Generația „work hard” versus generația „party hard”

„În viață trebuie să mai faci și ce nu-ți place”

Am auzit asta de mii de ori, copil fiind, de la părinți și profesori. Acum o aud des de la părinții copiilor care cresc sub ochii mei, în școală.

E un fel de axiomă, de propoziție neinterogată, pe care toți o luăm ca atare. Le-o turnăm copiilor pe gât de câte ori comentează că au teme multe, că n-au chef să-și facă ordine în cameră sau să ducă la bun sfârșit vreo sarcină administrativă.

Și eu am crescut cu sentimentul ăsta – că există, în timpul nostru, o mulțime de lucruri neplăcute care trebuie îndeplinite dincolo de cine suntem sau ce vrem la un moment dat.

Cred că le-am spus-o – și regret enorm – și elevilor mei, de câte ori dădeau ochii peste cap la conținuturi aride sau prea analitice. Mă gândeam – sub automatismul propriilor mele condiționări – că așa mai împingi puțin omul de la spate: învățându-l să accepte, pur și simplu, că viața are și laturile ei acre care trebuie înghițite ca atare, dacă vrei să obții, la capătul drumului, un beneficiu pe termen mai lung.

Până să îți dai seama bine, aproape tot traseul școlar ajunge să fie așa – un lanț de înghițituri grele, de experiențe nedigerate și emoții reprimate, în virtutea promisiunii de la capătul tunelului.

Dacă nu chiar viața în sine nu ajunge să se deruleze până la capăt, cu același reflex de compromis automat.

Cu toate acestea, în mod paradoxal, avem lângă noi o generație de tineri care pare să caute numai plăcerea. Ni se par de neîngăduit lejeritatea lor, amânările lor, starea lor de „cool”, „chill” sau nevoia de „distracție la maxim”.

Odată cu noi, cu o generație de părinți care am crescut în convingerea că viața merge înainte numai dacă știi să accepți și neplăcutul, cresc copii care și-au făcut aproape o religie din a se simți bine, a se relaxa, a nu face nimic. ”Party hard” e deja un țel pentru unii. Nevoia de a pierde controlul, de a se simți liber în propria piele și în oprobiul celorlalți e aproape o palmă peste obrazul atâtor generații anterioare care au asudat să își croiască un drum în viață, reprimând nevoi și pofte inoportune de libertate.

Generații întregi de părinți au crezut că își pot face copiii să treacă peste ele înghițindu-le, aruncându-le, punându-le de-o parte, ca nefiind acceptabile. Generații întregi de copii au fost făcute să creadă că ce simți la un moment dat trebuie validat sau nu de celălalt: „Nu plânge, de ce plângi!? Copiii puternici nu plâng!/De ce te temi? Nu există monștri sub pat! Sunt doar în imaginația ta! Nu fi fricos!/ E greu? Nu-ți place? Ei, află că așa e viața: trebuie să faci și ce nu-ți place!” Au învățat astfel, să își suprime pornirile autentice, să nu își comunice gândurile și emoțiile, de teamă că ceea ce simt îi micșorează ca oameni.

Trebuie să fie aici mai mult decât o luare pe calea greșită – nici nu există așa ceva, dacă accepți că viața este un continuum, o creștere organică, un flux în care lucrurile se întâmplă cu un motiv anume, de neocolit.

Căutările declarate ale copiilor noștri, de plăcere și timp pentru stat degeaba trebuie să vină ca o contra-reacție la un neadevăr pe care l-am servit noi, probabil. O polaritate pe care am creat-o noi – aceea că viața e grea, o luptă, un șir de acceptări în afara plăcerilor noastre – a condus, la rândul ei, la o altă polaritate: o generație care e gata să petreacă ”la greu”, să uite de sine, să se abandoneze instinctului, independent de ochii dezaprobatori din jur.

Multe lucruri trebuie să fi pornit greșit de la abuzul afirmației în care am crezut cu toții, de generații întregi: aceea că nu trebuie să fim angajați mereu cu sufletul în tot ceea ce facem.

Căci despre asta este vorba când fluturi propoziții-ciocan pe deasupra capetelor copiilor noștri: „În viață trebuie să faci și ce nu îți place” – e un bumerang cu efecte devastatoare în formarea personalității lor.

Transmiți, odată cu ele, că viața este despre cum să te scindezi: cum să lași o parte din tine ruptă de cealaltă care face, dictat, lucruri împotriva voinței proprii.

Există, la un moment dat, în devenirea copilului – momente naturale care stârnesc tensiuni, frică, oboseală, neputință. Adică emoții care se înalță ca un baraj în fața pasului următor.

Generații întregi de părinți au crezut că își pot face copiii să treacă peste ele înghițindu-le, aruncându-le, punându-le de-o parte, ca nefiind acceptabile. Generații întregi de copii au fost făcute să creadă că ce simți la un moment dat trebuie validat sau nu de celălalt: „Nu plânge, de ce plângi!? Copiii puternici nu plâng!/De ce te temi? Nu există monștri sub pat! Sunt doar în imaginația ta! Nu fi fricos!/ E greu? Nu-ți place? Ei, află că așa e viața: trebuie să faci și ce nu-ți place!” Au învățat astfel, să își suprime pornirile autentice, să nu își comunice gândurile și emoțiile, de teamă că ceea ce simt îi micșorează ca oameni.

În fiecare moment în care îți ajustezi forțat ceea ce vine autentic din interior numai ca să placi celuilalt – părinte, profesor, partener, prieten – se întâmplă un fel de abdicare de la drumul în construcție care duce spre tine. În fiecare moment în care am fost învățați să acceptăm să facem ceva anume înainte de a ni-l asuma prin decizie proprie și cu inima deschisă, doar de dragul mulțumirii părinților noștri sau de frica lor, mai cade o piatră de la temelia puterii noastre interioare.

Pe termen scurt, o amenințare, un hei-rup de genul „taci și înghite, că așa e viața” – pare să dea rezultate: copilul se supune, își modelează trăirile ca să te mulțumească sau să te evite pe tine. De curând, un tată mi-a povestit că fiica lui ”funcționează” împinsă de la spate: puțin ridicat de glas, un pic de încruntătură, doze de dezamăgire declarată administrate temeinic după eșec; ca să știe binele de rău, aparent. Mi-a spus că nu face nimic de la sine, că școala nu e încă o plăcere și – de teamă să nu piardă calea – mai bine o ține din scurt și o împunge de pe margine, ca să meargă drept, potrivit și repede.

Pentru toți părinții care își condiționează copiii cu tot felul de trucuri ca să reușească, mai puțin cu încrederea și dragostea pentru cine sunt ei dincolo de succese și reușită: N-O SĂ VĂ MEARGĂ NICIODATĂ! Tot ce e forțat și reprimat în noi – toate lucrurile pe care le-am făcut de silă, de frică sau de rușine în copilărie – se întoarce mai târziu împotriva noastră sub formă de boli, de nervi, de tristețe, de instabilitate, oboseală și nesiguranță. Cât de greu ne este să acceptăm că viața este despre plăcere, despre libertate și satisfacție interioară? Câți dintre noi ”am ajuns oameni” la exterior cu prețul surpării de sine, în interior?

În spatele declarațiilor lui sunt, desigur, și iubire, și bune intenții. Ce nu știe el însă – alături de milioane de alți părinți, poate – este cum să perceapă lumea din interior către exterior. În afară, e posibil ca fiica lui să facă lucrurile mai bine de a doua zi: să citească mai mult, să ridice mâna mai des, să își dorească să fie prima. Înăuntru – acolo unde dezastrul nu se vede decât la vârsta maturității – lucrurile se surpă rând pe rând, discret, și fără ca fetița să o știe. Pentru că este prea ocupată să accepte că în viață se fac și lucruri care nu plac. Prea ocupată să primească aprobarea tatălui și să își alunge senzațiile adevărate care o fac să ezite, să nu fie suficient de atentă sau să își ascută suficient de bine memoria care îi slujește la învățarea contra-timp a tablei înmulțirii.

Nu e de mirare că mulți dintre copiii de astăzi depun armele pe drum. Noi nu aveam curajul s-o facem – lupta pentru supraviețuire a părinților noștri ne înfricoșa suficient să strângem buza de jos în încleștare și să luăm de bună afirmația că viața este și despre abuz acceptat.

Generația actuală de copii nu mai crește cu frica zilei de mâine. Crește cu frica părinților de a nu avea copii suficient de buni și competitivi, care să le umple ego-urile lor rănite. Numai că această lipsă a fricii – tradusă adesea cu lipsă de respect – îi împinge pe ei la extrema cealaltă: „nu mai vreau să fac nimic, vreau să mă simt bine pur și simplu”. De aici, tot mai mulți tineri care părăsesc școala înainte de vreme, tot mai mulți tineri care, aparent, nu știu ce vor face în viitor.

Nu e nici indolență, nici obrăznicie în afirmația lor, cred. Este o migrație naturală a spiritului uman către adevăratul sens al vieții: nu poți să fii într-un loc și să nu fii acolo în același timp. Nu poți face o treabă doar pentru că trebuie, fără să ți-o asumi din toată inima, chiar și așa cum este ea, mai puțin plăcută. Ea devine plăcută prin prezența mea, prin alegerea mea, nu prin reacția mea suprimată de om împins de la spate.

Pentru toți părinții care își condiționează copiii cu tot felul de trucuri ca să reușească, mai puțin cu încrederea și dragostea pentru cine sunt ei dincolo de succese și reușită: N-O SĂ VĂ MEARGĂ NICIODATĂ! Tot ce e forțat și reprimat în noi – toate lucrurile pe care le-am făcut de silă, de frică sau de rușine în copilărie – se întoarce mai târziu împotriva noastră sub formă de boli, de nervi, de tristețe, de instabilitate, oboseală și nesiguranță. 

Cât de greu ne este să acceptăm că viața este despre plăcere, despre libertate și satisfacție interioară? Câți dintre noi ”am ajuns oameni” la exterior cu prețul surpării de sine, în interior?

A trecut vremea aceea. Omenirea se îndreaptă cu pași rapizi către un alt nivel de conștiință: unul mai asumat, în care fiecare pui de om trebuie deja să învețe cum să își dezvolte un sistem de ghidaj interior, cum să aibă încredere în instinctele și emoțiile proprii.

Or, lucrul acesta se face numai în energia unor adulți care cresc și ei, odată cu copiii lor, întru noul adevăr: că viața nu este despre lucrurile neplăcute pe care le faci îndurând, ci despre cum te ridici deasupra lor, aliniat întâi la cine ești pe dinăuntru.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp