Întâlnirea unui doctor în filologie cu ChatGPT. Profesoara Rodica Zafiu: „Îl privesc cu admirație și cu fascinație, mărturisesc, pentru că nu credeam posibil să se ajungă la nivelul acesta de limbă corectă și adecvată conversațional”

Foto: Tedx

Pe vremuri, se spunea despre unii oameni că sunt hotărâți. Astăzi, însă, ei au devenit determinați. Îmbrățișată de o parte a societății fără rezerve și criticată cu asprime de alta, schimbarea face parte din procesul de reînnorire a limbii române, spre Rodica Zafiu, doctor în filologie, profesor la Catedra de Limba Română a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti și cercetător la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“. „Cineva se poate întreba de ce avem nevoie de determinat când hotărât spunea exact același lucru. În același timp, constatăm că există și fenomenul reînnoirii permanente. Limba română a trecut printr-o reînnoire uriașă în a doua jumătate a secolului al 19-lea, când atâtea cuvinte de origine slavă, greacă sau turcă au fost înlocuite cu neologisme latino-romanice împrumutate din franceză, adeseori modelate după latină. Atunci s-a petrecut o schimbare care i-a tulburat foarte mult și pe oamenii obișnuiți, și pe scriitori. Dar cuvintele de atunci s-au asimilat perfect. (...) Când l-a înlocuit speranță pe nădejde părea la fel de inutil și de supărător: de ce să avem speranță, când limba română are deja cuvântul nădejde, care spune exact același lucru?”, spune Rodica Zafiu, autoare a numeroase volume, de lingvistică (n.r. aici puteți găsi cea mai recentă apariție editorială, 101 cuvinte argotice - ediția a doua). 

Unele dintre anglicismele semantice atât de folosite astăzi pot însă să creeze confuzii supărătoare. Este cazul situațiilor suspicioase, al alungirilor dramatice de gene sau al reducerilor epice la produsele de sezon. Într-un interviu pentru Republica, Rodica Zafiu oferă o serie de răspunsuri la întrebarea „Ce limbă mai vorbesc românii astăzi?” și explică de ce nu ar trebui să o neglijeze pe cea de ieri ori să ignore expresiile regionale. „Aud de foarte multe ori cu îngrijorare că în școală copiii refuză să citească Creangă sau Rebreanu pentru că nu înțeleg textul. Sigur, sunt acolo cuvinte care se referă la realități trecute, cuvinte și expresii regionale sau învechite, dar cred că a le cunoaște e o îmbogățire culturală. Chiar dacă nu le vei folosi în comunicarea curentă, e important ca ele să fie cunoscute și să existe ca bază pasivă a vocabularului la dispoziția mai multor vorbitori”, spune Rodica Zafiu.

• Câteva idei din interviu:

Despre sensuri copiate din engleză care produc confuzii supărătoare: „Mă deranjează când, mai ales în traducerea filmelor, se spune că o situație e suspicioasă. În română există suspect pentru o situație care prezintă anumite semne de întrebare și suspicios pentru persoana care manifestă neîncredere în ceva. Deci aveam deja această specializare. Atribuind un alt sens lui suspicios, creăm o confuzie inutilă. Situațiile acestea erau învățate pe vremuri în studiul limbii engleze, ca lucruri de care să te ferești – „falși prieteni””.

Când termenul românesc concurează anglicismul: „Gândiți-vă că ne-am amuzat cu toții la început când s-a adaptat atât de ușor un verb a downloada, care a intrat perfect în tiparele morfologice românești. Dar, în fond, se folosește destul de mult și a descărca și, la un moment dat, s-ar putea chiar să se impună definitiv acesta din urmă. Ca să nu mai amintim că în limbajul colocvial se spune chiar a da jos. Nu impus neapărat de cineva, ci pur și simplu pentru că, odată ce te-ai obișnuit cu un concept, poate varia modul de a-l denumi și se poate întâmpla ca până la urmă să rămână în uz termenul românesc. La fel, pentru developeri sau dezvoltatori: cred că e mai frecvent dezvoltatori acum.”

Despre Creangă cel inaccesibil astăzi: „Știm că unele dintre cuvintele pe care le găsim în Creangă au mai ales expresivitate fonetică. Ele se înțeleg din context. Nu trebuie să știm neapărat care era sensul exact al lui balcâză ca să înțelegem că e vorba de o caracterizare negativă. La un moment dat, cred că trebuie favorizată și o lectură care nu se împiedică chiar de fiecare cuvânt, ci prinde sensul și se relaxează puțin. Apoi, mie mi s-ar părea totuși important să nu pierdem cu totul bagajul acesta al diversității lexicale, regionale. (...) Cred că e important în perioada asta, în care există globalizare, dar există și afirmarea individualităților locale, să avem curiozitate și respect față de ceea ce nu știm de acasă sau nu e doar limbă standard.”

Despre expresii românești cu origini mai puțin cunoscute: „Am scris la un moment dat un articol despre a da rasol, adică a face un lucru de mântuială, expresie care nu se poate explica foarte bine pornind de la termenul culinar. Am găsit reclame din 1906 la un produs chimic, Rasol, cu care bărbierii puteau da barba jos, fără brici, în câteva minute. Așa că atunci când nu aveau timp, dădeau cu Rasol.”

Despre ChatGPT: „Când am descoperit instrumentul acesta am avut o senzație care poate să pară cam antipatică. Mi-am zis că, dacă inteligența artificială ajunge să producă texte banale pe care le poate produce inteligența medie umană, nu e, în fond, nicio problemă. Pentru că în clișee vorbesc și oamenii, vorbește și inteligența artificială. De ce aș prefera neapărat clișeul uman, al individului care a învățat pe de rost niște lucruri și le reproduce fără să gândească prea mult?”

• Interviul pe larg:

Recent ați susținut pe scena Ateneului, la invitația Humanitas, o conferință cu titlu: Ce limbă mai vorbesc românii astăzi? Care este răspunsul la această întrebare?

Nu se poate da un răspuns simplu. Românii vorbesc în fel și chip, în funcție de situație, în funcție de cultura și abilitățile lor. E cazul să ne ferim de generalizări, dar, într-adevăr, cu toții suntem în general atenți la modul în care vorbesc cei din jurul nostru și mai ales observăm schimbările. Aceasta a fost ținta conferinței: să facem un fel de bilanț al principalelor schimbări apărute în limba română în ultimele decenii, cu moderație, pentru că nu sunt atât de multe pe cât am crede uneori.

La ce schimbări vă referiți, ce ați constatat de-a lungul ultimilor ani?

Cum era de așteptat, schimbările apar mai ales în vocabular, în frazeologie, acesta e întotdeauna aspectul cel mai mobil al unei limbi. Mai puține sunt micile modificări din gramatică, de pildă, sau din fonologie. Așadar, vorbim, în primul rând, de o modificare a lexicului. Și, așa cum toată lumea observă, una dintre principalele forme ale schimbării e produsă de influența engleză, de importul foarte puternic de cuvinte englezești și de calchierea, de traducerea unor expresii, sintagme. E fenomenul care s-a manifestat cu putere după 1989, când au fost reînnodate legăturile cu lumea occidentală. Schimbul de idei și de texte a devenit mult mai puternic, odată cu mișcarea oamenilor într-o direcție și în alta. Și atunci s-a petrecut și la noi ceea ce a fost un fenomen în Europa după Al Doilea Război Mondial: o puternică influență anglo-americană asupra celorlalte limbi din Europa. 

Ce impact a avut această influență asupra evoluției limbii române? Acum auzim, de exemplu, că o persoană hotărâtă e determinată… Putem cataloga impactul drept unul pozitiv sau negativ?

