Happy end ghilotină

I se întâmplă criticului câteodată să nimerească peste un film alunecos care, dincolo de plăcut/ ne-plăcut, îi dă peste cap radarul axiologic. Dincolo de calea ferată nu e un film important (raportat la ce se întâmplă în cinemaul românesc recent și chiar la filmografia regizorului), nici un film prost, poate doar un eșec. În umbra acestui eșec mi se părea că văd un merit care să îl pună ferm pe o hartă a filmelor românești, chiar dacă undeva într-un colț, de unde să existe fără urmări sau urmași (poate doar în încercările ulterioare ale lui Cătălin Mitulescu). Până la urmă însă, relația mea cu filmul a fost cam ca reîntâlnirea dintre soția lăsată în țară și bărbatul întors de la muncă din Italia: n-am zis nu la vrăjeala și promisiunile lui, m-am gândit, m-am sucit, dar în final, spre deosebire de personajul feminin, nu ne-am împăcat.

Știu, am stricat finalul pentru cei care n-au văzut filmul, dar înainte de asta l-a stricat Mitulescu (scenarist și regizor), grefând un happy-end artificial peste o poveste care mergea în altă direcție. Acest final ghilotinează orice pretenție la tridimensionalitate a personajului feminin (și-așa extrem de opac). În penultima secvență, cumnatul îl asigură pe Radu (Alexandru Potocean) că o să se întoarcă, „doar știi cum e”. Profeția odată adeverită, Monica (Ada Condeescu) devine o anexă, în cel mai bun caz o puștoaică imatură. Toată tensiunea dintre ei e anulată retroactiv de acest dezechilibru.

Finalul lovește prin ricoșeu în ceea ce putea fi miza principală a filmului: e vorba până la urmă despre un singur personaj, respectiv bărbatul, cu proiectul lui de viață (copil, soție, bani, Italia) și nu despre despre o relație, un schimb, o interacțiune între doi oameni. Or, tocmai în asta am crezut că văd încercarea nereușită, eșecul care putea să stea drept dovadă pentru ceva foarte greu de obținut în artă: muchia extrem de fină a lucrurilor atunci când se întâmplă, devenirea lor. Aplicat la acest film, e vorba de mareea permanentă dintre ei: ea cu mărturisirea de vinovăție și comportamentul deloc vinovat, el cu iertarea dictată de o conștiință încărcată; fluxul și refluxul încercărilor lui de seducție, respingerilor ei, și din nou seducție, doar că venind dinspre ea (pe jumătate exercițiu de cruzime, pe jumătate pentru că lucrurile nu sunt tranșate, se joacă până în prelungiri).

Această devenire Mitulescu o construiește în primul rând printr-o detașare a prim-planului de planul secundar: toate personajele ocupă același spațiu-timp, dar interacțiunea dintre personajele principale și cele secundare este strict formală. Tot ceea ce se întâmplă în jurul cuplului principal nu îi influențează și nu îi interesează. Există în orice moment o complicitate tăcută și insinuantă a adversarilor care își recunosc unul altuia valoarea: tot ceea ce face fiecare dintre cei doi e un mesaj pentru celălalt, personajele secundare sunt butaforie pentru jocul lor de urmărire (vecina trimisă acasă ca să stea cu copilul e un indiciu pentru el unde să o găsească; generozitatea lui Radu față de lăutări e motivată de nevoia de a prelungi limbo-ul festiv care împiedică discuțiile serioase și favorizează re-întâlnirea și re-obișnuirea; chiar și copilul, luat din somn și adus la autogară, devine o unealtă care împiedică apropieri și răbufniri deopotrivă).

În al doilea rând, ceea ce contează la amândoi, dar e vizibil doar în cazul ei, e tinerețea; în sensul abstract de punct în care viața nu are încă un parcurs determinat. Asta îi separă cu adevărat de ceilalți: mirii între două vârste, nuntașii fără perspective, toți se mișcă pe coordonate cunoscute (și, poate mai important, sunt conștienți de asta). Ceea ce îi diferențiază nu e precaritatea materială (oricum Mitulescu evacuează de pe platou orice urmă de sărăcie autentică), îngustimea intelectuală sau kitsch-ul (care se vrea) hilar al preocupărilor, modelor și aspirațiilor, ci faptul că sunt statici, că și-au atins limita. Radu și Monica sunt încă sub zodia lui „orice se poate întâmpla”, iar greutatea momentului va fi recunoscută doar post, când totul se va fi terminat și vor povesti nepoților despre acea noapte în care viața lor împreună s-a făcut/ desfăcut.

Am descoperit citind cronicile dedicate filmului că personajul e jucat prost, ca Ada Condeescu e sublimă, dar să nu mai cânte (pe mine doar atunci m-a convins), ca monoreplicile ascund mari adevăruri, că e pe rând vestală la templul iubirii necondiționate, fetiță derutată și femeie fatală etc. Pe lângă fotbal, politică și filme, ne pricepem toți și la psihologie feminină. În ce mă privește, eu l-am văzut pentru un moment în faldurile rochiei vaporoase pe Raymond Carver; m-am înșelat.

Într-o povestire cu un subiect similar, un cuplu în momentul în care o infidelitate este dată în vileag, Raymond Carver reușește să contorsioneze limba engleză într-o frază intraductibilă prin care verbalizează nedefinitivul, potențialul, muchia de care vorbeam: „There was this funny thing of anything could happen now that we realized everything had.” Această frază descrie fără rest scena din film în care cei doi se reîntorc acasă și se întind în patul dublu în care deja dorm copilul și vecina adolescentă care avusese grijă de el. Bărbatul a renunțat în sfârșit și se întoarce resemnat pe colțul lui de pat, ea îl ia în brațe nu pentru a-l atrage înapoi în joc ca mai înainte, ci ca pe ceva ce tocmai a fost pierdut (și modul cum îl îmbrățișează îl face pierdut în chiar momentul ăla) – „totul deja s-a întâmplat”. Din nou Carver, în aceeași povestire (Gazebo): „We opened our eyes and turned in bed to take a good look at each other. We both knew it then. We'd reached the end of something, and the thing was to find out where new to start.”

Problema cu finalul fericit nu e ca nu ar fi fost posibil, doar că mișcarea – relația lor, care se poate termina sau poate continua, premisa cu care pleacă filmul la drum – se oprește în dimineața dezvrăjită de după nunta din mahala. Ceea ce urmează, familia întregită și fericită pe malul lacului italian, e surplus. Indiscutabil ar fi fost un film mai bun fară acest al doilea final, dar, până la urmă, valoarea lui stă în cât de aproape a trecut pe lângă țintă (chit că n-o fi fost ținta asumată). Pentru asta eram dispus să trec cu vederea chiar și muțenia prost scenarizată a eroinei (la care renunță câteodată pentru replici stupide și redundante), care ar trebui să treacă drept etern feminin, și din care filmul a sperat să culeagă roadele în mod kuleshovian. Cumva, i-a reușit. Am descoperit citind cronicile dedicate filmului că personajul e jucat prost, ca Ada Condeescu e sublimă, dar să nu mai cânte (pe mine doar atunci m-a convins), ca monoreplicile ascund mari adevăruri, că e pe rând vestală la templul iubirii necondiționate, fetiță derutată și femeie fatală etc.. Pe lângă fotbal, politică și filme, ne pricepem toți și la psihologie feminină. În ce mă privește, eu l-am văzut pentru un moment în faldurile rochiei vaporoase pe Raymond Carver; m-am înșelat.

(Foto: cinemagia.ro)

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp