniță. Îți dai seama când ai trecut dintr-o parte în alta doar dacă ești foarte atent la arhitectura caselor. Workshopul a fost despre un fel în care putem învăța să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și pe cei din jurul nostru. Am fost 30 de participanți ghidați de 3 facilitatori. Istorii personale și profesionale foarte diverse, de la o educație de bază, la profesori universitari cu doctorate (adevărate). De la 30 la 70 de ani.
1. Mi s-a propus de către unul dintre facilitatori să particip la workshop relativ recent, așa încât am ocupat ultimul loc disponibil. Am primit textul cu descrierea workshopului cu ceva întârziere împreună cu explicația că a durat un pic până să-l traducă în engleză. Am întrebat în ce limbă era înainte și mi s-a spus că în flamandă. Așa că am întrebat cum o să ne înțelegem și mi s-a răspuns în cel mai natural mod cu putință că în engleză. Pentru că eu voi face parte din grup, toată lumea va vorbi în engleză.
2. Într-o bună parte din program am lucrat în grupuri de câte doi sau trei participanți. M-am uitat cu nedisimulată admirație la naturalețea și bogăția interacțiunilor dintre un tâmplar de 70 de ani, o profesoară universitară de 50 și o antropoloagă de 30 de ani.
3. Când a aflat că la final de iunie voi preda un curs la Maastricht, în Olanda, tâmplarul mi-a zis că locuiește la 70 de kilometri de acolo și poate să vină să-mi arate orașul și să bem o bere, dacă vreau. Mă cunoștea de o zi.
4. Pentru că atât Belgia, cât și Olanda sunt țări care sunt casă pentru oameni din toată lumea, aveam între noi oameni născuți pe 5 continente. Diversitatea felului în care s-au raportat la ce am avut de făcut pe parcursul workshopului nu putea fi mai mare. Și totuși, grupul a reușit să conțină cu bucurie alteritatea fiecăruia, de fiecare dată.
5. La finalul workshopului, celălalt participant de 70 de ani a zis așa: “This workshop is a very important step in my life.” (Acest workshop e un pas foarte important în viața mea.”).
6. Ca să ajung la malul Mării Nordului, unde am lucrat, am zburat cu avionul la Bruxelles, apoi am luat trenul până la Leuven, iar în cele din urmă o participantă m-a preluat de acolo și m-a dus cu mașina ei până la destinație. Predase 10 ani la o universitate din SUA, unde făcuse și un doctorat, iar acum preda la o universitate de business în Belgia. La finalul workshopului, a venit la mine, m-a îmbrățișat, apoi m-a prins de umeri, s-a uitat în ochii mei și mi-a zis: “It was truly an honour for me to bring you here.” (“A fost o onoare pentru mine să te aduc aici.”). Mă cunoștea de două zile.
Toate momentele de mai sus m-au luat prin surprindere și nu m-au lăsat ușor până să le pot cuprinde. Firul roșu care am simțit că leagă puternic nu doar aceste întâmplări, ci și toată experiența workshopului, a fost calitatea educației participanților. Nu cantitatea, ci calitatea. Educația bună face oamenii să fie buni, indiferent de locul sau vârsta la care o primesc în viața lor. Educația bună nu te face mai plin de tine, ci mai plin de ceilalți.
În România suntem într-un moment în care vom rata din nou întâlnirea cu buna educație la nivel de sistem. Am ales să ne conducă oameni pentru care educația e un capitol din buget. O căsuță într-un tabel. În formă, un pretext de răfuieli politice. În fond, un motiv de frustrare și iritare. Despre sistem nu cred că mai putem face ceva, va fi din din ce în ce mai rău pentru că e condus de oameni din ce în ce mai prost educați.
Dar putem face încă foarte multe fiecare dintre noi, pe cont propriu. Oricare dintre noi putem opta să facem parte dintr-un grup de oameni care aleg să se educe, împreună cu alții, în mod regulat, indiferent de vârstă, profesie sau statut social. Nu mă refer aici la învățarea întâmplătoare (viața mi-aruncă în față provocări din care învăț câte ceva) sau la cea forțată (mă trimite firma, instituția sau ministerul la niște cursuri), ci la cea intenționată, în care vreau să învăț ceva ce are o semnificație importantă pentru mine și care are efecte benefice pentru cei din jurul meu.
Mi-am întrebat recent un prieten olandez, care a trăit doi ani de zile la București, cum sunt românii. Mi-a răspuns că sunt foarte amabili, dacă ești tu primul amabil cu ei. Probabil că cel mai important lucru pe care ne-ar ajuta să-l educăm la noi e să învățăm să fim primii. Nu în comparație cu celălalt, cum suntem deja educați, ci în raport cu celălalt. Eu am fost două zile între oameni care s-au educat așa și nu cred că există educație mai bună ca asta.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Secretul cred că constă în a propaga mentalitatea potrivită și de a investi în educația timpurie a copiilor pentru ca atunci când vor ajunge adulți să știe cum să se comporte, să fie empatici și să relaționeze cu ceilalți spre beneficiul tuturor. Viața în sine este și va rămâne un 'sport' de echipă. Oricât am fi de fascinați de reușitele individuale portretizate în media și în cultura obsedată de performanță a zilelor noastre, rămâne să ne uităm la cei din jur ca să înțelegem cum putem evolua, împreună.
Rezultatul? Părinți ocupați, copii dezamăgiți.
Tinerii de azi sunt postcorporatiști. Nu vor să mai lucreze într-un birou înghesuit și să se bucure la petrecerile firmei. E o tendință generală, care devalorizează educația. Salariul nu mai ajunge; ce folos să aduni tot anul ca să te bucuri 14 zile prin Grecia sau chiar Dubai? Și tot cu laptopul după tine, că lucrările nu așteaptă.
Tinerii de azi vor libertate. Nu e foarte clar cum vor modela lumea de mâine - care le aparține - dar e clar că o vor modela complet, până la rădăcină.
Tinerii de acolo au alte idei, alte aspiratii, alt comportament.