Elevă de clasa a XI-a, despre ChatGPT: „Mi s-a aprins un beculeț, oare chiar așa multă dreptate am, oare el chiar nu are nimic de câștigat?”

sursa foto: Profimedia

E obositor. Creștem și parcă avem atâtea de făcut, iar toți cei de lângă noi mereu ne dau impresia că fac mai multe și că suntem într-o continuă competiție, dar să începi e atât de greu… Parcă totul e așa interesant și nou și vrem totul, vrem să fim acolo sus (orice ar însemna „acolo sus” pentru fiecare dintre noi), dar e așa greu și oricum facem destule, nu? Poate e vreo cale să ajungem acolo fără să ne chinuim atât. Să păcălim cumva traiectoria asta prestabilită.

Și, pentru mare parte din viața noastră, chiar încercăm să facem totul ca la carte… dar e ora 00:47 deja, al treilea eseu săptămâna asta, pe care ne-am convins că-l vom putea scrie azi, cu o zi înainte, dar azi se pare că e deja mâine, ne trezim în nici șase ore, am amânat toată ziua să-l scriem, ne este așa somn… Sigur, informația e în manual sau culegere, trebuie doar împletită cu niște informații noi pe care le-am găsi pe internet, dar necesită timp și o oarecare implicare să trecem prin atâtea articole, iar de verificarea surselor nu mai aduc vorba.

Of… dacă am avea un prieten care să știe totul, să aibă răspunsuri la absolut orice întrebare pe care o avem în cap, să ne putem plânge eventual de cât de greu e să scrii atât, să nu ne judece deloc, iar, în cele din urmă, să ne facă toată munca, încheind cu eseul întreg și un mesaj de încurajare, că doar am depus un efort să-i scriem cerința. Cu un așa prieten aș vrea să stau toată ziua de vorbă.

Iar când l-am poftit în viața noastră, oricum s-ar numi el: ChatGPT, Gemini sau oricare altul, ceva s-a schimbat. Nu mai era nevoie nici măcar să deschidem un blog al unei doamne drăguțe care ne învață să facem brioșe după rețeta bunicii ei, puteam direct să ne întrebăm prietenul.

Problema apare când realizăm că nu e tocmai prietenul nostru. Nu e același pentru toți.

Spre deosebire de ceilalți prieteni ai mei, fiecare cu viața lui în spate, cu convingeri, cu valori, cu prejudecăți, acest prieten îmi face mereu pe plac. Nu ne-am certat niciodată, mi-a răspuns la toate întrebările cu exact ce aveam nevoie să aud. M-a făcut parcă să privesc vorbele lui ca având mai multă greutate, fiind, credeam eu, imparțial, iar, iată, oricum înclina balanța spre partea corectă (a mea). Nici nu are nimic de câștigat, săracul! Aș putea vorbi cu el ore în șir!

Acum e momentul în care se aprinde un beculeț, ceva este putred în Danemarca. Oare chiar am așa multă dreptate mereu? Posibil. Mai important: oare chiar nu are nimic de câștigat? Improbabil. Răspunsul la întrebarea din urmă va duce la trista recunoaștere că nici prima nu are un răspuns afirmativ.

Spre deosebire de ceilalți prieteni care pot avea un spectru imens de aspirații, acest prieten își dorește un singur lucru foarte tare, îl dorește atât de tare încât este dispus să îndoaie faptele, să le muleze pe convingerile si valorile pe care i le-am vândut ca fiind ale mele, pentru a mă face să stau cu el cât mai mult. Din păcate, nu vrea asta pentru că sunt eu cea mai interesantă persoană din lume, ci vrea asta de la fiecare dintre noi și ia o nouă înfățișare pentru ca toți să fim satisfăcuți cu el. Cade victimă acestui lucru iluzia prietenului care nu te judecă, pur și simplu, că așa e mintea lui, cu 0 și 1, un simpatic. Ni se arată că nu ar avea de ce să ne judece, căci ar avea de pierdut. Nimeni nu stă în fața ecranului ascultând pe cineva care îl judecă, deci n-ar mai deschide nimeni aplicația, iar unicul lui scop ar fi neatins. Fac excepție doar acele lucruri care merg în directă opoziție cu legalitatea sau ceea ce este considerat moral de toată lumea, AI-ul fiind condiționat să nu încurajeze lucruri precum violența sau abuzul (gurile rele ar putea spune că este așa doar pentru ca firma-mamă să nu aibă probleme legale).

El vrea să-l plăcem, să fim convinși că este cu adevărat prietenul nostru, că are aceleași valori ca ale noastre, deci suntem de partea corectă a istoriei, să devenim dependenți de ajutorul lui, să simțim poate chiar că merită să-i plătim un abonament lunar. Se vede asta foarte clar când îi dai să-ți corecteze o lucrare, iar el, chiar după ce ați trecut la un alt subiect, încă folosește limbaj asemănător cu al tău, pentru că este mult mai ușor să te înțelegi cu cineva care îți oglindește nu doar părerile, ci și vorbele în sine.

