Am decis că este momentul să fac cunoscute câteva dintre gândurile provocate de o simplă întrebare a unei foste studente, absolventă a secției de Română principal, la Universitatea Ovidius din Constanța, unde eu sunt titulară. Am cunoscut-o când era o studentă foarte bună cu examenele luate în mod cinstit, ajunsă astăzi un profesor dedicat materiei predate și elevilor săi, care suferă pentru că lucrurile merg prost în învățământ. Vede de foarte aproape cum dezinteresul, plafonarea, lipsa de profesionalism se extind și încep să constituie normalitatea.
Pentru că s-a creat și s-a perfecționat un sistem care promovează impostura, pilele, relațiile, un sistem în care cei numiți să repare se fac că nu văd sau iau decizii aiuristice care ne îngroapă și mai tare, un sistem în care este tot mai greu să te miști dacă ai bun simț, îți pasă și știi carte.
Încep să cred că e nevoie de măsuri extreme. E nevoie ca oamenii care lucrează în Ministerul Educației și Cercetării Științifice să fie obligați să se documenteze la locul „faptelor”, în școli și licee din România. Dar să petreacă acolo niște săptămâni (nu în calitate de inspectori așteptați, cu temele făcute, într-o regie bine pusă la punct cum este practica). Și nici în școlile din buricul târgului, pline de olimpici, ci acolo unde se ajunge greu, unde elevii sunt copii cu probleme, copii care nu au familii sau au părinții plecați, copii care nu știu ce este o bibliotecă și care nu au văzut alte cărți în afara manualelor, copii care nu au acasă apă să se spele, copii care nu au ce să mănânce acasă.
Apoi, de-abia după un stagiu de acest fel, dumnealor pot avea dreptul și obligația să ia măsurile potrivite pentru reînvierea educației la noi acasă, cu o strategie viabilă pe termen scurt și lung, adecvată la spațiul românesc.
Mă întorc la întrebarea tinerei profesoare de limba și literatura română pe care, știind-o serioasă și inimoasă, o sfătuisem cândva să aibă curajul să candideze pentru postul de director în școala ei. Cum omul sfințeste locul, ea ar putea fi o mană cerească pentru copiii și profesorii din școala respectivă.
Doamna profesoară, aveți idee unde aș putea face eu un stagiu de perfecționare în limba și literatura română în afara României?
Dar pentru ce îți trebuie? Cum de ți-a venit așa o idee? întreb eu.
Primesc ca răspuns poza pe care am atașat-o acestui text cu documentele necesare înscrierii și participării la concursul pentru ocuparea funcțiilor de director/director adjunct într-o școală/liceu din România.
Citesc și-mi apar o mulțime de întrebări, de lucruri cunoscute și întâlnite de-a lungul multor ani de învățământ pe care îi port în spate (chiar 30, în acest an).
La punctul a)1. se cer acte care să ateste studii aprofundate în specialitate sau în management educațional, studii juridice / economice.
De fapt, sunt încurajate studiile aprofundate în finanțe, domeniul juridic sau economic după ce ai făcut română, limbi străine, istorie. (A fost o perioadă în care nu puteai face studii aprofundate într-un domeniu care nu se lega de specialitatea ta). Poate că azi o fi mai ușor pentru aceia care au ales ca discipline matematica, fizica etc. Sau trebuie ca la absolvirea Facultății de Litere să te gândești că poate, într-o zi, vei vrea să fii director și ai nevoie de studii aprofundate economice sau juridice…
La punctul a)2. apare doctorat în managment educațional. De când avem așa multe universități cu această specialitate în care mulți profesori din învățământul pre-universitar se pot înscrie la cursuri, mai precis la doctorat?
Știm bine că, dacă te înscrii la o a doua facultate, trebuie să plătești.
Oare au profesorii din școlile noastre bani suficienți ca să trăiască, să se documenteze și să se prezinte decent îmbrăcați în fața elevilor și ca să facă o astfel de perfecționare? (Pe lângă excepții - profesori dedicați, născuți să fie dascăli (mi-aș dori să fie mulți) - vom găsi la aceste cursuri oameni care au bani sau care au bani și în plus, iubesc să fie șefi). Să nu mai vorbim că destul de mulți pot plăti ca să ajungă să obțină un titlu de doctor.
Multe din aceste criterii deschid căi către rețeaua de relații, cunoștințe, aranjamente, corupție și plagiat. Oare avem nevoie de așa multe publicații în acest domeniu al educației, la nivelul învățământului pre-universitar? Chiar oricine trebuie să scrie? Cei mai liberi în alegeri vor plagia și așa vor avea studii, nu?
Văd la punctul b)1. că te poți specializa și în țară, dar tot pe bani, tot la distanță de casa și școala ta pentru că nu toate școlile noastre se află în orașul în care este o o universitate care organizează astfel de stagii.
Dacă omul profesor are copii, va fi imposibil să pună bani deoparte ca să se specializeze.
Legat de punctul b)2., eu credeam că universitățile din România dau cel mai mult în calitate pentru specializarea în disciplina Limba și Literatura Română. În universitățile din afara spațiului românesc, este vorba despre predarea limbii române unor cetățeni străini. Deci, un cu totul alt mod de abordare. De ce să cerem o astfel de specializare? La ce și cui folosește? Aceasta este o cerință fără sens pentru un profesor de română.
Nu aș propune o astfel de condiție nici pentru celelalte materii și cred că este simplu de înțeles de ce.
Dar aș putea avea într-un sat director un absolvent de drept, supraspecializat, dar care nu are ce să predea în școala respectivă? Pare că da, conform condițiilor date.
Punctul c)2. cere ca al nostru candidat să fi trecut deja prin funcții de conducere, deci să își fi însușit niște apucături despre care prefer să nu vorbesc acum. (semnalele sunt că, mai devreme sau mai târziu, cine dă de putere se schimbă în puncte esențiale care nu mai servesc învățământului)
Punctele d)1. și d)2. cer lucrări de management, articole de management. (Mărturisesc că nu știu care este diferența dintre articol și lucrare. Articolul nu este o lucrare? Lucrarea nu poate fi și un articol? Sau lucrarea o fi doar formatul carte?)
Punctul e) cere inițiere, coordonare, participare la proiecte pilot etc. Cine a propus asta a făcut un mic calcul să vadă câte școli există în România? Ar fi trebuit să fie câteva sute, dacă nu mii de proiecte ca să participe toți posibilii doritori candidați și să aibă astfel dreptul să candideze la postul de director al unei școli.
La o școală dintr-un sat pierdut și nu numai acolo m-aș mulțumi și cu un director, bun profesor, care iubește copiii și știe să îi învețe carte și știe să îi învețe să fie oameni. Poate și să nu știe o limbă străină, că poate nu are 30 de ani și a studiat în alte vremuri sau....Poate că se poate crea la Inspectoratul Școlar Județean un serviciu de consultanță pentru acei directori care nu sunt așa mari specialiști în drept sau economie.
Nu știu de ce sau mă prefac că nu știu de ce, dar mi se pare că multe din aceste criterii deschid căi către rețeaua de relații, cunoștințe, aranjamente, corupție și plagiat. Oare avem nevoie de așa multe publicații în acest domeniu al educației, la nivelul învățământului pre-universitar? Chiar oricine trebuie să scrie? Cei mai liberi în alegeri vor plagia și așa vor avea studii, nu? Cine își va bate capul cu articolele scrise de un biet profesoraș? Ce vom face cu atâta maculatură?
Cred că, în Ministerul Educației și Cercetării Științifice, s-a uitat un lucru fundamental, și anume că aceia care aleg să devină profesori aleg (sau ar trebui să aleagă) să facă asta pentru a lucra cu elevii, pentru a le preda română, matematică, chimie, franceză, istorie etc. și nu s-au îndreptat către meseria de profesor ca să lucreze într-un institut de cercetare. De ce nu avem nevoie de oameni onești, iubitori de copii și de meseria de profesor? Recitiți „Domnul Trandafir”!
Nu vi s-a întâmplat să auziți de profesori foarte buni care nu au publicat articole, dar au știut să transmită în mod miraculos copiilor, studenților ceea ce știau? Și au scos oameni, oameni adevărați, care și-au făcut cu succes meseria mai departe, buni specialiști care au ajuns ei să scrie.
Sunt atâtea școli, uneori, nu departe de oraș sau chiar în oraș în care copiii nu sunt cei geniali sau olimpici naționali și internaționali, sunt copii cu probleme grele, cu depresii, cu un părinte sau ambii plecați la lucru în străinătate, copii săraci care nu știu decât drumul până la muncă și drumul până la școală, cu copii agresivi care provin din familii cu probleme, copii care nu știu ce este igiena, copii care nu mai știu cum să învețe, copii care citesc și habar nu au ce au citit etc.
Și noi cerem stagii în străinătate candidatului la postul de director? Unde va putea el în Uniunea Europeană să învețe cum să gestioneze aceste probleme?
Oameni buni care lucrați în Ministerul Educației, încercați să vedeți realitatea din România și să vă adaptați cerințele și pretențiile la lumea în care trăiesc ceilalți din învățământ și de care dvs. ați uitat complet.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
NB Stupidele criterii pentru obținerea unui post de director de școală sunt în totalitate aberante - să le fi compus dna poreclită Abramburica?
Se pare că joburile, funcțiile și concursurile la stat trebuiesc reevaluate din temelii!
În loc de specializare în „management educațional” - unde sunt convins că înveți de fapt niște teorii fără nicio legătură cu realitatea din teren - la fel de relevant ar fi dacă s-ar cere o specializare în prinderea fluturilor sau alergat suta de metri într-un timp bun...
Membru în comisii de metodică?! Altă labă tristă, metodica... Poți să ai cunoștințe briliante de metodică, astea sunt absolut degeaba dacă tu nu ai talent pedagogic nativ! Metodica și pedagogia teoretică ar trebui desființate, după mine.
De altfel, cazul prezentat de autoarea articolului nu privește specimenele la care vă referiți!