Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

Elefantul democrației românești: modelul FSN vs. Partidul 2.0

Pentru societatea românească, protestele din ultima lună, cele mai mari din ultimii 27 de ani, semnifică o bornă istorică. Dincolo de revendicările manifestanților şi reacțiile Guvernului, ele au reprezentat proba de maturitate democratică a românilor și un exemplu pentru întreaga lume liberă. Când sute de mii de oameni ies în stradă în toată România pentru apărarea unor valori fundamentale, putem vorbi despre un popor care, în bună parte, a interiorizat şi aplică mecanismele democratice. Este ceea ce Dankwart Rustow numește „democratic habituation”: procesul prin care, într-o tranziție de la dictatură, oamenii ajung treptat să prețuiască democrația (Transitions to Democracy: Toward a Dynamic Model). Anunțată încă din 2011, regăsirea nesperată a unui filon civic atât de pronunţat a fost definitiv confirmată în acest început de an. Sau, în registrul lui Malcolm Gladwell, românii au depășit punctul critic – the tipping point – în drumul spre democrație.

Este un câștig semnificativ, însă insuficient pentru o democrație consolidată. Condiția esențială este instituționalizarea acestui progres civic. Degeaba avem o societate civilă activă, degeaba avem un mediu privat relativ funcțional, dacă acestea nu au un interlocutor care să asculte revendicările lor, să le înțeleagă şi să facă tot ce-i stă în putință pentru a preveni crizele. Acesta trebuie să fie factorul politic. În cazul nostru însă, amploarea tot mai mare a protestelor din ultimii cinci ani semnifică adâncirea prăpastiei dintre cetățeni şi politicieni. Avem astfel de-a face cu un dialog al surzilor: două părți care nu pot comunica pentru că se află în două ere diferite. Pe de-o parte, factorul politic pare încremenit în timp, în tiparele deceniilor trecute (incompetență, șmecherie, aroganță, cinism); pe de altă parte, o societate civilă tot mai matură și tot mai puțin dispusă să permită abuzuri din partea celor care ar trebui să ne reprezinte.

Rețeta este, cu siguranță, una falimentară pentru actuala clasă politică. Un partid surd devine treptat tot mai izolat, până la dispariție. Cele cu structuri în teritoriu, până în ultimul cătun, vor mai supraviețui o perioadă. Dar pe termen lung nu există excepții de la legea firii: refuzul de adaptare înseamnă extincția. Merită studiată cauza acestei rupturi între civic și politic. Chiar dacă ne place sau nu, atât timp cât sunt votate, partidele politice actuale sunt platforma legitimă pentru prezente şi viitoare generații de lideri din România.

Cauza fundamentală a prăpastiei dintre cetățeni și politicieni este, fără doar şi poate, modul de organizare şi funcționare a partidelor politice românești. Partidele politice sunt cele mai nereformate instituții din România. Motivele sunt multe. În primul rând, sunt organizații închise. Regulile (scrise sau nescrise) după care acestea sunt conduse sunt cunoscute doar celor din interior. În al doilea rând, liderii lor au văzut prin ocuparea unor funcții de conducere în partid un vehicul pentru accederea în alte demnități publice. Restructurarea şi eficientizarea activităţii partidelor nu au reprezentat niciodată scopuri în sine. În al treilea rând, asupra partidelor nu există o presiune externă de reformare – genul de norme şi recomandări concrete care au provocat în ultimele decenii adaptarea instituțiilor statului la rigorile europene (rămân la părerea – hulită de mulți, desigur – că România are nevoie în continuare de MCV).

Așadar, în lipsa acestei transformări profunde, partidele din România au preluat şi au perpetuat singurul model de succes politic pe care l-au cunoscut: cel al fostului partid comunist, pe baza căruia s-a format ulterior FSN. Un model centralizat, strict ierarhic, în care puterea se concentrează în mâinile șefilor şi se subjugă lor. Toate sau aproape toate celelalte partide au preferat să reproducă „modelul tătucului” în loc să propună soluții alternative. Este una dintre cauzele de bază ale deficitului democratic din partide, care sunt organizate mai degrabă ca structuri de susținere a unor lideri, decât ca organisme de dezbatere şi generare de politici publice. Este diferența dintre două paradigme de pol opus: politica pentru politicieni vs. Politica pentru cetățeni. Scrierea diferită nu e întâmplătoare.

Aşadar, elefantul democraţiei româneşti este (tot) partidul, iar modul în care partidele politice funcționează trebuie regândit în profunzime. Din păcate, e valabil și pentru cele vechi și pentru cele mai noi. Vă propun – din experiența proprie de a construi un proiect nou în ultimul an de zile, dar și din bunele practici ale unor democrații consolidate – un model bazat pe cinci tipuri de resurse: oameni, idei, finanțare, organizare și comunicare.

Oameni

Oamenii sunt, fără îndoială, cea mai importantă resursă a unui partid. Atragerea de noi membri, dar şi valorificarea și dezvoltarea potențialului deja existent trebuie să fie principala preocupare a oricărei structuri politice. În România, acest lucru nu se întâmplă, motivul principal fiind ruptura dintre baza partidului şi conducere. Mai toate partidele politice românești funcționează astfel: există organizații locale subordonate conducerilor județene, iar acestea conducerii naționale. Rolul membrilor simpli este astfel unul marginal, fiind o resursă aproape complet ignorată, în ciuda unui potențial latent mare. Sunt „activați” – un verb care spune totul – doar în preajma unor alegeri. De altfel, am întâlnit nenumărați profesioniști care s-au înscris într-un partid cu cele mai bune intenții, însă după câteva ședințe au renunțat să mai „piardă vremea”.

Într-o situație similară sunt organizațiile de tineret ale partidelor, care funcționează ca o anexă a partidului sau nu funcționează deloc. Acum vreo 14 ani, m-am dus alături de prietenul meu din copilărie și ne-am înscris în Partidul Național Liberal (PNL). Eram încă în liceu, iar PNL era pentru noi partidul Brătienilor din cărțile de istorie mai mult decât orice altceva. În practică, nu am putut să ne implicăm la niciun nivel. Nu era niciun sistem gândit pentru onboarding-ul noilor membri, pentru implementarea unor proiecte civice, sau măcar pentru facilitarea unor întâlniri de substanță între membri. Bineînțeles că situația este identică în toate partidele, iar lucrurile nu par să se fi schimbat în bine. Organizațiile de tineret sunt solicitate în campaniile electorale pentru „munca de jos” şi ulterior prezente doar pe perioada unor școli de vară, fără rezultate concludente. Rolul acestora trebuie reconfigurat, iar organizațiile de tineret ar trebui să-şi îndeplinească scopul pentru care au fost concepute, şi anume să devină adevărate pepiniere de viitori lideri. De fapt, schimbarea profundă a unui partid ar trebui să înceapă tocmai cu aripa sa de tineret, cea care ar putea să privească spre viitor, să vină cu idei și să folosească instrumente 2.0.  

Idei

Aşa cum am arătat anterior, partidele trebuie să ofere platforme deschise pentru generarea unor politici publice de impact. Un model de practică a marilor partide din Europa sau din SUA este cel al parteneriatelor cu institute politice afiliate lor, pe principii ideologice. Sigur, pentru asta trebuie să existe o asumare ideologică coerentă, exprimată de la nivel de idee până la nivel de măsuri concrete. Partidele românești au, în mare parte, aceeași ideologie: „de toate pentru toți, atât timp cât rămâne cât mai mult pentru noi înșine”.

Așa-zise think-tank-uri există în România, inclusiv prin implicarea financiară a unor fundații străine, dar sunt în bună parte forme fără fond. Mărturie stă faptul că programele politice sunt adesea făcute pe genunchi, cu câteva luni înaintea alegerilor, de către autori mai mult sau mai puțin necunoscuți, fără consultări publice și fără dezbateri reale. În ciuda existenței a unor astfel de institute, am asistat recent la cazuri absurde precum cel în care președintele principalului partid de guvernământ susţine că este singurul care cunoaște programul de guvernare. Am rămas, probabil, în paradigma liderilor providențiali care trebuie să le știe pe toate. Aici e suficient să lucrăm cu partenerii externi, cu fundațiile și institutele afiliate partidelor occidentale și să-i lăsăm să ne prezinte cum se organizează acolo sesiuni de lucru cu experții, town halls, forumuri, dezbateri etc. Și să ducem politica la nivel local, construind politicile de jos în sus, nu invers (mai multe despre asta la secțiunea „organizare”). Cert este că fără o regândire profundă a acestei dimensiuni ne vom scălda mulți ani de-acum înainte într-o mocirlă confuză, fără ideologii, fără idei și fără soluții.