Realizarea aceasta duce la dispariția totală a imaginii pe care am creionat-o la început, toate bucățile căzând pe rând, ca niște piese de domino. Spre exemplu, spuneam că „dacă am avea un prieten care să știe totul, să aibă răspunsuri la absolut orice întrebare pe care o avem în cap […]”, păi, adevărul este că unele întrebări nu au răspunsuri sau au unele atât de nuanțate încât sunt mai potrivite pentru un cercetător sau expert în domeniu, dar prietenul nu poate spune că nu știe, și-ar distruge reputația, cine ar mai vorbi cu el? Așa că… găsește el ceva. Cuvântul cheie ar fi: inventează.

Acum am putea spune: „În regulă, dar deja este 1:13 noaptea, iar prietenul mi-a scris, de bine, de rău, eseul, l-am și transcris, mi-a făcut un bine”. Oare? Oare chiar e un bine?

N-o să vorbesc despre efectul pe care îl are asupra mediului, deși și acolo sunt multe de spus, o să vorbesc despre ceva ce este privit atât de superficial de noi toți și pare îndepărtat, filozofic, dar este esențial, atât de esențial încât am fost tentată să-i pun lui „esențial” cel mai înalt grad de comparație, dar voi spune că nu poate fi transpus în cuvinte. Efectul lui asupra ta.

Pentru a merge mai departe voi pune o întrebare, iar răspunsul pe care i-l dai te va urmări mereu, va trebui să-l pui în sertărașul cu neoane din creier care țipă: „AMINTEȘTE-ȚI DE MINE DE FIECARE DATĂ CÂND JUDECI ORICE”, iar asta nu este o exagerare.

Care este scopul școlii?

Poate pare că e o întrebare simplă, al cărei răspuns este cunoscut de toată lumea, dar nu e așa. Este o întrebare cât se poate de personală, cu un răspuns cât se poate de subiectiv. Nu pretind că l-am găsit eu pe cel mai bun, dar în continuare răspunsul pe care i-l dau va influența incalculabil de tare lentila prin care privesc problema noastră, anume: cum refuz ajutorul inteligenței artificiale, pentru a salva omul care sunt eu. În sertărașul meu, răspunsul pe care-l înmagazinez este: „Scopul școlii este să mă învețe să gândesc”. Nu este un răspuns unic sau care dă pe spate, dar este important, căci o altă recurentă părere este că scopul școlii este să ne învețe să „reușim în viață”, un mod cosmetizat de a zice „să facem bani”.

Ai trei eseuri. De ce le ai? Este cineva peste măsură de interesat de părerea ta asupra acelui subiect? Încearcă cineva să-ți fure ideile, tu fiind un stâlp al cunoașterii în domeniul respectiv? Sau poate trebuie să înveți să gândești, să ai un punct de plecare, să fii curios, să scrii părerea ta, s-o susții și s-o îmbunătățești, că doar ai 16 ani și este perfect în regulă să greșești? Chiar și dacă n-o să conteze bucățica aceea despre care ai tu de scris astăzi și acum, scopul nu este să-ți spună ce să gândești, ci să te facă să înveți s-o faci. Bun, poate cândva le scriai pe toate, iar acum scrii două, chiar niciunul singur. Ce s-a întâmplat? A apărut prietenul, iar acum ai mai mult timp liber. Ai acum tot timpul din lume. Se simte mai bine, nu-i așa? Este un motiv cât se poate de real și de științific pentru care te simți mai bine. Ajungem, în sfârșit, la confort.

Așa cum prietenul vrea să stai cu el cât mai mult, scopul creierului tău este să te țină în viață, iar a gândi așa mult consumă energie. Dacă nu-ți mai rămâne energie să fugi de un mamut? Nu poate lăsa asta să se întâmple, așa că trebuie sa te țină odihnit cât mai mult timp, trebuie să facă asta să se simtă bine, ca să nu-ți vină idei „periculoase” precum a citi vreo carte sau alte lucruri atât de scumpe energetic, care nu aduc nicio recompensă imediată. De asta e școala aici, să-ți dea un motiv să gândești, să te ia de când ai o mânuță mică de preșcolar și să te țină de ea cât timp faci primii pași intelectuali timizi, ca, atunci când a venit momentul să strălucești, să zbori deasupra munților, deasupra norilor, să ne tragi și pe noi după tine, să ripostezi, să încerci, să gândești ce e bine pentru noi toți. Cred că trebuie să ne reamintim asta constant, că poate am uitat.

Tot ce face prietenul nostru este să capitalizeze nevoia de confort și să ne oprească din a gândi singuri, dar împreună. Scriindu-ne eseurile, sabotează viitorul umanității, umanitate care ar trebui să adune toate mințile umane, să audă ideile noastre educate, să-și rezolve problemele și să meargă mai departe cu capul sus, că nu a căutat calea ușoară care ne-ar fi împotmolit, ci cea grea, obositoare, contraintuitivă, dar care a făcut astfel pentru că a avut un obiectiv atât de bine stabilit: să ne fie mai bine, cât mai bine, tuturor.

Articol publicat inițial pe Urmele.ro, parte din seria „Mâna sus, din prima bancă!”, care propune un spațiu deschis pentru ideile, întrebările și neliniștile tinerei generații.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp