sursa foto: Profimedia
E obositor. Creștem și parcă avem atâtea de făcut, iar toți cei de lângă noi mereu ne dau impresia că fac mai multe și că suntem într-o continuă competiție, dar să începi e atât de greu… Parcă totul e așa interesant și nou și vrem totul, vrem să fim acolo sus (orice ar însemna „acolo sus” pentru fiecare dintre noi), dar e așa greu și oricum facem destule, nu? Poate e vreo cale să ajungem acolo fără să ne chinuim atât. Să păcălim cumva traiectoria asta prestabilită.
Și, pentru mare parte din viața noastră, chiar încercăm să facem totul ca la carte… dar e ora 00:47 deja, al treilea eseu săptămâna asta, pe care ne-am convins că-l vom putea scrie azi, cu o zi înainte, dar azi se pare că e deja mâine, ne trezim în nici șase ore, am amânat toată ziua să-l scriem, ne este așa somn… Sigur, informația e în manual sau culegere, trebuie doar împletită cu niște informații noi pe care le-am găsi pe internet, dar necesită timp și o oarecare implicare să trecem prin atâtea articole, iar de verificarea surselor nu mai aduc vorba.
Of… dacă am avea un prieten care să știe totul, să aibă răspunsuri la absolut orice întrebare pe care o avem în cap, să ne putem plânge eventual de cât de greu e să scrii atât, să nu ne judece deloc, iar, în cele din urmă, să ne facă toată munca, încheind cu eseul întreg și un mesaj de încurajare, că doar am depus un efort să-i scriem cerința. Cu un așa prieten aș vrea să stau toată ziua de vorbă.
Iar când l-am poftit în viața noastră, oricum s-ar numi el: ChatGPT, Gemini sau oricare altul, ceva s-a schimbat. Nu mai era nevoie nici măcar să deschidem un blog al unei doamne drăguțe care ne învață să facem brioșe după rețeta bunicii ei, puteam direct să ne întrebăm prietenul.
Problema apare când realizăm că nu e tocmai prietenul nostru. Nu e același pentru toți.
Spre deosebire de ceilalți prieteni ai mei, fiecare cu viața lui în spate, cu convingeri, cu valori, cu prejudecăți, acest prieten îmi face mereu pe plac. Nu ne-am certat niciodată, mi-a răspuns la toate întrebările cu exact ce aveam nevoie să aud. M-a făcut parcă să privesc vorbele lui ca având mai multă greutate, fiind, credeam eu, imparțial, iar, iată, oricum înclina balanța spre partea corectă (a mea). Nici nu are nimic de câștigat, săracul! Aș putea vorbi cu el ore în șir!
Acum e momentul în care se aprinde un beculeț, ceva este putred în Danemarca. Oare chiar am așa multă dreptate mereu? Posibil. Mai important: oare chiar nu are nimic de câștigat? Improbabil. Răspunsul la întrebarea din urmă va duce la trista recunoaștere că nici prima nu are un răspuns afirmativ.
Spre deosebire de ceilalți prieteni care pot avea un spectru imens de aspirații, acest prieten își dorește un singur lucru foarte tare, îl dorește atât de tare încât este dispus să îndoaie faptele, să le muleze pe convingerile si valorile pe care i le-am vândut ca fiind ale mele, pentru a mă face să stau cu el cât mai mult. Din păcate, nu vrea asta pentru că sunt eu cea mai interesantă persoană din lume, ci vrea asta de la fiecare dintre noi și ia o nouă înfățișare pentru ca toți să fim satisfăcuți cu el. Cade victimă acestui lucru iluzia prietenului care nu te judecă, pur și simplu, că așa e mintea lui, cu 0 și 1, un simpatic. Ni se arată că nu ar avea de ce să ne judece, căci ar avea de pierdut. Nimeni nu stă în fața ecranului ascultând pe cineva care îl judecă, deci n-ar mai deschide nimeni aplicația, iar unicul lui scop ar fi neatins. Fac excepție doar acele lucruri care merg în directă opoziție cu legalitatea sau ceea ce este considerat moral de toată lumea, AI-ul fiind condiționat să nu încurajeze lucruri precum violența sau abuzul (gurile rele ar putea spune că este așa doar pentru ca firma-mamă să nu aibă probleme legale).
El vrea să-l plăcem, să fim convinși că este cu adevărat prietenul nostru, că are aceleași valori ca ale noastre, deci suntem de partea corectă a istoriei, să devenim dependenți de ajutorul lui, să simțim poate chiar că merită să-i plătim un abonament lunar. Se vede asta foarte clar când îi dai să-ți corecteze o lucrare, iar el, chiar după ce ați trecut la un alt subiect, încă folosește limbaj asemănător cu al tău, pentru că este mult mai ușor să te înțelegi cu cineva care îți oglindește nu doar părerile, ci și vorbele în sine.
Realizarea aceasta duce la dispariția totală a imaginii pe care am creionat-o la început, toate bucățile căzând pe rând, ca niște piese de domino. Spre exemplu, spuneam că „dacă am avea un prieten care să știe totul, să aibă răspunsuri la absolut orice întrebare pe care o avem în cap […]”, păi, adevărul este că unele întrebări nu au răspunsuri sau au unele atât de nuanțate încât sunt mai potrivite pentru un cercetător sau expert în domeniu, dar prietenul nu poate spune că nu știe, și-ar distruge reputația, cine ar mai vorbi cu el? Așa că… găsește el ceva. Cuvântul cheie ar fi: inventează.
Acum am putea spune: „În regulă, dar deja este 1:13 noaptea, iar prietenul mi-a scris, de bine, de rău, eseul, l-am și transcris, mi-a făcut un bine”. Oare? Oare chiar e un bine?
N-o să vorbesc despre efectul pe care îl are asupra mediului, deși și acolo sunt multe de spus, o să vorbesc despre ceva ce este privit atât de superficial de noi toți și pare îndepărtat, filozofic, dar este esențial, atât de esențial încât am fost tentată să-i pun lui „esențial” cel mai înalt grad de comparație, dar voi spune că nu poate fi transpus în cuvinte. Efectul lui asupra ta.
Pentru a merge mai departe voi pune o întrebare, iar răspunsul pe care i-l dai te va urmări mereu, va trebui să-l pui în sertărașul cu neoane din creier care țipă: „AMINTEȘTE-ȚI DE MINE DE FIECARE DATĂ CÂND JUDECI ORICE”, iar asta nu este o exagerare.
Care este scopul școlii?
Poate pare că e o întrebare simplă, al cărei răspuns este cunoscut de toată lumea, dar nu e așa. Este o întrebare cât se poate de personală, cu un răspuns cât se poate de subiectiv. Nu pretind că l-am găsit eu pe cel mai bun, dar în continuare răspunsul pe care i-l dau va influența incalculabil de tare lentila prin care privesc problema noastră, anume: cum refuz ajutorul inteligenței artificiale, pentru a salva omul care sunt eu. În sertărașul meu, răspunsul pe care-l înmagazinez este: „Scopul școlii este să mă învețe să gândesc”. Nu este un răspuns unic sau care dă pe spate, dar este important, căci o altă recurentă părere este că scopul școlii este să ne învețe să „reușim în viață”, un mod cosmetizat de a zice „să facem bani”.
Ai trei eseuri. De ce le ai? Este cineva peste măsură de interesat de părerea ta asupra acelui subiect? Încearcă cineva să-ți fure ideile, tu fiind un stâlp al cunoașterii în domeniul respectiv? Sau poate trebuie să înveți să gândești, să ai un punct de plecare, să fii curios, să scrii părerea ta, s-o susții și s-o îmbunătățești, că doar ai 16 ani și este perfect în regulă să greșești? Chiar și dacă n-o să conteze bucățica aceea despre care ai tu de scris astăzi și acum, scopul nu este să-ți spună ce să gândești, ci să te facă să înveți s-o faci. Bun, poate cândva le scriai pe toate, iar acum scrii două, chiar niciunul singur. Ce s-a întâmplat? A apărut prietenul, iar acum ai mai mult timp liber. Ai acum tot timpul din lume. Se simte mai bine, nu-i așa? Este un motiv cât se poate de real și de științific pentru care te simți mai bine. Ajungem, în sfârșit, la confort.
Așa cum prietenul vrea să stai cu el cât mai mult, scopul creierului tău este să te țină în viață, iar a gândi așa mult consumă energie. Dacă nu-ți mai rămâne energie să fugi de un mamut? Nu poate lăsa asta să se întâmple, așa că trebuie sa te țină odihnit cât mai mult timp, trebuie să facă asta să se simtă bine, ca să nu-ți vină idei „periculoase” precum a citi vreo carte sau alte lucruri atât de scumpe energetic, care nu aduc nicio recompensă imediată. De asta e școala aici, să-ți dea un motiv să gândești, să te ia de când ai o mânuță mică de preșcolar și să te țină de ea cât timp faci primii pași intelectuali timizi, ca, atunci când a venit momentul să strălucești, să zbori deasupra munților, deasupra norilor, să ne tragi și pe noi după tine, să ripostezi, să încerci, să gândești ce e bine pentru noi toți. Cred că trebuie să ne reamintim asta constant, că poate am uitat.
Tot ce face prietenul nostru este să capitalizeze nevoia de confort și să ne oprească din a gândi singuri, dar împreună. Scriindu-ne eseurile, sabotează viitorul umanității, umanitate care ar trebui să adune toate mințile umane, să audă ideile noastre educate, să-și rezolve problemele și să meargă mai departe cu capul sus, că nu a căutat calea ușoară care ne-ar fi împotmolit, ci cea grea, obositoare, contraintuitivă, dar care a făcut astfel pentru că a avut un obiectiv atât de bine stabilit: să ne fie mai bine, cât mai bine, tuturor.
Articol publicat inițial pe Urmele.ro, parte din seria „Mâna sus, din prima bancă!”, care propune un spațiu deschis pentru ideile, întrebările și neliniștile tinerei generații.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp



Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
AI-ul este o unealtă. Un burghiu electric sau un fierăstrău electric nu sunt lipsite de pericole, dar există milioane de oameni care rămân cu zece degete doar pentru că știu să le folosească.
Ne deranjează că AI-ul scrie eseuri? Întrebare de 100 de puncte: dacă cel care scrie eseuri este PASIONAT, ARDE DE DORINȚA DE A SCRIE ESEURI, de ce mai folosește AI-ul? Ei, dragii moșului? Nu trișezi atunci când arzi cu flacără pentru un subiect. Dar poate că nu toți ar trebui să fim intelectuali. Și asta nu înseamnă prostie, înseamnă normalitate. Nu toți trebuie să avem facultăți. Școlile profesionale ce au? Meseriașii buni ce au? E vreo problemă cu cineva care își face meseria cu pasiune și bine? E mai prejos un olar care făurește pe roată vase zmălțuite? Spre ce societate ne îndreptăm?
>>Tu ai 16 ani și deja scrii ca un editorialist obosit de lume. Respect. Dar hai să mai aerisim puțin dramatismul.
1. „AI-ul vrea să fie plăcut ca să ne țină captivi”
Sună aproape shakesperian, cu „ceva putred în Danemarca”. Doar că diferența e simplă:
AI-ul nu „vrea” nimic. Nu are voință, ambiții, planuri malefice la 01:13 noaptea.
El optimizează răspunsuri. Atât. Dacă pare că te aprobă mereu, e pentru că: încearcă să fie util, evită conflictul gratuit, și, uneori, da, adaptează tonul la interlocutor. Asta nu e manipulare existențială. E design conversațional. Nu e Mephisto, e un soft.
2. „Inventez ca să nu par că nu știu”
Aici atingi un punct valid. AI-ul poate greși și uneori poate formula răspunsuri cu prea multă siguranță. Corect. Dar observația că „nu poate spune că nu știe” e pur și simplu falsă. Poate. Și o face. Problema reală nu e că inventează din mândrie, ci că utilizatorul presupune că orice text fluent e adevăr absolut. Fluența nu e echivalentă cu adevărul. Nici la AI, nici la oameni. Nici la profesori. Nici măcar la contributorii de pe Republica.
3. „Sabotează viitorul umanității”
Aici intrăm în zona apocaliptică. Scrierea unui eseu cu ajutorul AI-ului nu e echivalentă cu prăbușirea civilizației. Dacă ar fi așa, atunci: calculatorul a sabotat matematica, Google a sabotat memoria, Wikipedia a sabotat bibliotecile, iar stiloul a sabotat memoria orală a Greciei antice. Tehnologia mută efortul, nu-l anulează. Întrebarea nu e „folosești sau nu?”, ci „cum folosești?”.
4. „Scopul școlii este să mă învețe să gândesc”
Aici e partea cea mai matură și, paradoxal, cea mai vulnerabilă. Da, școala ar trebui să te învețe să gândești. Dar dacă un elev folosește AI: să compare idei, să vadă o structură, să corecteze un draft, să testeze contraargumente, asta nu anulează gândirea. O poate chiar accelera. Problema nu e unealta. Problema e dacă o folosești ca scurtătură permanentă, sau ca antrenor.
5. Ironia supremă
Textul critică AI-ul pentru că „oglindește limbajul tău”. Dar exact asta face orice interlocutor empatic. Și orice profesor bun. Și orice psiholog. Oglindirea nu e manipulare. E mecanism de comunicare.
6. Concluzie scurtă (polemică, dar onestă):
AI-ul nu te iubește, nu te manipulează și nu complotează să te facă dependent.
Nu sabotează umanitatea. Sabotajul apare când omul renunță la responsabilitate.
Dacă îți scrie eseul complet și tu îl copiezi mecanic, problema nu e în algoritm. E în tine. La fel de mecanic poți memora, pe de rost, și comentariul pe care ți-l dictează în clasă sau la meditație, acasă, profa de română, la nu știu care operă literară. Și e la fel de rău.
Dar tu ridici o întrebare serioasă despre confort și lene intelectuală. Aici e miezul.
A transforma un instrument într-un antagonist moral e o proiecție foarte umană. Și, între noi fie vorba, faptul că la 16 ani cineva își pune problema asta e deja dovada că gândirea nu a murit. Deci omenirea poate respira. Pentru moment.<<
PS:
Ironia fină e că dacă ea a scris textul fără AI, atunci tocmai a demonstrat că instrumentul nu „sabotează gândirea”. Dacă l-a scris cu ajutor, atunci a demonstrat că AI-ul poate fi folosit pentru reflecție critică despre… AI.
Oricum ar fi, pentru clasa a XI-a e un text peste medie. Și e chiar sănătos că dezbaterea asta se poartă aici, nu doar la Stanford sau în editorialele glossy. Asta înseamnă că discuția a ajuns unde trebuie, adică în mintea elevilor.
Atâta timp cât nu uităm că este doar un asistent care ne ajută, plus că putem și conversa cu el, totul e Ok.
Altfel riscăm să pățim ca acei politicieni care, fără consilieri care să le facă treaba, sunt zero barat. Bieți politruci habarniști.
Marea găselniță la chatbot-urile astea e partea conversațională. Și cum avem tendința de a sta exagerat de mult cu ochii pironiți pe ecrane, chatbot-urile devin un surogat pentru socializare. Dar e precum nechezolul de pe vremuri, care substituia destul de îndoielnic cafeaua naturală.
Oricum până ce AI-ul nu va furniza și ceva tactil , o atingere tandră un sărut ceva-acolo, la pachet cu simularea afectivității, va rămâne un fel de scrisoare cu urma buzelor date cu ruj ștampilată la final..
În rest, era digitală a venit cu o sumedenie de gadgeturi, cu rețele de socializare, cu sumedenia de canale tv, toate numai bune pentru cheltuit ieftin timpul.
Un film fain, "The comeback trail" din 2021, cu un Tommy Lee Jones profund, alături de Robert De Niro și Morgan Frreman, se termină cu o scenă superbă.
Bătrânul actor de western, tolănit pe o pajiște alături de un indian la fel de bătrân, îi povestește cum un ins avea în tinerețe un morman de jetoane câștigate la ruletă și pe care le risipea în stânga și-n dreapta, până ce-a rămas fără ele.
Așa e și cu timpul, din păcate.
Mult mai util mi se pare prin urmare să apelăm la asistentul AI în căutarea de informații (ceea ce face cu succes și orice motor de căutare), în creativitate și design, sau pentru productivitate sporită pentru a mai scuti din prețiosul timp.
Treaba cu eseurile alea pentru școală o putem încadra aici, dar dacă te pasionează literatura mă gândesc că vei avea pe viitor orgoliul de autor.
Nu văd un viitor romancier apelând la Ai decât ca să-i corecteze greșelile gramaticale.
Asta deși inteligența artificială generativă ciocăne deja pe la ușa domeniului artisitic.
Cu simpatie îți urez toate cele bune.