Finanţare

Politică fără fonduri nu se poate face. Dar banii trebuie să fie cheltuiți transparent și cu cap, atât în perioada campaniilor cât mai ales între campanii. Cu toate lipsurile ei și cu toată nebunia miilor de pagini ale fiecărui dosar de candidat, noua lege a finanțării partidelor politice prin care cheltuielile din campaniile electorale sunt decontate de la bugetul de stat reprezintă un pas înainte. Dar nu e suficient. Obiectivul unui partid modern ar trebui să fie reducerea spre zero a cheltuielilor, evitând astfel cercul vicios rezultat din nevoia de a apela la cât mai mulți finanțatori pentru a câștiga cât mai multe voturi, ceea ce se transformă ulterior câștigării alegerilor în presiunea de a răsplăti sponsorii. Un exemplu pozitiv din acest punct de vedere este partidul italian Cinque Stelle care a cheltuit pentru campania sa electorală o sumă totală de 40.000 de euro şi a obţinut  în jur de 500.000 de voturi, aşadar o medie de 8 cenţi pentru fiecare vot. Prin comparaţie, la alegerile din 2008, partidele românești au alocat între 3 şi 5 euro per vot. Soluțiile pentru  reducerea cheltuielilor sunt multiple: de la sedii virtuale la implicarea mai multor voluntari.

Pe partea de venituri, sustenabilitatea financiară a unui partid trebuie să se bazeze în principal pe încurajarea micro-donaţiilor din partea unei baze cât mai largi de cetățeni şi nu pe donatori mari şi puţini. Mulțumită unor soluții IT mult-așteptate, avem în sfârșit în România donații online, chiar dacă nu există un cadru legal pe deplin funcțional. Asociația G2 a anunțat recent că în 2016 a procesat peste 6035 de donații de la persoane fizice, pentru un total de peste 1 milion de lei. E un început promițător și trebuie susținut prin simplificarea birocrației aferente unei donații pentru un partid politic.

Organizare

În prezent, în interiorul partidelor politice din România funcționează o „oligarhie” în care accesul la funcțiile de conducere este practic rezervat doar găştilor agreate pe baza loialităţii faţă de lideri. Politica de cadre, dacă există, nu are nimic de-a face cu meritocraţia (exprimată prin competenţă, implicare, integritate). De regulă, sistemul este următorul: membrii simpli aleg conducerea organizației locale și reprezentanții de rangul 1, care vor alege conducerea județeană, iar aceștia vor alege alți reprezentanții de rang 2 care vor participa la congres și vor alege conducerea națională. Un partid politic din secolul XXI trebuie să renunţe la acest sistem ierarhic de organizare şi să adopte alegeri directe și/sau primare, prin care toți membrii partidelor își desemnează reprezentanții la congrese, liderii politici și candidații la alegerile locale, parlamentare și prezidențiale.

De asemenea, este nevoie şi de o democratizare a modului de luare a deciziilor. O soluţie simplă pentru reapropierea liderilor de baza partidelor este scurtarea mandatelor structurilor de conducere, precum şi limitarea numărului lor. În partidele noastre, membrii simpli nu au niciun cuvânt de spus în luarea deciziilor, care le revine exclusiv conducerilor. Lipseşte un cadru de dezbateri reglmentat, precum şi un sistem de informare a membrilor cu privire la deciziile liderilor. Iar toate acestea persistă în epoca în care oricine are acces la un smartphone sau la un calculator. Mai mult, un partid 2.0 în România ar trebui să înțeleagă dictonul „all politics is local” – politica şi mai ales politicile se fac la nivel local. Altfel spus, trebuie construit de jos în sus. Fiecare comunitate are nevoie de o viziune de dezvoltare și în fiecare comunitate există vectori de opinie dornici să definească această direcție. Ei cunosc problemele locului și au de multe ori la îndemână soluțiile. Din coagularea acestor energii de la nivel local se va contura proiectul national de dezvoltare a României. Nu invers.

Comunicare

Degeaba faci lucruri extraordinare dacă nu eşti capabil să le comunici. Un principiu din sectorul privat spune că a face business fără advertising este ca şi cum i-ai face cuiva cu ochiul pe întuneric. După ce reconstruiesc fondul, partidele româneşti ar trebui să se preocupe şi de formă: branding, imagine, impact. Comunicarea partidelor trebuie să evolueze de la stadiul actual, în care uneori singurul criteriu după care este promovat un comunicator este „cine ţipă mai tare” la o abordare strategică, în care partidele au purtători de mesaj asociaţi unor domenii de specialitate. Ei ar transmite mesajele comisiilor tehnice din partid şi din institutele afiliate. Ce să mai vorbim despre cursuri profesioniste de pregătire a vectorilor de imagine? Seminarii de oratorie, de conduită, cursuri de limbi străine. Toate acestea pot fi accesate relativ uşor şi la costuri rezonabile, dacă prioritatea unui partid ar fi să investească în oamenii săi. Dar liderii slabi tind să se înconjoare de oameni slabi şi slugarnici.

În concluzie, progresul democratic al României depinde de dorinţa şi capacitatea de modernizare a partidelor politice. În stadiul actual, ele riscă să intre cât de curând într-o criză profundă, o dată pentru că nu vor mai fi capabile să furnizeze lideri politici, dar şi pentru că au devenit modele de funcţionare şi organizare anacronice. Astfel, elefantul democraţiei româneşti este al fiecăruia dintre noi. Ar trebui să ne pese. Şi, dincolo de a ne plânge de starea de fapt, ar trebui să ne implicăm. Doar aşa vom schimba paradigma de la modelul FSN la partide 2.0. 

A contribuit Alin Iliescu

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Verificați vă rog înainte de a promova ”partidele” unor copii de ”capitalisti pe stil nou”.. școliți pe banii părinților (făcuți în vremurile tulburi ale ultimilor 26 de ani) prin diverse țări, pentru că vă decredibilizați și vă părăsim.
    • Like 1
  • Aveti, inerent zic eu, mai multe contradictii in argumentarea transformarii clasei politice in Partidul 2.0. Sa le luam pe rand:
    1. "Un partid politic din secolul XXI trebuie să renunţe la acest sistem ierarhic de organizare" versus "O soluţie simplă pentru reapropierea liderilor de baza partidelor este scurtarea mandatelor structurilor de conducere, precum şi limitarea numărului lor.". Pai cum se impaca renuntarea la sistemul ierarhic cu "scurtarea mandatelor structurilor de conduce"? Ori este ierarhic, cu structuri de decizie, ori nu este. Cu ce inlocuiesti sistemul de conducere, care este solutia viabila?
    2. "...evitând astfel cercul vicios rezultat din nevoia de a apela la cât mai mulți finanțatori pentru a câștiga cât mai multe voturi, ceea ce se transformă ulterior câștigării alegerilor în presiunea de a răsplăti sponsorii" versus "...sustenabilitatea financiară a unui partid trebuie să se bazeze în principal pe încurajarea micro-donaţiilor din partea unei baze cât mai largi de cetățeni şi nu pe donatori mari şi puţini". Ce sa intelegem de aici ca daca luam bani, cate putini de la cat mai multi, nu mai avem obligatii de la cei care au donat, am iesit din cercul vicios ( vezi experiment USR ) ?
    Nu imi este clar ce inseamna partidul 2.0 de unde provin membrii sai, ce insemna ca organizatiile te tineret trebuie "să devină adevărate pepiniere de viitori lideri". Sa inteleg ca trebuie sa apara o noua profesie, anume aceea de politician, sau membrii de partid sunt buni profesionisti care au si o ocupatie, anume aceea de politician?
    Daca tot vrem sa conectam partidul 2.0 la realitatile sociale, culturale si tehnologice actuale atunci ar trebui sa intreprindem actiunile necesare pentru ancorarea legislatiei fundamentale la actualitate. Fara acest lucru ne vom 'scalda' in aceeasi apa, nimic nu se va schimba si se va pierde si bruma de resurectie civica existenta.
    Cu stima !
    • Like 0
  • Domnule Burduja , aveti un CV de invidiat. Promit sa recitesc ceea ce ati scris.Imi permit sa comentez o mica parte, cea privitoare la finantari.Dati un exemplu foarte prost. Miscarea " cinque stelle" are ca sorginte un blogger multimilionar. Un comic italian. Clown as spune eu. O miscare populista, nu un partid. O adunatura de oameni care refuza sa guverneze , sunt buni numai sa critice. Ce partid intr-o societate normala nu vrea sa guverneze? Sa isi asume responsabilitati? Va recomand sa analizati ce fac primarii acestei miscari populiste. Va recomand deasemenea sa furnizati date corecte privitoare la finantarea acestei miscari. Nu imi doresc pentru Romania un comic blogger ca Grillo.
    • Like 2
    • @ Persida Diaconeasa
      In niciun caz nu sunt un admirator al miscarii. Voi verifica din nou datele legate de finantare. Era doar un exemplu (probabil nu cel mai potrivit) ca un partid ar trebui sa cheltuie cat mai putin intr-o campanie. Lucrul acesta s-ar putea intampla daca partidele ar adopta metode moderne de comunicare si de implicare a voluntarilor (a se vedea miscarile grassroots Obama 2008 si 2012). Multumesc pentru observatie.
      • Like 0
  • Cred ca structurile partidelor sunt invechite,impreuna cu tot instrumentarium.Fiindca nu exista curente de gandire permise inauntrul acestor partide se impune ce spune "sefia". In era facebook-ului si altor medii de comunicare rapide,viata politica va foi determinata de reactii prompte ,de masa,miscari care pot sa schimbe dituatie rapid .Aceste miscari nu au sefi dar se cristalizeaza in putin timp leadership-ul care pe mai departe se autoselcteaza.Nu astept partide cu precizari ideologice ci cu pretentii pragmatice..daca aceleasi grupuri se mobilizeaza intr-un interval scurt pentru scopuri diferite ele vor putea lua forme mai fixe apropiate de cele ce cunoastem astazi.ca partid...De aici incolo nu pot prevesti cum isi vor face clientela ,przenta permanenta ce cere viata parlamentara...
    • Like 1
    • @ Hermann Farkas
      De acord, in parte. Nu mai pot exista partide care impun "sefia" -- noi sau vechi -- in 2017, intr-o democratie solida. Ideologia asumata asigura o coerenta interna si o directie clara, atat pentru membri cat si pentru electorat.
      • Like 0
  • Paul check icon
    Eu subscriu la toate ideile enuntate aici. Problema este ca un partid nou, indiferent de platforma lui politica si de finantare, are o problema de comunicare in Romania. Comunicarea se face prin televiziuni. Altfel spus, cine nu are televiziuni sa isi cumpere. Ca atare un partid nou are nevoie de suficienta finantare ca sa isi sustina propia televiziune. Cate partide noi pot face asa ceva? Cate partide noi pot face asa ceva in mod cinstit? Internetul va inlocui candva televizorul si atunci va creste probabilitatea ca un partid nou sa aiba succes. Problema la noi este ca asta va incepe insa exact cu acei votanti care nu isi dau in mod usual voturile psdului. Tinand cont de situatia actuala, nu stiu daca e o tactica buna sa fragmentezi acest electorat. Luati USR-ul de exemplu. Cat timp i-a trebuit sa avanseze de la USB la USR?
    • Like 0
    • @ Paul
      Alternativele la PSD trebuie sa se uneasca intr-o alianta de centru-dreapta, in opinia mea. E singura sansa. Si da, aveti mare dreptate, inca se face prin televiziuni comunicarea. Si fara asta (implicit fara fonduri pentru acces in media) nu ai cum sa ridici un partid national.
      • Like 0


Îți recomandăm

Casa UNESCO

Acasă are sute de fotografii care arată cum a fost casa înainte. A încercat să păstreze tot ce se putea păstra. Cu pasiune și dăruire a reușit să renoveze casa cu o istorie de peste 200 de ani, fără să îi distrugă farmecul, și totodată să aibă tot confortul modern. (Foto: Facebook/Stela Onuț)

Citește mai mult