Foto - Inquam Photos
În anii 80, în satul în care m-am născut, toată lumea era prietenoasă cu toată lumea. Cu o singură excepție, când toate normele sociale erau suspendate, iar oamenii deveneau, pentru câteva minute, fiare. Pe atunci, comuna era populată și avea zilnic două curse de autobuz care o legau de capitala de județ. Oamenii lucrau, studiau sau mergeau cu daraveri la oraș cu rata. (Rata este un cuvânt care a fost ridicat de la coșul de gunoi lexical și resemantizat de bănci. El însemna pe vremea aceea un autobuz care făcea curse regulate și nu mai avea alte înțelesuri).
Momentul dezbrăcării de umanitate a oamenilor survenea în fiecare zi lucrătoare la oră fixă, când rata trăgea la peronul înțesat de lume. Ca prin farmec, oamenii se metarmofozau grotesc, le creștea păr pe chip și canini ca în videoclipul Thriller și se transformau în vârcolaci. Dar – vai – nu începea nicio coregrafie antrenantă, așa cum ne amăgesc regizorii de musical-uri. Imediat ce autobuzul oprea, oamenii se năpusteau ca o hoardă de zombi spre ușile care se deschideau fâsâind. Meleul avea dimensiuni epice. Copiii ca mine nu aveau nicio șansă combativă, femeile țipau prinse de talazul uman, hainele pârâiau și se rupeau, papornițe erau călcate nemilos în picioare, iar cei mai voinici se pocneau și își disputau feroce locurile pe banchete. Aceasta era miza: să călătorești așezat pe banchetele tapițate cu stofă în bucleu, lustruite de jeg. Încăpea o singură persoană pe scara strâmtă, iar boardingul era de fiecare dată anevoios și se solda cu pagube materiale și echimoze. Când stampede-ul amenința să se soldeze cu spitalizări sau cu deteriorarea iremediabilă a autobuzului, șoferul intervenea ca un arbitru și răcnea. Oamenii tresăreau atunci, dar lupta continua și muierile țipau și-și ridicau plozii deasupra capului și-i pasau peste mulțime soțului vânjos care era foarte aproape de marcarea eseului. După ce urcau și ocupau mai multe locuri decât aveau nevoie, vârcolacii transpirați și cu părul vâlvoi zâmbeau tâmp unii la alții, își trăgeau căciulile pe ceafă ca după un episod amnezic și redeveneau oameni. Își ștergeau pe furiș câte un firicel de sânge de la colțul gurii, își netezeau surtucele din dimie și continuau cu veselie istoria începută pe peron. Nimeni nu se supăra pe nimeni și totul reintra abrupt în normalitatea veselă a acelor ani. Era, am înțeles, un soi de ritual care trebuia performat și apoi dat uitării până la următoarea rată. Rânduiala trebuia conservată. Nimeni nu-și bătea capul să imagineze un sistem de îmbarcare care să pună în valoare criterii diferite de condiția fizică. Nimeni nu realiza ridicolul mizei și al situației.
S-a convertit între timp lumea la indulgență? Am învățat ceva? Nicidecum. Aceste scene aveau loc în urmă cu 30-40 de ani cu precizie, în fiecare zi la orele 6:30 și la 15:00, exact la fel cum astăzi, în București, la orele dimineții și ale înserării au loc invazii barbare în trafic. Hunii din București ar face orice să ajungă acasă înaintea tuturor celorlalți, să strivească plăcut bucleul fotoliului preferat din fața televizorului din sufragerie. Captivi în labirintul infinit al imprecațiilor, al amenințărilor și al manevrelor periculoase, nimeni nu realizează ridicolul mizei și al situației. Așa e rânduiala.
În această cheie amuzată navighez zilnic debaclul de violență bucureștean din trafic, deși, într-o zi, la volan fiind, am citit pe telefon așa: ”How we spend our days is, of course, how we spend our lives.”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
ciorchine.Daca atunci lumea devenea fiara din vina intarzierii autobuzelor , ratei , trenurilor , astazi devin fiare din lipsa de educatie sau din cauza tupeului golanesc. Cand conduci ca un animal cu ciomagul in masina pus pe portiera sau cu sabia in portbagaj asta nu mai tine de alti factori decat de legea junglei din ticalosie , intai smecherii si dupa aia sarakanii cum le place sa spuna cu tupeu.
Rate erau şi pe vremea aceea, dar la CAR. Cu acele rate părinţii mei şi-au construit casa şi acareturile din jur. Dar parcă nu erau atât de împăvărătoare (ratele) ca acum. Probabil pentru că nu erau împrumuturi de la bănci. Atunci nu se putea; era doar CAR-ul.
În anii ’80 neamurile migratoare mai năvăleau şi când se băga pui la Alimentara. A-ţi păstra rândul cu dinţii lua, de multe ori, forma literală a expresiei.
Și erau turiști din toate națiile!
Așa că mai ușor cu pianul jignirii românilor pe scări...