Eu n-aș spune că e nici pozitiv, nici negativ, ci oarecum firesc. Sigur că pentru experiența individuală e șocant și poate fi chiar supărător. Cineva se poate întreba de ce avem nevoie de determinat când hotărât spunea exact același lucru. În același timp, constatăm că există și fenomenul reînnoirii permanente. Limba română a trecut printr-o reînnoire uriașă în a doua jumătate a secolului al 19-lea, când atâtea cuvinte de origine slavă, greacă sau turcă au fost înlocuite cu neologisme latino-romanice împrumutate din franceză, adeseori modelate după latină. Atunci s-a petrecut o schimbare care i-a tulburat foarte mult și pe oamenii obișnuiți, și pe scriitori. Dar cuvintele de atunci s-au asimilat perfect. De fapt, a determina a intrat de multă vreme în română. Ce se întâmplă acum e că, pe cuvinte care au intrat în secolul al 19-lea în uzul cultivat românesc, se grefează sensuri noi, care au fost dezvoltate în engleză. Dar surpriza e că, de multe ori, aceste sensuri au o istorie și că nu sunt atât de nemotivate. Ele au evoluat și în engleză pornind de la latină, venind uneori din franceza veche, franceza medievală, însă au dobândit alte specializări. În franceză s-au specializat într-un fel, în engleză puțin altfel, dar pornind de la aceleași sensuri de bază din latină.

Cum credeți că vor trata lingviștii peste 100 de ani această evoluție?

Probabil că nimeni n-o să se mai mire de sensurile acestea peste 100 de ani, să spunem. Lingviștii vor reconstitui istoria lor și vor arăta că, prin anul 2000, cuvântul determinat a mai căpătat un sens, așa cum multe dintre cuvintele noastre și-au adăugat sensuri în timp. Iar cei care vor învăța de la început aceste sensuri nu vor mai avea supărarea noastră. Limba acceptă sinonimia, uneori cu specializări semantice sau stilistice. Astăzi. folosim nădejde în expresii - a trage nădejde -, dar speranță e mult mai des utilizat. Când l-a înlocuit speranță pe nădejde părea la fel de inutil și de supărător: de ce să avem speranță, când limba română are deja cuvântul nădejde, care spune exact același lucru?

Unele dintre aceste anglicisme semantice (sau calcuri după engleză) pot însă să creeze însă niște confuzii supărătoare.

Puteți să ne oferiți câteva exemple?

De pildă, mă supără destul de mult cuvântul decepție, folosit cu sensul de „înșelare”, copiat după engleză. În română, decepție se fixase cu un sens foarte diferit, „dezamăgire”. Mi se pare că distanța e mult prea mare între dezamăgire și înșelare și cuvântul folosit cu sensul copiat din engleză creează confuzii supărătoare. Sau mă deranjează când, mai ales în traducerea filmelor, se spune că o situație e suspicioasă. În română există suspect pentru o situație care prezintă anumite semne de întrebare și suspicios pentru persoana care manifestă neîncredere în ceva. Deci aveam deja această specializare. Atribuind un alt sens lui suspicios, creăm o confuzie inutilă. Situațiile acestea erau învățate pe vremuri în studiul limbii engleze, ca lucruri de care să te ferești – „falși prieteni”, cuvinte din cele două limbi care seamănă, pentru că au origine îndepărtată comună, latină sau chiar franceză, dar care nu se traduc unul prin celălalt.

Un alt exemplu ar fi topic, un topic de discuție… Ce părere aveți despre el?

La început m-a supărat foarte tare și, de fapt, nici acum nu-mi place foarte mult topic, pentru că eu eram obișnuită cu el din lingvistică și din retorică, deci mi s-a părut că produce o confuzie. Îmi dau însă seama că pentru mulți vorbitori vechile sensuri – „referitor la ordinea cuvintelor”, „referitor la locuri comune în argumentare” – nu erau unele foarte vii. Am scris destul de recent despre felul cum se folosesc unii termeni din teoria literaturii, din analiză literară. Creez un narativ în loc de „spun o poveste”: mărturisesc că nu-mi place și sper să nu se impună, dar cine știe?!

Pe urmă e toată seria aceea cu epic, dramatic... A fost ceva epic aseară… Noi aveam genul epic, despre care se învață și în școală. Sigur, se poate reface o legătură între cele două sensuri („narativ” și „amplu, grandios”), dar ea nu s-a produs natural în română, legătura aceasta s-a grefat într-un mod cam derutant, după mine. Reduceri epice la produsele de sezon. Am găsit așa ceva care mi se pare deocamdată nefiresc. Iar dramatic iarăși m-a șocat, în măsura în care e folosit pentru acțiuni pozitive. O situație dramatică era legată de genurile literare sau presupunea aspecte negative. Acum, dacă cineva suferă o schimbare dramatică poate fi și ceva bun. Am găsit exemple de tipul creșteri dramatice, în care era vorba de creșteri pozitive. Cel mai bine fixat deja, mai ales în limbajul tinerilor, e patetic, care era restrâns la noi la caracterizarea unui anumit tip de de vorbire emoțională și care a ajuns să însemne „jalnic”. Cred că deja am început să ne obișnuim cu el, pentru că a fost foarte mult folosit.

Când credeți că ajunge frecvența anglicismelor să fie supărătoare într-un discurs? În corporații se folosește deseori un amestec de română și engleză, denumit câteodată „corporateză”. Aici întâlnim foarte frecvent și verbul „a targeta”.

Sigur că mi s-ar părea supărător a targeta dacă l-aș întâlni într-un eseu pe teme filozofice sau dacă l-aș întâlni într-o predică religioasă. Cum targetăm publicul credincios ar fi într-adevăr nepotrivit. Da dacă aceste cuvinte rămân în zona lor de jargon profesionist, mi se par acceptabile. Trebuie să ne gândim că persoanele care vorbesc, cum spuneți, corporateza, vorbesc în mod normal engleză în foarte multe situații, comunică probabil frecvent cu cei din alte țări. Învață adesea o terminologie de specialitate a organizării afacerilor, a relațiilor financiar-comerciale în limba engleză și e foarte ușor ca o terminologie de specialitate să fie adaptată ad-hoc în română. Nu cred că există riscul ca toate acestea să intre în limba comună și să pătrundă acolo unde nu-și au locul. În fond, există dintotdeauna un jargon al medicilor, jargoane al diverselor specialități, care n-ar trebui să ne supere foarte tare. Asta pentru că, de fapt, ele răspund unei nevoi practice. Uneori profesioniștilor le e mai ușor să vorbească așa decât să caute echivalentul în română. Vestea bună e că uneori, dacă vorbim nu de jargonul propriu-zis, ci de ceea ce intră într-o utilizare mai mai largă, s-a observat următorul fenomen: într-o primă fază anglicismul pătrunde în limbă, iar apoi acesta poate să fie concurat de traducerea românească, fără să impună asta vreo academie, fără să o impună un regulament special. Gândiți-vă că ne-am amuzat cu toții la început când s-a adaptat atât de ușor un verb a downloada, care a intrat perfect în tiparele morfologice românești. Dar, în fond, se folosește destul de mult și a descărca și, la un moment dat, s-ar putea chiar să se impună definitiv acesta din urmă. Ca să nu mai amintim că în limbajul colocvial se spune chiar a da jos. Nu impus neapărat de cineva, ci pur și simplu pentru că, odată ce te-ai obișnuit cu un concept, poate varia modul de a-l denumi și se poate întâmpla ca până la urmă să rămână în uz termenul românesc. La fel, pentru developeri sau dezvoltatori: cred că e mai frecvent dezvoltatori acum. Sunt reglaje care se petrec pur și simplu în timp.

Observăm, adesea, că mulți oameni vorbesc o limbă ultra-simplificată, în care sunt folosite cuvinte umbrelă, care înlocuiesc o gamă variata de realități și nuanțe. Există riscul ca o limbă ultra-simplificată să ducă la o gândire ultra-simplificată?

Da, problema există, dar aș spune că există la nivelul individual, mai mult decât la nivel social. Adică tind să cred că nu limba sărăcește, pentru că, totuși, oricând cei care citesc, cei care își dezvoltă gândirea, limbajul vor continua să caute nuanțe, vor avea de unde lua cuvinte cu care să exprime o gândire mai complexă. Există însă și tendința, mai ales în comunicarea cotidiană rapidă, de repetitivitate, clișeizare, reducere, cum spuneți, la câteva cuvinte cu care se rezolvă totul. De altfel, situația nu e una nouă. E schița lui Caragiale, „Cam târziu”, în care un personaj poartă orice conversație cu trei replici: Ei, aş!, Parol?, C' eşti copil!? Și toate astea trei apar în absolut orice situație. Numai că și asta e în general o trăsătură a conversației și uneori e chiar considerată o trăsătură a limbajului tinerilor, mai ales în grupurile care n-au nevoie să explice prea mult, ci doar să mențină contactul, fără prea multe vorbe.

Așadar, pericolul există în măsura în care codul acesta simplificat ajunge pentru unii să fie suficient. Și cred că pericolul există în momentul de față în măsura în care nu se mai citește foarte mult sau nu se mai citesc cărți mai dificile și astfel nu se mai cunosc foarte multe cuvinte și expresii vechi sau regionale, care sunt un bagaj tradițional al limbii române. Dar care poate fi înlocuit în uz de formulele mai la modă. Aud de foarte multe ori cu îngrijorare că în școală copiii refuză să citească Creangă sau Rebreanu pentru că nu înțeleg textul. Sigur, sunt acolo cuvinte care se referă la realități trecute, cuvinte și expresii regionale sau învechite, dar cred că a le cunoaște e o îmbogățire culturală. Chiar dacă nu le vei folosi în comunicarea curentă, e important ca ele să fie cunoscute și să existe ca bază pasivă a vocabularului la dispoziția mai multor vorbitori. Aici cred că e nevoie de un pic de efort, care nu știu exact cum ar trebui stimulat, dar probabil că e rolul școlii să o facă. La nivelul limbii nu e un pericol real, pentru că o limbă care are cultură, știință, o viață spirituală și practică normală, chiar dacă pierde unele nuanțe, le înlocuiește, le dezvoltă. Poate că unele cuvinte, la care noi ca filologi ținem, vor fi abandonate sau uitate de cei mai mulți, dar, cu siguranță, cuvintele care le înlocuiesc vor deveni și ele mai nuanțate, mai complexe. Experiența spune că limbile care au o cultură vie nu sărăcesc, își dezvoltă în permanență alte mijloace pentru a compensa pierderile.

Cred că e important în perioada asta, în care există globalizare, dar există și afirmarea individualităților locale, să avem curiozitate și respect față de ceea ce nu știm de acasă sau nu e doar limbă standard. Mi se pare foarte frumos să privim cu curiozitate și cu interes și să învățăm și ardelenisme, și moldovenisme, și bănățenisme, nu numai muntenisme, dacă suntem din București. Pentru că, așa cum învățăm limbi străine, uneori trebuie să învățăm și din limba română ceea ce e mai puțin uzual.

Ce facem cu Creangă? Unul dintre cele mai inaccesibile texte pentru copiii de astăzi a devenit „Amintiri din copilărie”. Și părinții înșiși sunt uneori puși în dificultate de complexitatea limbajului și nu-i mai încurajează nici ei pe cei mici să citească.

De fapt, știm că unele dintre cuvintele pe care le găsim în Creangă au mai ales expresivitate fonetică. Ele se înțeleg din context. Nu trebuie să știm neapărat care era sensul exact al lui balcâză ca să înțelegem că e vorba de o caracterizare negativă. La un moment dat, cred că trebuie favorizată și o lectură care nu se împiedică chiar de fiecare cuvânt, ci prinde sensul și se relaxează puțin. Apoi, mie mi s-ar părea totuși important să nu pierdem cu totul bagajul acesta al diversității lexicale, regionale.

Am discutat la un moment dat cu colegi de la Iași și mi-au spus că, în Moldova, Creangă că nu pune totuși aceleași probleme. Sunt mai multe lucruri recunoscute acolo, există mai multă familiaritate cu unele dintre cuvintele și expresiile lui. Și atunci cred că e important în perioada asta, în care există globalizare, dar există și afirmarea individualităților locale, să avem curiozitate și respect față de ceea ce nu știm de acasă sau nu e doar limbă standard. Mi se pare foarte frumos să privim cu curiozitate și cu interes și să învățăm și ardelenisme, și moldovenisme, și bănățenisme, nu numai muntenisme, dacă suntem din București. Pentru că, așa cum învățăm limbi străine, uneori trebuie să învățăm și din limba română ceea ce e mai puțin uzual.

Mai ales că acum avem la dispoziție și dicționare online, toți copiii au la îndemână un telefon.

Da, avem platforma dexonline.ro, care este excepțională, pentru că nu numai că acum sintetizează niște definiții, dar dă extrem de multe definiții, foarte bine reproduse, din multe dicționare - și istorice, și etimologice, și normative. Deci cine vrea să afle mai mult despre cuvinte are toate sursele la dispoziție. În plus, oricine poate căuta un cuvânt străin sau chiar un cuvânt românesc pe internet, prin imagini. Sigur, imaginile sunt și derutante, dar multe pot conduce chiar la sensul predominant. Cheia e să folosești internetul în mod activ și critic. S-a spus la un moment dat că pentru noile generații internetul e un progres, pentru că înlocuiește pasivitatea din fața televizorului cu un mod mai activ de a căpăta informație. Dar, uneori, mă tem că a înlocuit pasivitatea în fața televizorului cu pasivitatea în fața tabletei.

Ați spus că e important să ne păstrăm individualitatea, specificul local. De multe ori, acesta se regăsește într-o serie de expresii românești, unele dintre ele surprinzătoare. M-am întrebat mereu, de unde vine expresia „la Paștele cailor”.

Sunt supoziții diverse, diverse teorii. Mie, cea mai probabilă mi se pare cea care a fost deja propusă, ipoteza unui joc de cuvinte, pentru că în vorbirea populară se petrec de multe ori asemenea jocuri de cuvinte. Iar aici e foarte probabil o suprapunere glumeață între numele sărbătorii și o formă a verbului a paște. Iar aceasta se leagă, cum s-a mai spus, tot de o expresie, „Paște, calule, iarbă verde!”, care exprimă amânarea la nesfârșit a unei situații. Știu că există și ipoteze etnologice, conform cărora ar exista local o sărbătoare denumită Paștele cailor, dar nu prea văd cum s-ar lega de această expresie. Pentru că, dacă Paștele cailor e o sărbătoare și dacă ea are o dată fixă, atunci de ce această expresie ar însemna „niciodată”? Un joc de cuvinte cu sens asemănător se găsește în expresia la sfântu-așteaptă, unde în locul unui nume de sfânt apare, ca surpriză umoristică, îndemnul de a aștepta la nesfârșit.

Vă puteți gândi la altă expresie?

Am scris la un moment dat un articol despre a da rasol, adică a face un lucru de mântuială, expresie care nu se poate explica foarte bine pornind de la termenul culinar. Am găsit reclame din 1906 la un produs chimic, Rasol, cu care bărbierii puteau da barba jos, fără brici, în câteva minute. Așa că atunci când nu aveau timp, dădeau cu Rasol. Explicația corectă fusese deja dată de lingvistul Vasile Bogrea, prin 1927, dar produsul nu fusese identificat și doar ziarele vremii mi-au oferit confirmarea ei.

Sunt românii un popor inventiv în materie de expresii, de glume, expresii glumețe, vezi „la Paștele cailor”?

Cred că orice popor e inventiv. E drept că în cazul românei a fost mai târziu produsă separarea dintre limbajul cultivat și cel popular. Și atunci multe dintre expresiile oralității populare au intrat și în scris. De fapt asta se discută și în legătură cu unele fenomene gramaticale. Faptul că în română avem o anumită dublare prin pronume (îl văd pe el) sau negația exprimată de două ori (în construcții de tipul nu vine nimeni) este un fenomen de redundanță orală, care se manifestă și în alte limbi, dar a fost cumva ținut în frâu printr-o cultură scrisă puternic normată. Pe când la noi, totuși, de-abia în secolul al 16-lea avem texte scrise. Iar o standardizare matură, eficientă și sistematică a limbii, prin dicționare, gramatici și manuale moderne s-a produs de-abia în secolul al 19-lea.

Revenind în zilele noastre, aș vrea să vorbim despre ChatGPT. Cum priviți dvs, ca lingvist, acest instrument, care scrie singur texte originale?

Cu admirație și cu fascinație, mărturisesc, pentru că nu credeam posibil să se ajungă la nivelul acesta de limbă corectă și adecvată conversațional. Am făcut și eu mai multe probe. Am vrut să verific cu diverse tipuri de întrebări și de propuneri, și în engleză, dar în primul rând în română. Răspunsurile erau într-o română de bună calitate, o română standard, corectă. Și aveau și sens. Informația mă interesează mai puțin, pentru că pot să-mi imaginez mai ușor că, din marea cantitate de informație de pe internet, se face un fel de rezumat sau se alege foarte rapid ceea ce e mai frecvent, mai autorizat. Nu atât informația m-a impresionat, cât nivelul limbii, nivelul corectitudinii gramaticale și semantice, nivelul coerenței discursive. În ceea ce am testat eu, nu numai că se răspundea cu fraze care aveau sens, dar exista o coerență a textului, se vedea că era urmată o structură, o frază amai generală la început, o concluzie la sfârșitul răspunsului, o articulare care arată progresele care s-au făcut în direcția asta. Am încercat să pun întrebări la care răspunsul nu era o informație accesibilă ca atare pe Wikipedia. Am glumit cu studenții, le-am spus că sunt liberi să folosească orice surse, dar sper că n-o să-i poată ajuta ChatGPT, pentru că am un curs acum de istoria limbii literare, în care discutăm texte vechi și mi-am imaginat că nu s-ar descurca ChatGPT cu texte românești vechi, la prima vedere. Surpriza mea a fost că s-a descurcat la nivelul unui student de nota 5. I-am dat un fragment din Coresi, de la 1581, fără să-i spun de unde este, și mi-a dat un răspuns foarte frumos, prudent – și asta îmi place, că respectă niște reguli de politețe, reguli conversaționale, dar și de prudență științifică. Mi-a răspuns că, după toate aparențele, e vorba de limba română mai veche. Textul are un aspect mai arhaic, sunt cuvinte folosite cu alt sens decât în limba de azi… Efectiv, m-a impresionat foarte tare că putea să producă asemenea interpretări la un text pe care cu siguranță nu îl avea ca atare în internet. Dar asta nu m-a speriat. Există o îngrijorare deja, mai ales în învățământ, dar e treaba noastră, ca profesori, să testăm ce poate să facă instrumentul actual și să găsim metodele de a-i pune pe elevi și studenți în situații în care să nu fie de ajuns inteligența artificială. În plus, ca și în cazul copiatului tradițional, cu un efort în plus din partea profesorului se poate verifica ce a fost preluat din internet. Bănuiesc că, dacă 20 de studenți vor pune aceeași întrebare inteligenței artificiale, răspunsurile vor fi cam aceleași și orice profesor și-ar da seama de asta. Pe de altă parte, repet, răspunsurile sunt într-o limbă frumoasă, chiar surprinzător de corectă. Au uneori mai multă coerență decât răspunsurile oamenilor, însă, cel puțin deocamdată, nu intră în interpretări de profunzime. Spuneam că analiza fragmentului vechi era de nota cinci, pentru că, dincolo de generalități, nu erau niște descrieri foarte exacte ale fenomenelor lingvistice. Oricum, când am descoperit instrumentul acesta am avut o senzație care poate să pară cam antipatică. Mi-am zis că, dacă inteligența artificială ajunge să producă texte banale pe care le poate produce inteligența medie umană, nu e, în fond, nicio problemă. Pentru că în clișee vorbesc și oamenii, vorbește și inteligența artificială. De ce aș prefera neapărat clișeul uman, al individului care a învățat pe de rost niște lucruri și le reproduce fără să gândească prea mult? 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp